ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1580/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.A.I. - Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor - Casa de Pensii, constatarea nelegalității Dispoziției Inspectorului General al Poliție Române prin care a fost eliberat din funcție și pus la dispoziție, deși prin Decretul Președintelui României nr. 438 din 6 martie 2009 publicat în M.OF.

nr. 185 din 25 martie 2009 îi încetaseră raporturile de serviciu cu Ministerul Administrației și Internelor, anularea acesteia ca ilegală, precum și a actelor administrative subsecvente și repunerea sa într-o funcție similară cu consecințe financiare echivalente de care a fost lipsit, constatarea nelegalității Deciziei nr. 155691 din 22 mai 2009 privind pensia de serviciu emisă de M.A.I. - Casa de pensii în baza documentelor contestate și cu ignorarea actului prin care i-au încetat raporturile de serviciu cu M.A.I. și obligarea organului administrativ să emită o nouă decizie în care să țină seama de drepturile ce i se cuvin, consecință a dispoziției ilegale a I.G.P.R.

de punere la dispoziție, repararea pagubei materiale ce i-a fost cauzată ca urmare a dispoziției ilegale cu obligarea pârâtelor în solidar la plata acestei sume, calculată prin raportare la diferența dintre veniturile salariale care i se cuveneau și sumele încasate efectiv pentru perioada scursă de la momentul eliberării din funcție și până la momentul încetării raporturilor de serviciu, actualizate cu indicele de inflație la data plății, refacerea bazei de calcul a pensiei de stat grav afectată, în sensul că a fost diminuată cu aproximativ 500 lei și recalcularea drepturilor bănești ce i se cuvin ( pensie de stat, salarii compensatorii și ajutor de pensionare).

Prin sentința civilă nr. 1922 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a disjuns capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 155691 din 22 mai 2009. A admis excepția necompetenței materiale în privința capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 155691 din 22 mai 2009 emisă de M.A.I. - Casa de Pensii și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte și litigii de muncă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. în privința capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 1068 din 2 aprilie 2009 a I.G.P.R. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

A admis excepția neîndeplinirii procedurii prealabile în privința capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 1069 din 02 aprilie 2009 a I.G.P.R. și a respins acțiunea formulată de reclamantul I.M., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și M.A.I. - Casa de Pensii, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 155691 din 22 mai 2009 emisă de M.A.I.

- Casa de Pensii s-a apreciat că din corelarea dispozițiilor art. 54 alin. (1)-(3) și (4) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor, care fac trimitere la prevederile Legii nr. 19/2000 în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze litigiile ivite în legătură cu deciziile de pensie, curtea de apel - secția contencios administrativ nu are competență legală în această materie. Pentru acest motiv, s-a disjuns acest capăt de cerere și s-a trimis la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte și litigii de muncă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. în privința capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 1069 din 02 aprilie 2009 emisă de I.G.P.R., s-a reținut că emitentul actului administrativ contestat este I.G.P.R.

- unitate centrală a poliției cu personalitate juridică, ce poartă răspunderea juridică pentru actele proprii. Referitor la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile cu privire la Dispoziția nr. 1069 din 02 aprilie 2009 a cărei anulare se solicită, curtea de apel a reținut că reclamantul s-a adresat direct instanței de contencios administrativ tară a urma procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. S-a constatat că susținerea reclamantului în sensul că această dispoziție nu i-a fost comunicată, nu poate fi primită, deoarece ea este depusă în dosarul de pensionare și, oricum, a fost comunicată în ședința publică de la 9 martie 2010, neexistând niciun motiv obiectiv care să îl fi împiedicat pe reclamant să solicite autorității pârâte revocarea acestui act.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul I.M., solicitând casarea în parte a acesteia și trimiterea la rejudecare, pentru ca prima instanță să analizeze pe fond capătul de cerere privind anulare. Dispoziției nr. 1069 din 02 aprilie 2009 emisă de I.G.P.R., în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Critica adusă sentinței instanței de fond, constă în aceea că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că Dispoziția nr. 1069 din 02 aprilie 2009 a fost comunicată legal reclamantului și nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 pentru efectuarea procedurii prealabile. Arată recurentul că a luat cunoștință de actul administrativ contestat la termenul de judecată din 9 martie 2010. Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Recursul formulat de reclamantul I.M. vizează doar soluția de respingere a capătului de cerere privind anularea Dispoziției I.G.P.R. nr. 1069/02 aprilie 2009, ca inadmisibil, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată.

Potrivit acest acestui text legal: „ înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia". Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a acțiunii în contencios administrativ, a cărei neîndeplinire este sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă, potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (2 ) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, autoritatea pârâtă nu a făcut dovada comunicării către reclamant a dispoziției contestate, până la momentul introducerii acțiunii la instanța de contencios administrativ. Cu toate acestea, la cererea expresă a reclamantului formulată în finalul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a obligat autoritatea pârâtă I.G.P.R. să depună la dosar documentele care au stat la baza emiterii actului atacat, inclusiv Dispoziția nr. 1069 din 02 aprilie 2009, autoritatea pârâtă conformându-se acestei solicitări pentru termenul de judecată din 9 martie 2010 ( filele 30 și 41 din dosarul de fond). Prin încheierea de ședință de la 9 martie 2010 s-a consemnat faptul că reclamantului I.M.

i s-au înmânat actele depuse de autoritatea pârâtă, inclusiv Dispoziția nr. 1069 din 02 aprilie 2009, fapt recunoscut și menționat expres de recurentul-reclamant chiar prin motivele de recurs. Cu toate acestea, reclamantul I.M. nu a înțeles să formuleze plângere prealabilă în termen de 30 de zile de la comunicarea actului contestat, în ședința publică de la 9 martie 2010. Mai mult decât atât, la următorul termen de judecată din 20 aprilie 2010, reclamantul a depus la dosar un răspuns la întâmpinarea formulată de Inspectoratul General al Poliției Române prin care afirmă în mod expres următoarele: „Menționez că subsemnatul am luat cunoștință de conținutul Dispoziției nr. 1069 din 02 aprilie 2009 la termenul de judecată din data de 09 martie 2010, când aceasta mi-a fost înmânată de către pârâtă.

Având în vedere acest aspect, vă rog să constatați că pârâta I.G.P.R. a fost sesizată prin cererea introductivă de judecată cu privire la nelegalitatea actului emis de aceasta și avea posibilitatea să revoce actul ilegal. In concluzie, parcurgerea acestei proceduri în momentul de față o apreciez ca inutilă, singurul rezultat fiind acela de a întârzia restabilirea legalității de către instanța de judecată (...)" ( fila 58 verso dosar fond). Prin urmare, reclamantul nu a dovedit nici măcar intenția de a parcurge procedura prealabilă obligatorie, iar cererea de repunere în termenul de efectuare a procedurii prealabile, potrivit dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ., formulată tot la termenul din 20 aprilie 2010 era ab inițio lipsită de orice efect juridic, atâta vreme cât a fost formulată la mai mult de 30 de 30 de zile de la comunicarea oficială a actului atacat în ședința publică de la 9 martie 2010 și oricum peste termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de art. 103 C. proc. civ. Fată de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică, acțiunea privind anularea Dispoziției nr. 1069 din 02 aprilie 2009 fiind inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat I.M., împotriva sentinței civile nr. 1922 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică astăzi, 17 martie 2011.