ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 3430/114/2014 SC F.S. SA Craiova, cu sediul in Craiova, Str. Frații Buzești, jud. Dolj, a chemat în judecată pe pârâtul L.G., cu domiciliul în mun. Buzău, B-dul Unirii, Jud. Buzău, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.053 Lei, actualizată cu indicele de inflație, reprezentând contravaloarea cursului efectuat în temeiul actului adițional ia contractul individual de muncă din 17 mai 2013 care cuprinde clauza de fidelitate.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâtul contractul individual de munca din 17 mai 2013, pentru funcția de inginer-specialist SSM, Cod COR x. Contractul Individual de munca s-a încheiat pentru o perioada determinată, de 6 luni, urmând ca după încheierea acestei perioade să procedeze ia încheierea unui contract individual de muncă pe perioada nedeterminată. La data de 20 mai 2014 a fost încheiat un act adiționai la Contractul individual de munca care conține o cauza de fidelitate. Potrivit art. 1 din acest act adițional salariatul a fost trimis, pe cheltuiala angajatorului, la cursul de pregătire „Prezentarea noțiunilor de baza de securitate si sănătate a muncii, in scopul ridicării nivelului de alerta pentru riscurile de accidentare ia locul de munca”.

Art. 2 al Actului adiționai mai sus menționat are următorul cuprins: „În cazul în care salariatul reziliază contractul individual de munca înăuntrul termenului de 2 ani de la data semnării actului, se angajează sa ramburseze toate cheltuielile suportate de către angajator, precum si contravaloarea cursului efectuat, la o valoare reactualizata cu indicele de inflație.” Valoarea cursului de pregătire, precum și costurile suportate de către angajator a fost de 3.053 lei, in conformitate cu dispozițiile art3 din același act adițional. Ulterior, contractul individual de munca al paratului L.G.

a încetat, prin Decizia nr. 675/3 din 9 noiembrie 2013, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) C. muncii, ca urmare a sancționării disciplinare a acestuia pentru săvârșirea abaterii de părăsire a locului de munca la sonda 13 EST Bălăria, în data de 02 octombrie 2013. Reclamanta a susținut că pentru a se emite această decizie, a procedat la cercetarea disciplinară a salariatului, în data de 12 noiembrie 2013, însă acesta nu s-a prezentat. Mai mult, pârâtul nu a înțeles să conteste Decizia de concediere din 19 noiembrie 2013, ceea ce înseamnă ca automat și-a recunoscut și obligațiile pe care le avea fata de societate. A arătat că pârâtul L.G. nu și-a respectat obligațiile asumate prin clauza de fidelitate, contractul individual de muncă încetând ca urmare a săvârșirii unei abateri si a sancționării disciplinare a acestuia.

Prin semnarea actului adițional care cuprinde clauza de fidelitate, paratul L.G. si-a asumat obligația ca pentru 2 ani de la semnarea acestuia sa nu întreprindă nici un act de natura sa conducă la încetarea contractului individual de munca din motive ce au legătura cu persoana sa. întrucât din motive ce țin de persoana sa acest contract individual de muncă a încetat, sancțiunea pentru nerespectarea obligației este rambursarea sumelor suportate de către angajator ca urmare a efectuării de către salariat a cursului de formare profesionala, respectiv suma de 3.053 lei. Reclamanta a susținui că faptul ca răspunderea salariatului față de societate este una patrimonială, născută ca urmare a asumării de către acesta a clauzelor contractuale, conform art. 254 alin. (1) C. muncii.

A arătat că ia data de 29 noiembrie 2013 a notificat pârâtul să procedeze la plata sumei sus menționate, însă acesta nu a dat curs solicitării, motiv pentru care a formulat prezenta cerere de chemare în judecată. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 248 alin. (1) lit. e) C. muncii, art. 254 alin. (1) C. muncii. Prin Sentința nr. 153 din 11 februarie 2015, Tribunalul Buzău, secția I civilă, complet specializat conflicte de muncă și asigurări sociale, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj. Pentru a decide astfel, instanța Tribunalului Buzău a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

Rezultă că textul, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă, și nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe. Cauza dedusă judecății intră în categoria conflictelor de muncă întrucât vizează plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă, fiind incidente, prin urmare, normele ce guvernează jurisdicția muncii. Având în vedere norma legală imperativă evocată, care reglementează un caz de competență teritorială de la care nu sunt permise derogări și în raport de art. 132 alin. (3) C. proc.

civ., competent să soluționeze cauza este Tribunalul Dolj, în a cărei circumscripție teritorială își are sediul reclamanta. Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel învestit, prin sentința nr. 2369 din 21 mai 2015, la rândul său, și-a declinat competența în Judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Buzău și, constatând ivit conflictul negativ de competență, la înaintat, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a decide astfel, instanța Tribunalului Dolj a avut în vedere următoarele considerente: Prin reglementările cuprinse în art. 130 și urm. C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013, legiuitorul nu mai permite invocarea excepției de necompetență materială și teritorială până la începerea dezbaterilor asupra fondului cum era prevăzut în Codul de procedură civilă din 1865, limitând drastic perioada de timp în care aceasta poate ti invocată, fără posibilitatea derogării.

Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ia primul termen de judecata ia care părțile sunt legal citate în fata primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să-si verifice și să stabilească daca instanța sesizată este competenta general, material si teritorial sa judece pricina, consemnând în încheiere temeiurile de drept pentru care constata competenta instanței sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu. În speță, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită instanța a dispus efectuarea de probatorii, intrând astfel în faza cercetării procesului. Așadar, prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale anterior acestui moment, instanța inițial sesizată, respectiv Tribunalul Buzău, a pierdut posibilitatea de a o invoca, devenind competentă să soluționeze fondul cauzei.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău pentru considerentele care succed, Tribunalul Buzău a fost învestit cu soluționarea unui conflict individual de muncă în sensul art. 231 C. muncii, ivit între reclamantă, în calitate de angajator, cu sediul în municipiul Craiova și pârât, în calitate de salariat, domiciliat în municipiul Buzău. Tribunalul Buzău, apreciind că în materia litigiilor de muncă, normele de stabilire a competenței teritoriale, prevăzute de art. 269 alin. (2) C. muncii, sunt imperative, a invocat excepția necompetenței sale teritoriale din oficiu, ulterior primului termen de judecata când părțile au fost legal citate, dar si ulterior administrării probei cu înscrisuri si, admițând excepția, a declinat competenta de soluționare in favoarea Tribunalului Dolj.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. muncii, „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii”, alin. (2) „dispunând că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.” Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2001 a dialogului social „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.” Cu privire la invocarea excepției de necompetență materială și teritorială de ordine publică, în raport de dispozițiile statuate prin Codul de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013, sunt de reținut următoarele; Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ., „Necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.” Art.130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii” iar potrivit alin. (2) „Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.” Necompetența materială și teritorială de ordine publică, în mod asemănător reglementării C. proc. civ. din 1865, trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Caracteristicile excepției de necompetența de ordine publică, în noua reglementare sunt acelea că excepția poate fi invocată de către oricare dintre părți, de către judecător ori procuror și că excepția poate fi invocată doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Dacă nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată până la finalizarea procesului, nici în faza judecății în primă instanță, nici în căile de atac, ceea ce reprezintă o caracteristică a excepțiilor relative. Excepția de necompetența materială și teritorială de ordine publică a dobândit, în acest fel, o natură mixtă, îmbinând trăsături specifice excepțiilor absolute și celor relative.

Astfel formulat, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. diferă substanțial de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 159 alin. (2) C. proc. civ. din 1865, care lega momentul invocării excepției de prima zi de înfățișare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Actuala formulare este justificată nu numai de terminologia și instituțiile noului cod, dar și de concepția diferită a legiuitorului în privința duratei procesului. Prin noul cod, legiuitorul nu mai permite invocarea excepției de necompetența materială și teritorială până la începerea dezbaterilor asupra fondului, limitând drastic perioada de timp în care aceasta poate fi invocată, fără posibilitatea derogării.

S-a urmărit, astfel, ca discutarea competenței instanței să nu fie amânată abia după discutarea altor excepții, după încuviințarea și chiar administrarea de probatorii, dat fiind că aceste acte de procedură mai pot fi îndeplinite chiar după terminarea cercetării procesului și până la dezbaterea în fond a procesului (conform art. 244 și art. 390-391 C. proc. civ.). De asemenea, noua reglementare conduce la accelerarea judecății, permite estimarea duratei cercetării procesului și respectarea unei termen optim și previzibil ai judecății. În speță, din examinarea lucrărilor cauzei, se constată că pârâtul L.G. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, contestând Decizia nr. 675 din 19 noiembrie 2013, prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 248 alin. (1) C. muncii, de către SC F.S.

SA Craiova (filele 20-21). Astfel fiind, în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2001 a dialogului social, Tribunalul Buzău este instanța competentă sa soluționeze cauza. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât excepția necompetenței teritoriale în soluționarea pricinii a fost invocată de Tribunalul Buzău la termenul din 11 februarie 2015, ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate (respectiv 28 ianuarie 2015), astfel . încât, chiar în situația în care pârâtul L.G. n-ar fi formulat cererea reconvențională, în raport de norma de procedură statuată prin art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Buzău era instanța competentă să soluționeze pricina.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2015.