ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2016

Decizia nr. 528/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 948 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, în consecință, a fost obligată pârâta Ia plata către reclamanta A. a sumei de 1618,76 lei - daune materiale și 2.000 euro - daune morale; către C. a sumei de 1.500 euro - daune morale, fiind respinsă cererea privind acordarea de daune morale reclamantului B. Pentru a pronunța această sentința., tribunalul a reținui că potrivit rechizitoriului din data de 30 martie 2011 întocmit în Dosarul nr. x/P/2010 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, la data de 15 martie 2010, învinuitul E. (intervenient în prezenta cauza), aflându-se la volanul autoutilitarei, a observat-o pe victima F., care circula ca pieton pe partea dreapta a carosabilului, și a acționat sistemul de frânare însă, din cauza vitezei peste limita admisă nu a putut evita impactul cu victima.

Din înscrisurile depuse în cauză a rezultat că reclamanții A. și C. sunt frați ai defunctului, iar reclamantul B., nepot al acestuia, iar ia data producerii accidentului rutier, autovehiculul condus de condamnatul E. era asigurat la pârâta SC D. SA. În cauză a fost reținută incidența dispozițiilor legale prevăzute în art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, în forma avută la data producerii accidentului, rezultând astfel că asiguratul de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, preia riscul plății despăgubirilor către terții prejudiciați prin faptă ilicită a conducătorului autovehiculului asigurat, atunci când este atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la daunele materiale (solicitate în cuantum de 20.000 euro), instanța a constatat că reclamanții au putut proba cu înscrisuri justificative, doar suma de 1.618,76 lei, iar cu privire la daunele morale solicitate (în cuantum de câte 500.000 euro pentru fiecare reclamant). în raport de probele administrate. de principiul echității și cel al despăgubirii juste, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 2.000 euro daune morale, către reclamanta A. și 1.500 euro, către reclamantul C., cu același titlu, și a respins cererea reclamantului B. de acordare a daunelor morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apei A., B. și C. solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate, în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului material și moral suferit de reclamanți cu ocazia decesului numitului F. Prin Decizia nr. 1355 din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, respingându-se excepția tardivității declarării apelului, a fost admis apelul formulat de apelanți, schimbată, în parte, sentința atacată, în sensul că, pe fond, a fost obligată pârâta la plata sumei de câte 4.000 euro pentru fiecare dintre reclamanții A. și C. menținăndu-se celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ce privește daunele materiale, având în vedere dispozițiile ari. 49 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 21/2009 în vigoare la data producerii evenimentului și, în raport cu înscrisurile administrate de către reclamanți, că acestea au fost corect calculate de către instanța de fond, arătând că bonul fiscal, nu a fost îuat în considerare de instanța de fond, în mod temeinic, întrucât a fost eliberat la 10 octombrie 2013, în timp ce decesul a avut loc la 15 martie 2010. În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamanți, s-a reținut că dată fiind relația de rudenie a fraților, instanța de fond a apreciat în mod corect ca aceștia au suferit un prejudiciu moral efectiv, demonstrat de legăturile de afecțiune care existau între frați, determinând o suferință în planul calității vieții acestora.

în ce privește solicitarea apelantului B. în calitate de nepot, și nu de fiu, față de actele de stare civilă depuse la dosar, s-a considerat că nu s-a demonstrat legătura puternică de familie pe care o pretinde că a avut-o cu defunctul, iar în raport de dispozițiile Rezoluției nr. 75/1975 adoptată la 34 martie de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei frații beneficiază de o prezumție simplă, chiar restrictivă, în sensul că, aceste persoane trebuie să aibă o legături de aiectațiune strânsă cu victima. Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și C. au formulat recurs, indicând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenții reclamanți au susținut că prin decizia reeuraiă se face confuzie cu privire la aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, considerând că în speța dedusă judecații este vorba de o răspundere civile delictuală și nu de una contractuală, deosebirea dintre acestea reprezentând-o obligația încălcată, care într-un caz este o una legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cealaltă, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un "contract preexistent", deci o obligație concretă.

