ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2048/2015

Decizia nr. 2048/2015 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 22 octombrie 2014, contestatoarea A. a B. a formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimații B.E.J.A., C. și D. precum și cu Ionulescu Ion, solicitând suspendarea executării silite până la data soluționării definitive a contestației la executare și anularea tuturor actelor de executare dispuse de biroul executorilor judecătorești asociați în Dosarul execuțional nr. x/2014. În drept a invocat dispozițiile art. 192 și urm., art. 711 și urm. C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 2281 din 26 martie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a hotărî astfel această instanță a reținut că, potrivit art. 713 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare. Întrucât prin Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014 a fost declarat neconstituțional art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stabilea competența teritorială a instanței de executare în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc, devin aplicabile în stabilirea competenței teritoriale dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai reținut că prin cererea de chemare în judecată contestatoarea a invocat motive de contestație la executare, ce atrag atât competența materială a Judecătoriei sectorului 6 București, cât și competența Tribunalului Argeș, instanță care a pronunțat titlul executoriu.

Având în vedere că s-a invocat existența unui impediment la executare, constând în intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 1/2011, care a modificat prevederile legale în materia stabilirii drepturilor de pensie, analiza acestor aspecte atrage competența Tribunalului Argeș. La data de 16 decembrie 2014 contestatoarea a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a solicitat și anularea încheierii de încuviințare a executării silite din 10 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București. S-a mai depus o cerere completatoare prin care s-a solicitat suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea cererii de suspendare a executării silite în temeiul art. 718 alin. (7) C. proc.

civ., susținându-se că este îndeplinită condiția caracterului urgent cerută de legiuitor pentru a se dispune o asemenea măsură provizorie. Contestatoarea a invocat excepția lipsei de obiect a executării silite pornită la cererea intimatului Ionulescu Ion și excepția prematurității întocmirii tuturor actelor de executare silită emise de B.E.J.A., C. și D. în Dosarul execuțional nr. x/2014. În fine, s-a mai reținut că în condițiile în care unele motive de contestație atrag competența Judecătoriei sectorului 6 București, iar altele competența Tribunalului Argeș, sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt. Prin sentința civilă nr. 1486 din 16 iunie 2015 Tribunalul Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea stabilirii instanței competente.

S-a reținut că instanța a fost învestită cu o contestație la executare, iar art. 650 alin. (1) C. proc. civ. a fost declarat neconstituțional, situație în care pentru stabilirea instanței de executare raportarea se face la dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul debitorul, respectiv Judecătoria sectorului 6 București. Potrivit art. 713 alin. (1) C. proc. civ. contestația la executare se introduce la instanța de executare. În cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria în a cărei circumscripție își are domiciliul sau sediul debitorul.

În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și veniturilor generale ale imobilelor precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului. Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție competența de soluționare aparține instanței de executare. În fine, s-a mai reținut că sediul debitorului este în sectorul 6, Judecătoria sectorului 6 București fiind și instanța care a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite în dosarul execuțional în legătură cu care s-a formulat contestația la executare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, pentru următoarele considerente: În cauză, conflictul negativ de competență a fost a fost generat de calificarea obiectului cererii de chemare în judecată și de modul diferit în care instanțele aflate în conflict negativ de competență au interpretat dispozițiile art. 153 lit. i) din Legea nr. 263/2010.

Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată pendinte, Înalta Curte constată că, prin contestația la executare înregistrată la data de 22 octombrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, sub nr. x/303/2014, petenta A. a B. a solicitat suspendarea executării silite, până la data soluționării definitive a contestației la executare, și anularea tuturor actelor de executare dispuse de B.E.J.A., C. și D. în Dosarul execuțional nr. x/2014. La data de 16 decembrie 2014, contestatoarea a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a solicitat și anularea încheierii de încuviințare a executării silite din 10 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București.

