ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 198/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, obligarea acestora la plata sumei de 62.350,50 Iei, reprezentând ajutoarele stabilite conform Anexei IV.2 la Legea nr. 330/2009 și a drepturilor pentru echipament conform H.G. nr. 1061/2002, plus dobânda legală de la dată trecerii în rezerva până la data plății efective a sumei menționate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de funcționar public, angajat al Ministerului Administrației și Internelor, pe funcția de șef serviciu, gradul profesional de comisar-șef de poliție în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, iar din data de 16 iunie 2010 i-au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a pierderii capacității de muncă, cu drept la pensie de serviciu, conform ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. ll/3153 din data de 21 iunie 2010. Drepturile la pensia de serviciu au fost stabilite prin Decizia de pensionare din 22 iulie 2010 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Casa de Pensii în baza legii nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor și având în vedere neacordarea unor sume de bani datorate în temeiul legii de către autoritatea angajatoare, s-a adresat celor două autorități pârâte sub mai multe aspecte, la data de 15 octombrie 2010. Reclamantul a arătat că nu a primit un răspuns din partea Ministerului Administrației și Internelor nici până la data formulării acțiunii, la adresa din 15 octombrie 2010, iar de la Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a primit un răspuns parțial la adresa din data de 15 octombrie 2010,

în i s-au indicat exact sumele și temeiul legal pentru care acestea sunt datorate, fără a se arăta momentul la care se va efectua plata lor. A susținut reclamantul că lipsa răspunsului din partea Ministerului Administrației și Internelor este abuzivă și îi creează prejudicii majore, împiedicându-l să-și exercite drepturile de natură salariala acordate de lege, iar culpa acestei autorități este sugerată explicit chiar de către pârâta Direcție, care arată că aprobarea acordării sumelor de bani reprezentând contravaloarea drepturilor cuvenite reclamantului și care formează obiectul prezentei judecăți poate fi făcută numai de către Minister, în calitatea acestei instituții de ordonator principal de credite.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un răspuns nejustificat dacă soluția dată cererii a avut un temei și un termen legal, astfel că răspunsul său prin adresa din 09 noiembrie 2010 la solicitarea reclamantului nu poate fi calificat drept un refuz nejustificat, emis cu exces de putere. A invocat și prevederile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în vigoare din data de 03 iulie 2010, potrivit cărora începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori trecere în rezervă.

Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere art. 7 alin. (2) și art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare, arătând că atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare polițist în parte din cadrul Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, sunt în competența exclusivă a șefului acestei direcții, care este ordonator terțiar de credite, invocând Anexa nr. 15 la Ordinul M.A.I. nr. 192 din 30 august 2010 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile M.A.I, act normativ care a abrogat Ordinul M.A.I.

nr. S/263 din 08 august 2007, și prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002. Prin sentința nr. 2558 din 1 aprilie 2004, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor și a respins cererea formulată de reclamant față de acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. Prin aceeași sentință, a admis în parte cererea formulată de reclamant, a obligat pârâta Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor la plata sumei de 2643,11 lei cu titlu de dobândă legală pe perioada 16 iunie 2010-18 februarie 2011, precum și la suma de 3000 lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la excepția privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 7 alin. (2) și art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare, reținând că atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare polițist în parte din cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor sunt în competența exclusivă a șefului acestei direcții, care este ordonator terțiar de credite. Totodată, a avut în vedere Anexa nr. 15 la Ordinul M.A.I. nr. 192 din 30 august 2010 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile M.A.I, act normativ care a abrogat Ordinul M.A.I.

nr. S/263 din 08 august 2007, prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002, precum și dispozițiile art. 114 alin. (1) și art. 117 alin. (3) din O.G. nr. 83/2001, potrivit cărora Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, condus de un director care are calitatea de ordonator de credite. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul a deținut funcția de șef serviciu, gradul profesional de comisar-șef de poliție în cadrul Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, iar din data de 16 iunie 2010 i-au încetat raporturile de serviciu, iar prin Decizia de pensionare din 22 iulie 2010 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Casa de Pensii în baza legii nr. 179/2004 privind pensiile de stat și alte drepturi de asigurări sociale ale polițiștilor i s-au stabilit drepturile la pensia de serviciu.

Prima instanță a reținut că reclamantul beneficiază de dreptul la ajutoarele stabilite de Anexa IV.2 la 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și drepturile pentru echipament stabilite de H.G. nr. 1061/2002. Acest drept a fost recunoscut deoarece mai întâi a încasat suma de 726 lei, pentru ca ulterior să încaseze și diferența de 61.140 lei, constatând astfel că debitul principal s-a stins prin plată. Așa fiind, prima instanță a apreciat că întrucât suma menționată a fost plătită cu întârziere reclamantului, rezultă că acesta a fost prejudiciat cu lipsa de folosință a sumei de bani datorate, lipsă de folosință pe care O.G. nr. 9/2000 o stabilește ca fiind egală cu dobânda legală, obligând astfel pârâta la plata sumei de 2643,11 lei cu titlu de dobândă legală pe perioada 16 iunie 2010-18 februarie 2011. La calculul dobânzii legale, prima instanță a ținut seama de dobânda de referința a B.N.R.