În continuare, mai arată că se cere ca acel contract să lie valabil încheiat, iar răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părțile contractante, având în vedere principiul relativității efectelor contractului, pe când terții se raportează la contract ea la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite putând apela la răspunderea delictuală. Astfel, răspunderea civilă a inculpatului nu este contractuală, ci în exclusivitate delictuală, împrejurarea că cel vinovat este titularul unei polițe R.C.A. în virtutea căreia în locul vinovatului asigurătorul poate fi obligat la plata parțială sau totală a despăgubirilor, nu sehîmba temeiul juridic al tragerii la răspundere civilă a acestuia, care în speță nu poate fi decât cel prevăzut de art. 1349 și 1357 C. civ.

Consideră că părțile civile din cauză sunt terți în raport de contractul de asigurare, și, față de acestea, contractul nu produce efecte directe, acestea având dreptul de a primii plata despăgubirilor, care constituie valoarea prejudiciului lor real și efectiv produs și dovedit numai ca efect al regimului juridic legal al poliței R.C.A., asigurătorul putând să fie obligat la plata de despăgubiri numai în raport de existența unui prejudiciu real și efectiv produs și evaluat și numai în limita acestuia, actualizată după normele europene. Mai susțin recurenții ca în mod greșit instanța de apel nu a acordat daune morale nepotului B., motivat de împrejurarea că acesta nu ar fi locuit cu defunctul, întrucât legea nu condiționează acordarea daunelor morale și materiale de acest aspect, iar gradul de rudenie și relațiile afective existente între reclamantul-apeiant și defunctul F. a fost dovedii.

Invocând argumentele literaturii juridice și cele ale practicii judiciare române și străine, recurenții mai arată că gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale, iar pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, trebuie apelat la un criteriu orientativ și anume la criteriul echității.

În privința daunelor materiale solicitate în cuantum de 20.000 euro, suma ce reprezintă echivalentul cheltuielilor efectuate cu ocazia înmormântării, recurenții reclamanți susțin că instanța de apei nu a cuantificat în mod corect întinderea acestora, neținând cont de actele depuse la dosar dai" nici de proba testimonială administrată și consideră că este absurd și total inechitabil, a se pretinde părții civile ca în momentele de maximă tristețe pricinuite de comemorarea morții celui dispărut, să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru proces, mai ales că nu au mai avut de a face cu asemenea situații, familia neavând bani pregătiți pentru momentele dificile ce ar fi putut interveni, și nici nu știau cât de costisitoare urmează a fi acestea.

Solicită admiterea daunelor morale și materiale așa cum au fost formulate prin cererea introductivă. Analizând recursul declarai prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că acesta este nul, pentru considerentele următoare: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, eu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum și in situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare in dispozițiile art. 304 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de neiegalitate invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire îa soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 304 din C. proc.

civ. În speță, deși recurenții reclamanți s-au conformat exigențelor art. 302 3 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se constată că acesta nu este susceptibil de încadrare nici în ipotezele de nelegalitate invocate de recurent și nici, din oficiu în oricare dintre celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., simpla indicare a pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. în cuprinsul memoriului de recurs nefiind suficientă din acest punct de vedere. În cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății nu pot fi identificate veritabile critici Ia adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalifatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Susținerile recurenților reclamanți referitoare la aplicarea răspunderii civile delictuale, diferența dintre această răspundere și cea contractuală, întreaga teorie formulată cu privire ia această modalitate de răspundere, se constată că nu au legătură cu motivarea deciziei din apei, aceștia fiind în realitate nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor materiale șl morale acordate de instanța de apel. Simplele afirmații formulate în legătură cu greșita respingere a cererii formulate de nepotul defunctului nu sunt suficiente pentru a considera că hotărârea pronunțată de instanța de apel ar fi nelegaiă, întrucât nu îndeplinește așa cum s-a arătat condiția referitoare la motivare și nici nu permite încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în sensul mai sus arătat. În speță, în esență, recurenții reclamanți sunt nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, care deși a majorat valoarea acestora nu a acordat valoarea solicitată prin acțiunea introductivă. Susținerile acestora nu permit nici măcar din oficiu, să se rețină vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. De altfel recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate eu regulile de drept, astfel încât chestiunile legate de reaprecierea probelor administrate pentru dovedirea despăgubirilor materiale solicitate și evaluarea situațiilor de fapt pot fi invocate doar în apel, nu și în recurs.

Pentru considerentele arătate, reținând că în speță nu s-au invocat motive de ordine publică, Înalta Curte constată, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții A., B. și C., împotriva Deciziei nr. 1355 din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.