ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1423/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul V.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, anularea deciziei din 12 martie 2010, emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtului să-i achite suma de 50.000 euro în echivalent, reprezentând despăgubiri pentru cauzarea bolii contactate în timpul și din cauza serviciului. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin actul contestat pârâtul îi vatămă dreptul la despăgubiri pentru invaliditate grad III. Prin acest act, decizia de pensionare definitivă anticipată, susține că pârâtul nu i-a acordat despăgubirile de 50.000 euro, conform art. 4 alin. (2) lit. c) din H.G.

nr. 1083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri ale polițiștilor, deși este polițist invalid, conform certificatului decizie medicală emis în urma evaluării stării acestuia de sănătate. Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat anularea actului contestat și obligarea pârâtului să-i achite suma de 50.000 euro, în echivalent la data plății, reprezentând despăgubire pentru cauzarea de boli contactate în timpul și din cauza serviciului în poliție. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5618 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță care, prin sentința civilă nr. 4917 din 16 mai 2013, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat cauza în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție. Soluționând regulatorul de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin decizia nr. 3216 pronunțată la 10 octombrie 2013, că revine Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, competența de a soluționa cauza de față.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 22 ianuarie 2014, Dosar nr. 72970/3/2011. La data de 2 aprilie 2014 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită să se constate că petitul cererii de chemare în judecată se înscrie situației de nesoluționare de către o autoritate publică a unei cereri, conform art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 și că solicitarea sa constă în recunoașterea dreptului pretins la despăgubiri pentru invaliditate de grad III și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Cu privire la cuantumul valoric al solicitărilor, a precizat că solicită contravaloarea echivalentului a 50.000 euro, reprezentând cuantumul estimat al prejudiciului total suferit de el prin bolile incurabile contractate în timpul și din cauza serviciului în poliție și invaliditatea de grad III cauzată de acestea.

În subsidiar, a arătat că solicită plata a 6.000 euro, sumă prevăzută de H.G. nr. 1083/2008 drept despăgubiri pentru invaliditatea suferită în timpul și din cauza serviciului în poliție. Prin sentința civilă nr. 1394 din 7 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului V.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe (lezarea violentă a integrității morfofuncționale a organismului în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, independent de voința individuală) și nu face obiectul H.G.

nr. 1083/2008, fiind obținută prin boală obișnuită și nu ca urmare a rănirii (lovirii, accidentării) polițistului în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor de serviciu. A concluzionat curtea de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „polițiștilor răniți”, așa cum sunt definiți de prevederile legale în vigoare și nu ar trebui să primească despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008. Împotriva acestei hotărâri a declarat recursul reclamantul V.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, întrucât instanța a refuzat sau omis luarea în considerare și valorificarea în cadrul raționamentului juridic a mai multor considerente faptico-juridice.

Arată recurentul că instanța de fond, pe de o parte, a făcut o greșită reținere a situației de fapt, iar, pe de altă parte, ca o consecință, a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau încălcarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând mai multe confuzii și denaturări faptico-juridice. Subliniază recurentul că instanța a restrâns în mod arbitrar, nepermis și în contradictoriu cu legea, sfera noțiunii de polițist rănit la situația de rănire prin lovire sau accidentare, cu excluderea oricărei alte modalități. Arată recurentul că prevederile legale relevante sunt clare în această privință, art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008 precizând că „polițist rănit, polițistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, independent de voința lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică și/sau funcțională a organismului.”.

Mai arată recurentul că este evident că bolile și degradarea sănătății sale s-au datorat unor cauze vătămătoare apărute în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, lucru care reiese din probele administrate, fiind confirmat expres de certificatul-decizie medicală din 5 noiembrie 2009, care menționează: „Boală apărută în timpul și din cauza serviciului în Poliție”. Se mai arată în motivele de recurs faptul că instanța de fond a tras concluzia, nebazată pe nici un element de fapt și neargumentată, că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe, ci unor boli obișnuite, iar împărțirea de către instanță a bolilor în boli obișnuite și boli neobișnuite excede nu numai unei clasificări medicale pertinente, dar și unei analize cu acuratețe juridică.