Conform mențiunilor cuprinse în practicaua sentinței civile nr. 2281 din 26 martie 2015 a Judecătoriei sectorului 6 București, reprezentantul convențional al petentei a precizat că cererea dedusă judecății vizează și titlul executoriu, reprezentat de sentința civilă nr. 4182/2012, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. x/109/2011, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 993 din 6 martie 2013 a Curții de Apel Pitești. La data de 12 ianuarie 2015, contestatoarea a formulat o nouă precizare a acțiunii prin care a solicitat disjungerea cauzei și trimiterea spre competentă soluționare la Tribunalul Argeș - Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în ceea ce privește lămurirea cu privire la întinderea titlului executor, în conformitate cu prevederile art. 711 alin. (2) și 713 alin. (3) C. proc.

civ., suspendarea executării silite până la soluționarea cererii privind lămurirea întinderii titlului executor și repunerea părților în drepturile și obligațiile avute în situația anterioară datei de începere a executării silite, potrivit art. 722 și următoarele C. proc. civ. Cu toate acestea, în ședința publică de la 16 iunie 2015, în fața Tribunalului Argeș, reprezentantul contestatoarei a invocat excepția de necompetență materială susținând că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o contestație la executare propriu-zisă.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă contestația împotriva executării silite, care face obiectul Dosarului nr. x/2014 al B.E.J.A., C. și D. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că cererea formulată de creditorul Ionulescu Ion a fost înregistrată la sediul biroului executorului judecătoresc la 7 octombrie 2014, ulterior datei la care, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. la 16 iulie 2014, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stipulau că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Dispoziții legale mai sus menționate au primit o nouă configurație în urma adoptării Legii nr. 138 din 15 octombrie 2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, în sensul că instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazului în care legea dispune altfel. Aceste prevederi erau în vigoare la data pronunțării sentinței nr. 2281 din 26 martie 2015 de către Judecătoria sectorului 6 București, prima instanță învestită, fiind reglementate în art. 651 C. proc. civ., ca urmare a modificării acestui act normativ, adusă prin Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014 și a renumerotării textelor legale dispusă în urma republicării.

Or, prin raportare la jurisprudența Înaltei Curți în materie, la aspectele legale mai sus invocate, precum și la faptul că, la data sesizării organului de executare sediul debitoarei era în sectorul 6 al municipiului București, competența teritorială privind soluționarea contestației la executare revine Judecătoriei sectorului 6 București. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, și în măsura în care printr-o singură cerere contestatoarea ar fi înțeles să formuleze atât contestație la executare propriu-zisă, cât și contestație la titlu, în cauză, nu erau incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a reținut prima instanță învestită, întrucât era necesară determinarea instanței competente, conform dispozițiilor art. 713 din același act normativ.

Astfel, se reține că executarea silită este o etapă a procesului civil, distinctă de cea a judecății, care conține dispoziții proprii în ceea ce privește stabilirea competenței. În plus, contestația la executare propriu-zisă și contestația la titlu, deși sunt reglementate de același text de lege, respectiv art. 711 C. proc. civ., sub o denumire comună (contestația la executare), sunt mijloace procesuale distincte. Așadar, în vreme ce prin contestația la titlu se urmărește lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului, prin contestația la executare exercitată în condițiile art. 711 alin. (1) C. proc. civ., care, după republicarea acestui act normativ a devenit art. 712 alin. (2), se pune în discuție legalitatea actelor de executare silită sau refuzul executorului judecătoresc de a efectua un act de executare silită în condițiile legii.

Potrivit art. 712 alin. (1), devenit art. 713, după republicarea C. proc. civ., atunci când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, cum este cazul în speță, soluționarea concomitentă a celor două tipuri de contestație la executare nu este judicioasă, chiar dacă instanța competentă să le soluționeze ar fi aceeași (respectiv titlul executoriu ar fi pronunțat chiar de instanța de executare). Un argument în plus care conduce la concluzia că, în speță, nu erau incidente prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. constă în faptul că, atunci când se solicită lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului, în temeiul art. 443 din același act normativ, competența de soluționare aparține, în toate cazurile, instanței care a pronunțat hotărârea.

Prin prisma art. 153 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Înalta Curte constată, astfel după cum a reținut și Tribunalul Argeș, că tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind măsurile de executare silită, însă numai dacă acestea au fost dispuse în temeiul acestui act normativ. Or, în cauză, petenta a învestit instanța cu contestație la executare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile C. proc. civ. Împrejurarea că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată în materia asigurărilor sociale, nu atrage aplicarea prevederilor art. 152 și 153 lit. i) din Legea nr. 263/2010, întrucât actele de executare sunt emise de executorul judecătoresc.

Concluzionând, pentru considerente expuse, având în vedere că sediul debitoarei este situat în sector 6, București, care se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei sectorului 6 București, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2015.