care a fost de 6,25% pe an în perioada iunie-decembrie 2010, rezultând o dobândă de 0,017 % pe zi, iar cele două perioade de timp în funcție de care se va calcula dobânda legală datorată, sunt: perioada 16 iunie 2010 (data trecerii în rezervă) – 29 decembrie 2010 (data plății sumei de 726 lei), respectiv 195 de zile calendaristice și perioada 16 iunie 2010 - 18 februarie 2011 (data primului termen de judecată), respectiv 250 de zile calendaristice. În privința cheltuielilor de judecată constând în onorariul de 5314,4 lei, prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micșorându-l astfel la 3 000 lei. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamantul M.C.F.

cât și pârâta D.R.P.C.I.V. Prin recursul său, reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul de a dispune inclusiv obligarea pârâtelor la plata sumei de 193,50 lei reprezentând debitul principal rămas, obligarea acestora la plata a dobânzilor în cuantum de 2989,12 lei de la data pronunțării și în continuare până la data plății efective a sumei menționate precum și obligarea pârâtelor la plata integrală, iar nu parțială a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3514,4 lei. În dezvoltarea motivelor de recurs fundamentate în drept pe dispozițiile procedurale ale art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., reclamantul arată că după ultima plata efectuată la data de 23 martie 2011 de către pârâtă a rămas o diferență de 193,5 lei din debitul principal reprezentând ajutor stabilit conform anexei IV pct. 2 la Legea nr. 330/2009 și drepturi pentru echipament conform H.G.

nr. 1061/2002, diferența asupra căreia instanța nu s-a pronunțat în nici un fel prin sentință. De asemenea, instanța de fond în mod nejustificat nu a acordat dobânda legală până la momentul plății integrale a debitului principal, stabilind această obligație numai până la data plății sentinței. Referitor la cheltuielile de judecată onorariul avocatului a fost redus nejustificat, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece suma percepută reprezintă sub 10% din valoarea obiectului cererii și este proporțională cu munca depusă de acesta. În ceea ce privește recursul D.R.P.C.I.V. recurenta a solicitat Înaltei Curți modificarea parțială a hotărârii atacate, în sensul respingerii pretențiilor intimatului – reclamant având ca obiect dobânda legală aferentă perioadei 16 iunie 2010 – 18 februarie 2011 și cheltuieli de judecată ca neîntemeiate.

În motivarea recursului, această recurentă a invocat ca excepție procedurală necompetența materială a instanței de judecată ce a soluționat fondul cauzei susținând că prezenta cauză se referă la salarizarea personalului plătit din fonduri publice, conform Legii nr. 330/2009, fiind un litigiu supus reglementării dreptului comun. Pe fondul cauzei, recurenta a susținut în esență, că în sarcina sa nu poate fi reținută vreo culpă în achitarea cu întârziere către intimatul – reclamant a ajutorului și a drepturilor de echipament, întrucât îndeplinirea de către instituție a acestei obligații era dependentă de alocarea, în bugetul D.R.P.C.I.V. a fondurilor la respectivele capitole de către pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, în calitatea acestuia de ordonator principal de credite.

Rezultă că nu există temei legal care să permită calcularea în sarcina sa a dobânzii legale la suma de bani reprezentată de ajutorul stabilit în raport cu solda lunară netă avută în luna schimbării poziției de activitate, respectiv contravaloare drepturi echipament în raport de dispozițiile art. 5 și ale art. 968 C. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond precum și motivele de recurs invocate de părți, motive ce se încadrează din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Astfel, referitor la excepția de necompetență materială a instanței de fond, aceasta este neîntemeiată deoarece obiectul litigiului îl constituie elemente ale raportului de serviciu existent între reclamantul – funcționar public în cadrul Ministerului Administrației și Internelor - D.R.P.C.I.V.

și această din urmă instituție, organ de specialitate al administrației publice centrale, astfel că instanța de fond a stabilit în mod corect competența de judecată în favoarea instanței de contencios administrativ. Referitor la restul de debit pretins de reclamant în valoare de 193,5 lei, acest capăt de cerere a rămas fără obiect, deoarece recurenta – pârâtă D.R.P.C.I.V. a achitat întreaga sumă reprezentând ajutoare stabilite conform anexei 4 pct. 2 la Legea nr. 330/2009 și a H.G. nr. 1061/2002 pe parcursul litigiului, debitul principal al acțiunii fiind astfel stins. De asemenea, sunt neîntemeiate criticile formulate de fiecare din părți în legătură cu obligarea autorității pârâte la plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a debitului de 61.140 lei.

Dobânda aferentă debitului menționat a fost calculată în baza O.G. nr. 9/2000, pentru perioada 16 iunie 2010 – 18 februarie 2011, astfel cum reclamantul a investit instanța, iar această dobândă se datorează ca o compensație pentru lipsa de folosință a respectivei sume de bani, fiind independentă de ideea de culpă în sensul descris de recurenta D.R.P.C.I.V. Referitor la aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., criticile sunt, de asemenea, neîntemeiate, având în vedere complexitatea redusă a raporturilor juridice deduse judecății și rezolvarea pe cale amiabilă a unor aspecte ale litigiului.

Totodată, nu pot fi primite criticile recurentei – pârâte referitoare la nereținerea lipsei sale de culpă pentru inexistența fondurilor în bugetul instituției, deoarece obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa de natură procesuală, în sensul art. 274 alin. (1). Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de M.C.F. și Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor împotriva sentinței nr. 2558 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.