ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1509/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea formulată de reclamantul N.F. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Garda Financiară s-a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Președintele Agenției Națională de Administrare Fiscală, până la soluționarea irevocabilă a contestației formulată împotriva acestuia. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 152 din 17 august 2011 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă excepția lipsei de obiect a cererii invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Instanța a admis excepția rămânerii fără obiect a cererii, invocată de reclamantul N.F.

și, în consecință, a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată de reclamant, având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de Președintele A.N.A.F. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pârâta Garda Financiară a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, această excepție fiind admisă în ședința publică din 9 august 2011. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat rămânerea fără obiect a acțiunii ca urmare a emiterii actului de eliberare din funcție a reclamantului, excepție care a fost respinsă de instanța de fond. Instanța a constatat că obiectul cauzei îl constituie cererea de suspendare a unui ordin emis de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ordin care nu și-a încetat aplicabilitatea și a cărui suspendare nu este condiționată de existența altor acte.

A reținut instanța că aprecierea ca rămasă fără obiect a acțiunii, ca urmare a producerii efectelor ordinului față de reclamant, ar însemna a împiedica accesul la justiție al reclamantului, care are dreptul de a solicita analiza actului care a stat la baza emiterii celui de eliberare din funcție. De asemenea, soluția pronunțată de instanță cu privire la ordinul atacat poate avea înrâurire asupra actelor subsecvente. Excepția invocată de reclamant, dar întemeiată pe faptul că prin sentința civilă nr. 220 din 13 iulie 2011, Curtea de Apel Galați a suspendat executarea Ordinului nr. 2253/2011, cu efecte erga omnes, a fost admisă de instanța de fond, reținându-se că acest Ordin nr. 2253/2011 se referă la stabilirea unei noi structuri organizatorice în cadrul Gărzii Financiare, la repartizarea posturilor astfel cum acestea au fost reduse prin hotărâre a Guvernului, la stabilirea statelor de funcții și la organizarea unui concurs.

Ca urmare, privește activitatea întregii Gărzi Financiare compusă din Comisariatul General și secțiile județene și a Municipiului București. S-a reținut că, prin natura și conținutul său, acest ordin nu poate fi aplicabil pentru unii dintre funcționarii publici din cadrul Gărzii Financiare și inaplicabil pentru alții, întrucât stabilește o structură organizatorică, ce nu poate fi în vigoare pentru unii și suspendată pentru alții. Instanța de primă jurisdicție a reținut că, de altfel, pe fondul cauzei, în situația anulării unui act administrativ, efectele nu sunt limitate doar la titularul cererii de chemare în judecată, concluzionând că suspendarea executării ordinului are efecte erga omnes, ca și în cazul anulării.

Pentru aceste considerente, văzând că s-a dispus deja de o instanță, suspendarea Ordinului nr. 2253/2011, instanța a admis excepția rămânerii fără obiect a cererii, invocată de reclamant. 3. Recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, susținând că în mod greșit a fost soluționată excepția invocată de instituția recurentă. A precizat că ordinul atacat și-a produs efectele începând cu data de 25 iulie 2011, iar la data pronunțării hotărârii atacate nu mai existau efecte care să mai poată fi suspendate. Recurenta a precizat că toate efectele actului atacat s-au produs anterior judecării cererii de suspendare, iar premisa cererii de suspendare o constituie împrejurarea ca actul administrativ să fie susceptibil de executare, adică să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a fi realizate prin cererea de suspendare.

S-a arătat că în mod greșit a fost admisă excepția invocată de reclamant, întrucât instanța de fond a extins astfel efectele unei hotărâri judecătorești la o parte străină de cauza respectivă, precizând că în cauza arătată reclamantul nu era parte în dosarul în care s-a dispus suspendarea actului atacat. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul și, rejudecând cauza pe fond, va respinge cererea reclamantului ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează: Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede (ex. art. 123 alin. final din Constituție) sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte a reținut că Ordinul nr. 2253 din 23 iunie 2011, obiect al litigiului de față, a fost emis de președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală în temeiul prevederilor – H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F., modificată și completată și ale art. 2 alin. (3) și (5) din H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, Înalta Curte reține că prin Ordinul atacat A.N.A.F. a aprobat structura organizatorică și statele de funcții ale Comisariatului General al Gărzii Financiare și a secțiilor județene și secției Municipiului București ale Gărzii Financiare, situație necontestată în cauză.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Ori, în situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că nu sunt indicii de nelegalitate a actului atacat, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ.

De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată. Pentru toate aceste motive, constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dispozițiilor legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința instanței de fond, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 152 din 17 august 2011 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.