ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1423/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul V.M. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor, anularea deciziei din 12 martie 2010, emisă de Casa de Pensii a

Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtului să-i achite

suma de 50.000 euro în echivalent, reprezentând despăgubiri pentru cauzarea

bolii contactate în timpul și din cauza serviciului.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin actul contestat pârâtul îi vatămă dreptul la despăgubiri

pentru invaliditate grad III. Prin acest act, decizia de pensionare definitivă anticipată,

susține că pârâtul nu i-a acordat despăgubirile de 50.000 euro, conform art. 4

alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viață,

sănătate și bunuri ale polițiștilor, deși este polițist invalid, conform certificatului

decizie medicală emis în urma evaluării stării acestuia de sănătate.

Pentru aceste motive,

reclamantul a solicitat anularea actului contestat și obligarea pârâtului să-i achite

suma de 50.000 euro, în echivalent la data plății, reprezentând despăgubire pentru

cauzarea de boli contactate în timpul și din cauza serviciului în poliție.

Pârâtul a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 5618 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția conflicte

de muncă și asigurări sociale, instanță care, prin sentința civilă nr. 4917 din

16 mai 2013, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat cauza în favoarea

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal și, constatând

ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Soluționând regulatorul

de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia nr.

3216 pronunțată la 10 octombrie 2013, că revine Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, competența de a soluționa cauza de față.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la

data de 22 ianuarie 2014, Dosar nr. 72970/3/2011.

La data de 2 aprilie 2014

reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită să se

constate că petitul cererii de chemare în judecată se înscrie situației de nesoluționare

de către o autoritate publică a unei cereri, conform art. 1 alin. (1) Legea nr.

554/2004 și că solicitarea sa constă în recunoașterea dreptului pretins la despăgubiri

pentru invaliditate de grad III și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Cu privire

la cuantumul valoric al solicitărilor, a precizat că solicită contravaloarea echivalentului

a 50.000 euro, reprezentând cuantumul estimat al prejudiciului total suferit de

el prin bolile incurabile contractate în timpul și din cauza serviciului în poliție

și invaliditatea de grad III cauzată de acestea. În subsidiar, a arătat că solicită

plata a 6.000 euro, sumă prevăzută de H.G. nr. 1083/2008 drept despăgubiri pentru

invaliditatea suferită în timpul și din cauza serviciului în poliție.

Prin sentința civilă

nr. 1394 din 7 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea reclamantului V.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că invaliditatea reclamantului nu

se datorează unor cauze externe (lezarea violentă a integrității morfofuncționale

a organismului în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, independent de voința

individuală) și nu face obiectul H.G. nr. 1083/2008, fiind obținută prin boală obișnuită

și nu ca urmare a rănirii (lovirii, accidentării) polițistului în timpul și din

cauza îndeplinirii obligațiilor de serviciu.

A concluzionat curtea

de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „polițiștilor răniți”, așa

cum sunt definiți de prevederile legale în vigoare și nu ar trebui să primească

despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recursul reclamantul V.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică,

întrucât instanța a refuzat sau omis luarea în considerare și valorificarea în cadrul

raționamentului juridic a mai multor considerente faptico-juridice.

Arată recurentul că instanța

de fond, pe de o parte, a făcut o greșită reținere a situației de fapt, iar, pe

de altă parte, ca o consecință, a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau încălcarea

greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând mai multe confuzii

și denaturări faptico-juridice.

Subliniază recurentul

că instanța a restrâns în mod arbitrar, nepermis și în contradictoriu cu legea,

sfera noțiunii de polițist rănit la situația de rănire prin lovire sau accidentare,

cu excluderea oricărei alte modalități.

Arată recurentul că prevederile

legale relevante sunt clare în această privință, art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008

precizând că „polițist rănit, polițistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea

atribuțiilor de serviciu, independent de voința lui, efectelor unor cauze vătămătoare,

în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică și/sau funcțională a organismului.”.

Mai arată recurentul că

este evident că bolile și degradarea sănătății sale s-au datorat unor cauze vătămătoare

apărute în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, lucru

care reiese din probele administrate, fiind confirmat expres de certificatul-decizie

medicală din 5 noiembrie 2009, care menționează: „Boală apărută în timpul și din

cauza serviciului în Poliție”.

Se mai arată în motivele

de recurs faptul că instanța de fond a tras concluzia, nebazată pe nici un element

de fapt și neargumentată, că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze

externe, ci unor boli obișnuite, iar împărțirea de către instanță a bolilor în boli

obișnuite și boli neobișnuite excede nu numai unei clasificări medicale pertinente,

dar și unei analize cu acuratețe juridică.

