ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1162/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7171

din 8 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. împotriva Sentinței nr. 1439

din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată în sensul că a respins

acțiunea ca nefondată și, totodată, a respins recursul declarat de M.M. și

M.C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Pentru

a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut următoarele:

Obiectul

acțiunii judiciare cu care recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios

administrativ vizează constatarea refuzului nejustificat al recurentei-pârâte SC

C.N.A.D.N.R. SA de a emite un aviz și, corelativ, obligarea la emiterea

acestuia, precum și repararea prejudiciului de natură materială (2.195.000 euro

plus dobânda achitată B.R.D. în contul unui credit contractat anterior) și

morală (cuantum neprecizat).

Curtea

de apel a apreciat că refuzul exprimat de compania națională are caracter

nejustificat întrucât din înscrisurile depuse de aceasta nu rezultă că s-ar fi declanșat

vreo procedură de expropriere care să afecteze terenurile proprietatea

reclamantului și intervenientei accesorii.

Într-adevăr,

în cuprinsul documentației depuse la dosar de SC C.N.A.D.N.R. SA conform art. 13

din Legea nr. 554/2004, la judecata în primă instanță se face trimitere la un

plan tehnic și de situație elaborat de constructorul J.P.T.S., potrivit căruia

„lotul 1726/2 se află situat pe traseul Autostrăzii București - Brașov și în

zona de protecție a acesteia”, însă nu se face nicio referire la stadiul procedurii

de expropriere, în contextul în care coridorul de expropriere a suferit modificări

care au fost sursa unor litigii anterioare promovate de același reclamant.

Cu

toate acestea, după pronunțarea sentinței de către curtea de apel, la data de 25

iunie 2013, s-a publicat în M. Of. Hotărârea H.G. nr. 377 din 12 iunie 2013

pentru modificarea și completarea H.G. nr. 381/2009 privind declanșarea

procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată rămase de

expropriat, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică

"Construcția autostrăzii București - Brașov, tronsonul București -

Ploiești" care aprobă completarea amplasamentului lucrării de utilitate

publică potrivit hărții topografice din anexa nr. 2 (art. II) și, totodată,

aprobă declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată

situate pe același amplasament (art. III), recurenții Miron fiind individualizați

ca proprietari ai terenurilor cu numerele cadastrale 1726/2/1/2; 1726/2/2 și

1726/2/3/1, ce figurează la poz. 804

29

- 804

31

din Anexa

nr. 1 a hotărârii de guvern.

Ca

urmare, apare ca fiind fondată apărarea SC C.N.A.D.N.R. SA, reiterată ca motiv

de recurs, potrivit  căreia nu putea emite avizul pentru lucrarea „împrejmuire

teren și construire centrală termică/electrică” întrucât terenul proprietatea solicitanților

era vizat de expropriere, apărare confirmată practic prin actul de autoritate analizat

anterior.

Este

reală susținerea recurenților că autoritățile (centrale și locale) implicate în

procedura de expropriere au avut o poziție oscilantă în privința traseului

autostrăzii, ceea ce a generat litigii anterioare. S-a statuat cu caracter

irevocabil că hotărârea de revocare a despăgubirilor nr. 41 bis emisă la 24

aprilie 2009 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 este legală pentru că

nu a (mai) operat exproprierea, fiind modificat trasul inițial al lucrării de interes

public (Decizia nr. 2027 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal), ca și faptul că recurenților Miron

nu li se cuvin despăgubiri pentru că „intenția de expropriere din 2008” deși notată

în cartea funciară nu a fost finalizată, „neoperând transferul dreptului de

proprietate și neplătindu-se o despăgubire prealabilă” (Decizia nr. 2586 din 14

mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și de

proprietate intelectuală).

Acest

context nu poate conduce la concluzia că refuzul emiterii  avizului solicitat

la data de 20 iulie 2012 ar fi nejustificat pentru că nu s-a dovedit un element

esențial al acestui concept, și anume excesul de putere al companiei naționale

(art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004).

Nu

în ultimul rând, Înalta Curte a remarcat împrejurarea că în chiar cuprinsul certificatului

de urbanism din 20 iulie 2012, de care recurenții Miron s-au prevalat în

cererea de eliberare a avizului, la pct. 1 Regimul juridic s-a stipulat că

„imobilul teren este afectat de traseul propus al autostrăzii

București-Brașov”, confirmându-se, o dată în plus, că noua soluție tehnică

(noul coridor al autostrăzii) era deja cunoscută de autoritatea locală,

Primăria Orașului Voluntari.

Cum

în materia contenciosului administrativ cererea de acordare a despăgubirilor

pentru daunele materiale și morale nu are o existență de sine stătătoare (art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004), acordarea acestora depinzând în mod necesar

de anularea actului administrativ nelegal sau de constatarea refuzului nejustificat,

s-a reținut că toate criticile formulate în această privință sunt nefondate.

În

fine, fără a nega existența unor inconveniente și chiar a unor prejudicii materiale

și morale suferite de persoanele vizate de expropriere, generate de modul în

care autoritățile implicate în procedura reglementată de art. 5-8, 31 și 32 din

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, au gestionat

aspectele legate de traseul autostrăzii București-Brașov, Înalta Curte a remarcat

alegerea unei căi procedurale inadecvate, care nu permite tranșarea aspectelor învederate,

în lipsa unor legături de cauzalitate cu refuzul exprimat de SC C.N.A.D.N.R.

