ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2015

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 7171 din 8 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. împotriva Sentinței nr. 1439 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca nefondată și, totodată, a respins recursul declarat de M.M. și M.C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele: Obiectul acțiunii judiciare cu care recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ vizează constatarea refuzului nejustificat al recurentei-pârâte SC C.N.A.D.N.R.

SA de a emite un aviz și, corelativ, obligarea la emiterea acestuia, precum și repararea prejudiciului de natură materială (2.195.000 euro plus dobânda achitată B.R.D. în contul unui credit contractat anterior) și morală (cuantum neprecizat). Curtea de apel a apreciat că refuzul exprimat de compania națională are caracter nejustificat întrucât din înscrisurile depuse de aceasta nu rezultă că s-ar fi declanșat vreo procedură de expropriere care să afecteze terenurile proprietatea reclamantului și intervenientei accesorii. Într-adevăr, în cuprinsul documentației depuse la dosar de SC C.N.A.D.N.R.

SA conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, la judecata în primă instanță se face trimitere la un plan tehnic și de situație elaborat de constructorul J.P.T.S., potrivit căruia „lotul 1726/2 se află situat pe traseul Autostrăzii București - Brașov și în zona de protecție a acesteia”, însă nu se face nicio referire la stadiul procedurii de expropriere, în contextul în care coridorul de expropriere a suferit modificări care au fost sursa unor litigii anterioare promovate de același reclamant. Cu toate acestea, după pronunțarea sentinței de către curtea de apel, la data de 25 iunie 2013, s-a publicat în M. Of. Hotărârea H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013 pentru modificarea și completarea H.G.

nr. 381/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești" care aprobă completarea amplasamentului lucrării de utilitate publică potrivit hărții topografice din anexa nr. 2 (art. II) și, totodată, aprobă declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe același amplasament (art. III), recurenții Miron fiind individualizați ca proprietari ai terenurilor cu numerele cadastrale 1726/2/1/2; 1726/2/2 și 1726/2/3/1, ce figurează la poz. 804 29 - 804 31 din Anexa nr. 1 a hotărârii de guvern.

Ca urmare, apare ca fiind fondată apărarea SC C.N.A.D.N.R. SA, reiterată ca motiv de recurs, potrivit căreia nu putea emite avizul pentru lucrarea „împrejmuire teren și construire centrală termică/electrică” întrucât terenul proprietatea solicitanților era vizat de expropriere, apărare confirmată practic prin actul de autoritate analizat anterior. Este reală susținerea recurenților că autoritățile (centrale și locale) implicate în procedura de expropriere au avut o poziție oscilantă în privința traseului autostrăzii, ceea ce a generat litigii anterioare.

S-a statuat cu caracter irevocabil că hotărârea de revocare a despăgubirilor nr. 41 bis emisă la 24 aprilie 2009 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 este legală pentru că nu a (mai) operat exproprierea, fiind modificat trasul inițial al lucrării de interes public (Decizia nr. 2027 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal), ca și faptul că recurenților Miron nu li se cuvin despăgubiri pentru că „intenția de expropriere din 2008” deși notată în cartea funciară nu a fost finalizată, „neoperând transferul dreptului de proprietate și neplătindu-se o despăgubire prealabilă” (Decizia nr. 2586 din 14 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală).

Acest context nu poate conduce la concluzia că refuzul emiterii avizului solicitat la data de 20 iulie 2012 ar fi nejustificat pentru că nu s-a dovedit un element esențial al acestui concept, și anume excesul de putere al companiei naționale (art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004). Nu în ultimul rând, Înalta Curte a remarcat împrejurarea că în chiar cuprinsul certificatului de urbanism din 20 iulie 2012, de care recurenții Miron s-au prevalat în cererea de eliberare a avizului, la pct. 1 Regimul juridic s-a stipulat că „imobilul teren este afectat de traseul propus al autostrăzii București-Brașov”, confirmându-se, o dată în plus, că noua soluție tehnică (noul coridor al autostrăzii) era deja cunoscută de autoritatea locală, Primăria Orașului Voluntari.

Cum în materia contenciosului administrativ cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale și morale nu are o existență de sine stătătoare (art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004), acordarea acestora depinzând în mod necesar de anularea actului administrativ nelegal sau de constatarea refuzului nejustificat, s-a reținut că toate criticile formulate în această privință sunt nefondate.