Recurentul arată că instanța de fond a omis faptul că valoarea de 6.000 euro, prevăzută de H.G. nr. 1083/2008 drept despăgubiri pentru invaliditatea suferită de polițist în timpul și din cauza serviciului în poliție, nu este o valoare limitativă, ci una minimă, dar oricum obligatorie, la care urmează să se adauge toate prejudiciile suferite în concret de polițist. Subliniază recurentul că a solicitat echivalentul a 50.000 euro, întrucât a estimat că acesta reprezintă cuantumul prejudiciului suferit prin bolile contractate în timpul și din cauza serviciului în poliție și invaliditatea de grad III cauzată de acestea, mai exact aceasta este suma care ar acoperi cheltuielile pe care reclamantul a fost și va fi în continuare obligat să le efectueze pe toată durata vieții, pentru a surmonta dezagrementul creat de invaliditatea creată și a trata bolile incurabile dobândite, atât din punct de vedere medicamentos, cât și alimentar.

Concluzionează recurentul că instanța de fond nu s-a aplecat nici asupra situației de fapt, cu întreg specificul său și nici nu a analizat corect și pertinent juridic dispozițiile legale aplicabile, ci a reluat în mare parte susținerile pârâtei formulate prin întâmpinare, susțineri cu privire la care reclamantul și-a exprimat în fața instanței punctul de vedere, apreciindu-le ca neîntemeiate, punct de vedere care însă a fost ignorat de instanța de fond. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și detaliată în petitul acesteia. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În fapt, recurentul-reclamant a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, pentru a se dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor în sumă de 50.000 euro pentru gradul III de invaliditate și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, în temeiul dispozițiilor H.G.

nr. 1083/2008 privind acordarea despăgubirilor de viață, sănătate și bunuri ale polițiștilor. Din probele administrate în cauză rezultă faptul că reclamantul V.M., fost cadru activ al Clubului Sportiv D., a fost clasat medical inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliție și încadrat în gradul III (trei) de invaliditate, conform Certificatului-Decizie Medicală din 5 noiembrie 2009, emis de Comisia de expertiză medico-militară a Spitalului de Urgență „D.G.” București, avizată de Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară a Ministerului Administrației și Internelor în ședința ordinară din 18 noiembrie 2009. Astfel cum rezultă din istoricul bolii menționat pe decizia din anul 2009, persoana în cauză a început să prezinte afectarea stării de sănătate cu 5 ani înaintea pensionării medicale, respectiv anul 2004, infecție cu VHC (hepatită cronică cu virus C fără răspuns la tratament, diabet zaharat tip II insulinonecesitant).

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea recurentului-reclamant, reținând că acesta nu a făcut dovada că ar fi fost rănit, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c), coroborate cu cele ale art. 2 lit. b) din H.G. nr. 1083/2008. Potrivit dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 1083/2008, polițistul invalid este definit ca fiind polițistul rănit care este clasat medical inapt pentru serviciul polițienesc de către comisiile de expertiză medico-militare, iar polițistul rănit este polițistul supus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, independent de voința lui, efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică și/sau funcțională a organismului.

În mod corect a reținut instanța de fond că invaliditatea reclamantului nu se datorează unor cauze externe (lezarea violentă a integrității morfofuncționale a organismului în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, independent de voința individuală) și nu face obiectul H.G. nr. 1083/2008, fiind obținută prin boală obișnuită și nu ca urmare a rănirii (lovirii, accidentării) polițistului în timpul și din cauza îndeplinirii obligațiilor de serviciu. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a putut proba faptul că este invalid din pricina rănilor produse în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, conform dispozițiilor legale. Acesta a fost declarat invalid pentru serviciul în poliție deoarece suferea de anumite afecțiuni comune, care nu s-au instalat în urma unei răniri în exercitarea funcției de polițist.

Or, prin H.G. nr. 1083/2008 intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi o formă de protecție polițistului care, exercitându-și atribuțiile de serviciu, este rănit de o altă persoană, ori datorită îndeplinirii unor misiuni care i-au pus în pericol integritatea fizică. Drept urmare, în mod corect a reținut curtea de apel că reclamantul nu poate fi inclus în categoria „polițiștilor răniți”, așa cum sunt definiți de prevederile legale în vigoare și nu ar trebui să primească despăgubiri conform H.G. nr. 1083/2008. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul V.M. împotriva sentinței civile nr. 1394 din 7 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2015.