Recurentul arată că instanța

de fond a omis faptul că valoarea de 6.000 euro, prevăzută de H.G. nr. 1083/2008

drept despăgubiri pentru invaliditatea suferită de polițist în timpul și din cauza

serviciului în poliție, nu este o valoare limitativă, ci una minimă, dar oricum

obligatorie, la care urmează să se adauge toate prejudiciile suferite în concret

de polițist.

Subliniază recurentul

că a solicitat echivalentul a 50.000 euro, întrucât a estimat că acesta reprezintă

cuantumul prejudiciului suferit prin bolile contractate în timpul și din cauza serviciului

în poliție și invaliditatea de grad III cauzată de acestea, mai exact aceasta este

suma care ar acoperi cheltuielile pe care reclamantul a fost și va fi în continuare

obligat să le efectueze pe toată durata vieții, pentru a surmonta dezagrementul

creat de invaliditatea creată și a trata bolile incurabile dobândite, atât din punct

de vedere medicamentos, cât și alimentar.

Concluzionează recurentul

că instanța de fond nu s-a aplecat nici asupra situației de fapt, cu întreg specificul

său și nici nu a analizat corect și pertinent juridic dispozițiile legale aplicabile,

ci a reluat în mare parte susținerile pârâtei formulate prin întâmpinare, susțineri

cu privire la care reclamantul și-a exprimat în fața instanței punctul de vedere,

apreciindu-le ca neîntemeiate, punct de vedere care însă a fost ignorat de instanța

de fond.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, iar, pe fond, admiterea cererii

de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și detaliată în petitul acesteia.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

În fapt, recurentul-reclamant

a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne,

pentru a se dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor în sumă de 50.000

euro pentru gradul III de invaliditate și repararea pagubei ce i-a fost cauzată,

în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 1083/2008 privind acordarea despăgubirilor de

viață, sănătate și bunuri ale polițiștilor.

Din probele administrate

în cauză rezultă faptul că reclamantul V.M., fost cadru activ al Clubului Sportiv

D., a fost clasat medical inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliție și încadrat

în gradul III (trei) de invaliditate, conform Certificatului-Decizie Medicală

din 5 noiembrie 2009, emis de Comisia de expertiză medico-militară a Spitalului

de Urgență „D.G.” București, avizată de Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară

a Ministerului Administrației și Internelor în ședința ordinară din 18

noiembrie 2009.

Astfel cum rezultă din

istoricul bolii menționat pe decizia din anul 2009, persoana în cauză a început

să prezinte afectarea stării de sănătate cu 5 ani înaintea pensionării medicale,

respectiv anul 2004, infecție cu VHC (hepatită cronică cu virus C fără răspuns la

tratament, diabet zaharat tip II insulinonecesitant).

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea recurentului-reclamant, reținând

că acesta nu a făcut dovada că ar fi fost rănit, în sensul dispozițiilor art. 2

lit. c), coroborate cu cele ale art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008.

Potrivit dispozițiilor

art. 2 din H.G. nr. 1083/2008, polițistul invalid este definit ca fiind polițistul

rănit care este clasat medical inapt pentru serviciul polițienesc de către comisiile

de expertiză medico-militare, iar polițistul rănit este polițistul supus în timpul

sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, independent de voința lui,

efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică

și/sau funcțională a organismului.

În mod corect a reținut

instanța de fond că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe

(lezarea violentă a integrității morfofuncționale a organismului în timpul exercitării

atribuțiilor de serviciu, independent de voința individuală) și nu face obiectul

H.G. nr. 1083/2008, fiind obținută prin boală obișnuită și nu ca urmare a rănirii

(lovirii, accidentării) polițistului în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor

de serviciu.

Înalta Curte constată

că recurentul-reclamant nu a putut proba faptul că este invalid din pricina rănilor

produse în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, conform

dispozițiilor legale. Acesta a fost declarat invalid pentru serviciul în poliție

deoarece suferea de anumite afecțiuni comune, care nu s-au instalat în urma unei

răniri în exercitarea funcției de polițist.

Or, prin H.G. nr. 1083/2008

intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi o formă de protecție polițistului

care, exercitându-și atribuțiile de serviciu, este rănit de o altă persoană, ori

datorită îndeplinirii unor misiuni care i-au pus în pericol integritatea fizică.

Drept urmare, în mod corect

a reținut curtea de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „polițiștilor

răniți”, așa cum sunt definiți de prevederile legale în vigoare și nu ar trebui

să primească despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul V.M. împotriva sentinței civile nr. 1394 din 7 mai 2014 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 martie 2015.