În fine, fără a nega existența unor inconveniente și chiar a unor prejudicii materiale și morale suferite de persoanele vizate de expropriere, generate de modul în care autoritățile implicate în procedura reglementată de art. 5-8, 31 și 32 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, au gestionat aspectele legate de traseul autostrăzii București-Brașov, Înalta Curte a remarcat alegerea unei căi procedurale inadecvate, care nu permite tranșarea aspectelor învederate, în lipsa unor legături de cauzalitate cu refuzul exprimat de SC C.N.A.D.N.R. SA. Împotriva Deciziei nr. 7171 din 8 noiembrie 2013, M.M.

și M.C. au formulat contestație în anulare. Prin motivele invocate se arată că la termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2013, instanța de recurs, constatând nelegalitatea timbrării recursului de către recurenta-pârâtă C.N.A.D.N.R., a pus în vedere reprezentantului acesteia să depună la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2 lei pentru recursul promovat, până la sfârșitul ședinței de judecată, sub sancțiunea anulării căii de atac ca netimbrate. La filele 163 și 164 din dosar se află două chitanțe emise la data de 08 noiembrie 2013 în cuantum de 2 lei fiecare, achitate de C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei Sector 6 București, respectiv în contul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin concluziile scrise formulate, dar depuse la dosarul cauzei ulterior pronunțării instanței de recurs, s-a solicitat instanței ca în situația în care obligația de timbraj instituită în sarcina C.N.A.D.N.R. va fi îndeplinită de reprezentantul C.N.A.D.N.R., respectiv Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, să se verifice îndeplinirea acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea 146/1997, respectiv dacă taxa judiciară de timbru a fost plătită în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are sediul fiscal recurenta C.N.A.D.N.R. - București, respectiv Sectorul 1, București. Solicitarea a avut ca temei faptul că Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, în calitate de reprezentant al C.N.A.D.N.R.

își are sediul în Bd. Iuliu Maniu, sector 6, București, iar în măsura în care taxa judiciară de timbru nu va fi plătită de recurenta C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei Sector 1 București (deschis la Trezoreria Sector 1, C. fisc. - 12293095), să se dispună de către instanța de recurs, în temeiul art. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, admiterea excepției netimbrării recursului ca urmare a neîndeplinirii obligației și anularea acestuia ca netimbrat. La fila 4 alin. (2) din conținutul deciziei contestate, se reține de către instanța de recurs faptul că înainte de închiderea ședinței de judecată, reprezentantul C.N.A.D.N.R. a depus la dosarul cauzei taxă judiciară de timbru aferentă cererii de recurs în cuantum de 14 lei.

Dovada că instanța de recurs nu s-a aplecat asupra chitanțelor aflate la filele 163 și 164 din dosar stă și faptul că aceasta, cu ocazia depunerii a analizat, sumar, doar cuantumul taxei depuse, acesta fiind de 2 lei fiecare, iar nu de 7 lei, cum instanța de recurs a reținut în încheiere. Prin urmare, se consideră că în situația în care instanța de recurs ar fi verificat conturile în care taxele judiciare de timbru au fost achitate de C.N.A.D.N.R. ar fi observat faptul că niciuna dintre acestea nu a fost plătită în contul Primăriei Sector 1 București, respectiv în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are sediul fiscal recurenta. Înalta Curte, examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. De asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, prin motivele contestației se susține că recursul formulat de SC C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. București trebuia anulat ca netimbrat, motiv pentru care se solicită anularea deciziei atacate, cu consecința menținerii soluției instanței de fond. Înalta Curte are în vedere faptul că intimata-pârâtă SC C.N.A.D.N.R. SA este persoană juridică română de interes strategic național, care se organizează și funcționează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, conform legilor în vigoare. Conform art. 295 din codul fiscal, (II) Constituie venit la bugetul local sumele provenite din: b) taxele judiciare de timbru prevăzute de lege: ce se achita în contul primăriei în raza căreia unitatea își are sediul.

Având în vedere că sediul D.R.D.P. București este în Sector 6, B-dul Iuliu Maniu, din București, precum și faptul că cererea de recurs a fost formulată de pârâtă, Înalta Curte constată că plata taxei de timbru s-a realizat în mod legal în contul bugetului local al Primăriei sectorului 6, în conformitate cu prevederile Legii nr. 1461997, cu modificările și completările ulterioare, privind taxele judiciare de timbru, cu cele ale Legii nr. 571/2003 - codul fiscal precum și cu cele ale H.G. nr. 797/2005 privind aprobarea nivelurilor aplicabile în anul fiscal 2006. Prin urmare, se constată că susținerile contestatorilor nu pot fi primite, iar instanța de recurs în mod temeinic a apreciat că taxa de timbru a fost achitată conform prevederilor legale.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.M. și M.C. împotriva Deciziei nr. 7171 din 8 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 martie 2015.