SA.

Împotriva

Deciziei nr. 7171 din 8 noiembrie 2013, M.M. și M.C. au formulat contestație în

anulare.

Prin

motivele invocate se arată că la termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2013,

instanța de recurs, constatând nelegalitatea timbrării recursului de către

recurenta-pârâtă C.N.A.D.N.R., a pus în vedere reprezentantului acesteia să

depună la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum

de 2 lei pentru recursul promovat, până la sfârșitul ședinței de judecată, sub

sancțiunea anulării căii de atac ca netimbrate.

La

filele 163 și 164 din dosar se află două chitanțe emise la data de 08 noiembrie

2013 în cuantum de 2 lei fiecare, achitate de C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei

Sector 6 București, respectiv în contul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin

concluziile scrise formulate, dar depuse la dosarul cauzei ulterior pronunțării

instanței de recurs, s-a solicitat instanței ca în situația în care obligația

de timbraj instituită în sarcina C.N.A.D.N.R. va fi îndeplinită de

reprezentantul C.N.A.D.N.R., respectiv Direcția Regională de Drumuri și Poduri

București, să se verifice îndeplinirea acesteia, în conformitate cu dispozițiile

art. 19 din Legea 146/1997, respectiv dacă taxa judiciară de timbru a fost

plătită în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a

cărei rază își are sediul fiscal recurenta C.N.A.D.N.R. - București, respectiv Sectorul

1, București.

Solicitarea

a avut ca temei faptul că Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, în

calitate de reprezentant al C.N.A.D.N.R. își are sediul în Bd. Iuliu Maniu, sector

6, București, iar în măsura în care taxa judiciară de timbru nu va fi plătită

de recurenta C.N.A.D.N.R. în contul Primăriei Sector 1 București (deschis la

Trezoreria Sector 1, C. fisc. - 12293095), să se dispună de către instanța de

recurs, în temeiul art. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, admiterea

excepției netimbrării recursului ca urmare a neîndeplinirii obligației și

anularea acestuia ca netimbrat.

La

fila 4 alin. (2) din conținutul deciziei contestate, se reține de către

instanța de recurs faptul că înainte de închiderea ședinței de judecată,

reprezentantul C.N.A.D.N.R. a depus la dosarul cauzei taxă judiciară de timbru

aferentă cererii de recurs în cuantum de 14 lei.

Dovada

că instanța de recurs nu s-a aplecat asupra chitanțelor aflate la filele 163 și

164 din dosar stă și faptul că aceasta, cu ocazia depunerii a analizat, sumar,

doar cuantumul taxei depuse, acesta fiind de 2 lei fiecare, iar nu de 7 lei,

cum instanța de recurs a reținut în încheiere.

Prin

urmare, se consideră că în situația în care instanța de recurs ar fi verificat

conturile în care taxele judiciare de timbru au fost achitate de C.N.A.D.N.R.

ar fi observat faptul că niciuna dintre acestea nu a fost plătită în contul Primăriei

Sector 1 București, respectiv în contul bugetului local al unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază își are sediul fiscal recurenta.

Înalta

Curte, examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările

dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, constată că

prezenta contestație în anulare este neîntemeiată.

Pentru

a ajunge la această  soluție, instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit

alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele

mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu

alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea

neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de

fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă

litigiul.

Deci,

în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu

privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența

vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația

în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele

contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de

lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima

ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural,

care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin

confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele

formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era

atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca

fiind tardiv formulat, etc.

Fiind

un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În

orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma

aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de

interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a

aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe

de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca

temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de

recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în

termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a

examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată

textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la

argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le

sunt subsumate.

În

esență, o atare omisiune nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs a

cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate

aspectele.

De

asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, prin motivele contestației se

susține că recursul formulat de SC C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. București trebuia

anulat ca netimbrat, motiv pentru care se solicită anularea deciziei atacate,

cu consecința menținerii soluției instanței de fond.

Înalta

Curte are în vedere faptul că intimata-pârâtă SC C.N.A.D.N.R. SA este persoană

juridică română de interes strategic național, care se organizează și funcționează

sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, pe

bază de gestiune economică și autonomie financiară, conform legilor în vigoare.

Conform

art. 295 din codul fiscal, (II) Constituie venit la bugetul local sumele provenite

din: b) taxele judiciare de timbru prevăzute de lege: ce se achita în contul

primăriei în raza căreia unitatea își are sediul.

Având

în vedere că sediul D.R.D.P. București este în Sector 6, B-dul Iuliu Maniu, din

București, precum și faptul că cererea de recurs a fost formulată de pârâtă, Înalta

Curte constată că plata taxei de timbru s-a realizat în mod legal în contul

bugetului local al Primăriei sectorului 6, în conformitate cu prevederile Legii

nr. 1461997, cu modificările și completările ulterioare, privind taxele

judiciare de timbru, cu cele ale Legii nr. 571/2003 - codul fiscal precum și cu

cele ale H.G. nr. 797/2005 privind aprobarea nivelurilor aplicabile în anul

fiscal 2006.

Prin

urmare, se constată că susținerile contestatorilor nu pot fi primite, iar instanța

de recurs în mod temeinic a apreciat că taxa de timbru a fost achitată conform prevederilor

legale.

În

consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația

în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de M.M. și M.C. împotriva Deciziei nr. 7171 din 8

noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 martie 2015.