ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra conflictului negativ de
competență de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la
Tribunalul Buzău sub nr. 3430/114/2014 SC F.S. SA Craiova,
cu sediul in Craiova, Str. Frații
Buzești, jud. Dolj, a chemat în judecată pe pârâtul L.G., cu domiciliul în mun.
Buzău, B-dul Unirii, Jud. Buzău, solicitând ca, prin hotărârea ce se va
pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.053 Lei,
actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea cursului
efectuat în temeiul actului adițional ia contractul individual de muncă din 17
mai 2013 care cuprinde clauza de fidelitate.
În motivarea acțiunii reclamanta a
arătat că a încheiat cu pârâtul contractul individual de munca din 17 mai 2013,
pentru funcția de inginer-specialist SSM, Cod COR x. Contractul Individual de
munca s-a încheiat pentru o perioada determinată, de 6 luni, urmând ca după
încheierea acestei perioade să procedeze ia încheierea unui contract individual
de muncă pe perioada nedeterminată.
La data de 20 mai 2014 a fost încheiat
un act adiționai la Contractul individual de munca care conține o cauza de
fidelitate. Potrivit art. 1 din acest act adițional salariatul a fost trimis,
pe cheltuiala angajatorului, la cursul de pregătire „Prezentarea noțiunilor de
baza de securitate si sănătate a muncii, in scopul ridicării nivelului de
alerta pentru riscurile de accidentare ia locul de munca”.
Art. 2
al Actului adiționai mai sus menționat are următorul cuprins: „În cazul în care
salariatul reziliază contractul individual de munca înăuntrul termenului de 2
ani de la data semnării actului, se angajează sa ramburseze toate cheltuielile
suportate de către angajator, precum si contravaloarea cursului efectuat, la o
valoare reactualizata cu indicele de inflație.”
Valoarea
cursului de pregătire, precum și costurile suportate de către angajator a fost
de 3.053 lei, in conformitate cu dispozițiile art3 din același act adițional.
Ulterior,
contractul individual de munca al paratului L.G. a încetat, prin Decizia nr. 675/3
din 9 noiembrie 2013, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) C. muncii, ca
urmare a sancționării disciplinare a acestuia pentru săvârșirea abaterii de
părăsire a locului de munca la sonda 13 EST Bălăria, în data de 02 octombrie 2013.
Reclamanta a
susținut că pentru a se emite această decizie, a procedat la cercetarea
disciplinară a salariatului, în data de 12 noiembrie 2013, însă acesta nu s-a
prezentat. Mai mult, pârâtul nu a înțeles să conteste Decizia de concediere din
19 noiembrie 2013, ceea ce înseamnă ca automat și-a recunoscut și obligațiile
pe care le avea fata de societate.
A arătat că pârâtul L.G. nu și-a
respectat obligațiile asumate prin clauza de fidelitate, contractul individual
de muncă încetând ca urmare a săvârșirii unei abateri si a sancționării
disciplinare a acestuia.
Prin semnarea
actului adițional care cuprinde clauza de fidelitate, paratul L.G. si-a asumat
obligația ca pentru 2 ani de la semnarea acestuia sa nu întreprindă nici un act
de natura sa conducă la încetarea contractului individual de munca din motive
ce au legătura cu persoana sa. întrucât din motive ce țin de persoana sa acest contract
individual de muncă a încetat, sancțiunea pentru nerespectarea obligației este
rambursarea sumelor suportate de către angajator ca urmare a efectuării de
către salariat a cursului de formare profesionala, respectiv suma de 3.053 lei.
Reclamanta a
susținui că faptul ca răspunderea salariatului față de societate este una
patrimonială, născută ca urmare a asumării de către acesta a clauzelor
contractuale, conform art. 254 alin. (1) C. muncii.
A arătat că ia
data de 29 noiembrie 2013 a notificat pârâtul să procedeze la plata sumei sus
menționate, însă acesta nu a dat curs solicitării, motiv pentru care a formulat
prezenta cerere de chemare în judecată.
În drept,
reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 248 alin. (1) lit. e) C.
muncii, art. 254 alin. (1) C. muncii.
Prin Sentința
nr. 153 din 11 februarie 2015, Tribunalul Buzău, secția I civilă, complet
specializat conflicte de muncă și asigurări sociale,
și-a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
Pentru a
decide astfel, instanța Tribunalului Buzău a avut în vedere următoarele
considerente:
Potrivit art. 269
alin. (2) C. muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează
instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul
sau reședința, ori, după caz, sediul.
Rezultă că
textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit în
domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă, și
nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili
competența altei instanțe.
Cauza dedusă
judecății intră în categoria conflictelor de muncă întrucât vizează plata unor
despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale derivând din
raporturi juridice de muncă, fiind incidente, prin urmare, normele ce
guvernează jurisdicția muncii.
Având în
vedere norma legală imperativă evocată, care reglementează un caz de competență
teritorială de la care nu sunt permise derogări și în raport de art. 132 alin. (3)
C. proc. civ., competent să soluționeze cauza este Tribunalul Dolj, în a cărei
circumscripție teritorială își are sediul reclamanta.
Tribunalul
Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel învestit, prin
sentința nr. 2369 din 21 mai 2015, la rândul său, și-a declinat competența în
Judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Buzău și, constatând ivit conflictul
negativ de competență, la înaintat, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Pentru a
decide astfel, instanța Tribunalului Dolj a avut în vedere următoarele
considerente:
Prin reglementările cuprinse în art. 130
și urm. C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013, legiuitorul nu
mai permite invocarea excepției de necompetență materială și teritorială până
la începerea dezbaterilor asupra fondului cum era prevăzut în Codul de
procedură civilă din 1865, limitând drastic perioada de timp în care aceasta
poate ti invocată, fără posibilitatea derogării.
Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1)
C. proc. civ., ia primul termen de judecata ia care părțile sunt legal citate
în fata primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să-si verifice
și să stabilească daca instanța sesizată este competenta general, material si
teritorial sa judece pricina, consemnând în încheiere temeiurile de drept
pentru care constata competenta instanței sesizate, încheierea având caracter
interlocutoriu.
În
speță, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită instanța a
dispus efectuarea de probatorii, intrând astfel în faza cercetării procesului.
Așadar, prin
neinvocarea excepției necompetenței teritoriale anterior acestui moment,
instanța inițial sesizată, respectiv Tribunalul Buzău, a pierdut posibilitatea
de a o invoca, devenind competentă să soluționeze fondul cauzei.
Înalta Curte
va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău
pentru considerentele care succed,
Tribunalul
Buzău a fost învestit cu soluționarea unui conflict individual de muncă în
sensul art. 231 C. muncii, ivit între reclamantă, în calitate de angajator, cu
sediul în municipiul Craiova și pârât, în calitate de salariat, domiciliat în
municipiul Buzău.
Tribunalul
Buzău, apreciind că în materia litigiilor de muncă, normele de stabilire a
competenței teritoriale, prevăzute de art. 269 alin. (2) C. muncii, sunt
imperative, a invocat excepția necompetenței sale teritoriale din oficiu,
ulterior primului termen de judecata când părțile au fost legal citate, dar si
ulterior administrării probei cu înscrisuri si, admițând excepția, a declinat
competenta de soluționare in favoarea Tribunalului Dolj.
Potrivit art. 269
alin. (1) C. muncii, „Judecarea conflictelor de muncă este de competența
instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii”, alin. (2) „dispunând că
cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței
competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau
reședința ori, după caz, sediul.”
Totodată,
potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2001 a dialogului social „Cererile
referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează
tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă
reclamantul.”
Cu privire la invocarea excepției de
necompetență materială și teritorială de ordine publică, în raport de
dispozițiile statuate prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 15
februarie 2013, sunt de reținut următoarele;
Conform
art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., „Necompetenta este de ordine publică
în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de
competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.”
Art.130 alin. (1)
C. proc. civ. prevede că „Necompetența generală a instanțelor judecătorești
poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii”
iar potrivit alin. (2) „Necompetența materială și teritorială de ordine publică
trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată
la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”
Necompetența
materială și teritorială de ordine publică, în mod asemănător reglementării C.
proc. civ. din 1865, trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Caracteristicile
excepției de necompetența de ordine publică, în noua reglementare sunt acelea
că excepția poate fi invocată de către oricare dintre părți, de către judecător
ori procuror și că excepția poate fi invocată doar în fața primei instanțe,
până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
Dacă nu a fost
invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalizarea
procesului, nici în faza judecății în primă instanță, nici în căile de atac,
ceea ce reprezintă o caracteristică a excepțiilor relative.
Excepția de
necompetența materială și teritorială de ordine publică a dobândit, în acest fel,
o natură mixtă, îmbinând trăsături specifice excepțiilor absolute și celor
relative.
Astfel
formulat, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. diferă substanțial de reglementarea
anterioară cuprinsă în art. 159 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, care lega
momentul invocării excepției de prima zi de înfățișare, dar nu mai târziu de
începerea dezbaterilor asupra fondului.
Actuala
formulare este justificată nu numai de terminologia și instituțiile noului cod,
dar și de concepția diferită a legiuitorului în privința duratei procesului.
Prin noul cod,
legiuitorul nu mai permite invocarea excepției de necompetența materială și
teritorială până la începerea dezbaterilor asupra fondului, limitând drastic
perioada de timp în care aceasta poate fi invocată, fără posibilitatea
derogării.
S-a urmărit, astfel, ca discutarea
competenței instanței să nu fie amânată abia după discutarea altor excepții,
după încuviințarea și chiar administrarea de probatorii, dat fiind că aceste
acte de procedură mai pot fi îndeplinite chiar după terminarea cercetării
procesului și până la dezbaterea în fond a procesului (conform art. 244 și art.
390-391 C. proc. civ.). De asemenea, noua reglementare conduce la accelerarea
judecății, permite estimarea duratei cercetării procesului și respectarea unei
termen optim și previzibil ai judecății.
În speță,
din examinarea lucrărilor cauzei, se
constată că pârâtul L.G. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională,
contestând Decizia nr. 675 din 19 noiembrie 2013, prin care i s-a desfăcut
contractul de muncă în temeiul art. 248 alin. (1) C. muncii, de către SC F.S. SA
Craiova (filele 20-21).
Astfel
fiind, în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2001
a dialogului social, Tribunalul Buzău este instanța competentă sa soluționeze
cauza.
Această
concluzie se impune cu atât mai mult cu cât excepția necompetenței teritoriale
în soluționarea pricinii a fost invocată de Tribunalul Buzău la termenul din 11
februarie 2015, ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost
legal citate (respectiv 28 ianuarie 2015), astfel . încât, chiar în situația în
care pârâtul L.G. n-ar fi formulat cererea reconvențională, în raport de norma
de procedură statuată prin art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Buzău era
instanța competentă să soluționeze pricina.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 17 iunie 2015.