ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2016

Decizia

nr. 528/2016

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 948 din 28 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea

formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, în

consecință, a fost obligată pârâta Ia plata către reclamanta A. a sumei de

1618,76 lei - daune materiale și 2.000 euro - daune morale; către C. a sumei de

1.500 euro - daune morale, fiind respinsă cererea privind acordarea de daune

morale reclamantului B.

Pentru a pronunța această sentința.,

tribunalul a reținui că potrivit rechizitoriului din data de 30 martie 2011

întocmit în Dosarul nr. x/P/2010 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Giurgiu, la data de 15 martie 2010, învinuitul E. (intervenient în prezenta

cauza), aflându-se la volanul autoutilitarei, a observat-o pe victima F., care

circula ca pieton pe partea dreapta a carosabilului, și a acționat sistemul de

frânare însă, din cauza vitezei peste limita admisă nu a putut evita impactul

cu victima.

Din înscrisurile depuse în cauză a

rezultat că reclamanții A. și C. sunt frați ai defunctului, iar reclamantul B.,

nepot al acestuia, iar ia data producerii accidentului rutier, autovehiculul

condus de condamnatul E. era asigurat la pârâta SC D. SA.

În cauză a fost reținută incidența

dispozițiilor legale prevăzute în art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995, în

forma avută la data producerii accidentului, rezultând astfel că asiguratul de

răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, preia

riscul plății despăgubirilor către terții prejudiciați prin faptă ilicită a

conducătorului autovehiculului asigurat, atunci când este atrasă răspunderea

civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la daunele materiale

(solicitate în cuantum de 20.000 euro), instanța a constatat că reclamanții au

putut proba cu înscrisuri justificative, doar suma de 1.618,76 lei, iar cu

privire la daunele morale solicitate (în cuantum de câte 500.000 euro pentru

fiecare reclamant). în raport de probele administrate. de principiul echității

și cel al despăgubirii juste, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de

2.000 euro daune morale, către reclamanta A. și 1.500 euro, către reclamantul C.,

cu același titlu, și a respins cererea reclamantului B. de acordare a daunelor

morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apei A., B. și C. solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței

atacate, în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât

acestea să corespundă prejudiciului material și moral suferit de reclamanți cu

ocazia decesului numitului F.

Prin Decizia nr. 1355 din 29

septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, pronunțată în

Dosarul nr. x/3/2012, respingându-se excepția tardivității declarării apelului,

a fost admis apelul formulat de apelanți, schimbată, în parte, sentința

atacată, în sensul că, pe fond, a fost obligată pârâta la plata sumei de câte 4.000

euro pentru fiecare dintre reclamanții A. și C. menținăndu-se celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în ce privește daunele materiale, având în vedere dispozițiile

ari. 49 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 21/2009 în vigoare la

data producerii evenimentului și, în raport cu înscrisurile administrate de

către reclamanți, că acestea au fost corect calculate de către instanța de

fond, arătând că bonul fiscal, nu a fost îuat în considerare de instanța de

fond, în mod temeinic, întrucât a fost eliberat la 10 octombrie 2013, în timp

ce decesul a avut loc la 15 martie 2010. În ceea ce privește daunele morale

solicitate de reclamanți, s-a reținut că dată fiind relația de rudenie a

fraților, instanța de fond a apreciat în mod corect ca aceștia au suferit un

prejudiciu moral efectiv, demonstrat de legăturile de afecțiune care existau

între frați, determinând o suferință în planul calității vieții acestora. în ce

privește solicitarea apelantului B. în calitate de nepot, și nu de fiu, față de

actele de stare civilă depuse la dosar, s-a considerat că nu s-a demonstrat

legătura puternică de familie pe care o pretinde că a avut-o cu defunctul, iar

în raport de dispozițiile Rezoluției nr. 75/1975 adoptată la 34 martie de

Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei frații beneficiază de o prezumție

simplă, chiar restrictivă, în sensul că, aceste persoane trebuie să aibă o

legături de aiectațiune strânsă cu victima.

Împotriva acestei decizii, reclamanții

A., B. și C. au formulat recurs, indicând ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs,

recurenții reclamanți au susținut că prin decizia reeuraiă se face confuzie cu

privire la aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, considerând că în

speța dedusă judecații este vorba de o răspundere civile delictuală și nu de

una contractuală, deosebirea dintre acestea reprezentând-o obligația încălcată,

care într-un caz este o una legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de

drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în

cealaltă, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o

obligație stabilită printr-un "contract preexistent", deci o obligație

concretă. În continuare, mai arată că se cere ca acel contract să lie valabil

încheiat, iar răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părțile

contractante, având în vedere principiul relativității efectelor contractului,

pe când terții se raportează la contract ea la un fapt juridic, pentru

acoperirea eventualelor prejudicii suferite putând apela la răspunderea

delictuală. Astfel, răspunderea civilă a inculpatului nu este contractuală, ci

în exclusivitate delictuală, împrejurarea că cel vinovat este titularul unei

polițe R.C.A. în virtutea căreia în locul vinovatului asigurătorul poate fi

obligat la plata parțială sau totală a despăgubirilor, nu sehîmba temeiul

juridic al tragerii la răspundere civilă a acestuia, care în speță nu poate fi

decât cel prevăzut de art. 1349 și 1357 C. civ. Consideră că părțile civile din

cauză sunt terți în raport de contractul de asigurare, și, față de acestea, contractul

nu produce efecte directe, acestea având dreptul de a primii plata

despăgubirilor, care constituie valoarea prejudiciului lor real și efectiv

produs și dovedit numai ca efect al regimului juridic legal al poliței R.C.A.,

asigurătorul putând să fie obligat la plata de despăgubiri numai în raport de

existența unui prejudiciu real și efectiv produs și evaluat și numai în limita

acestuia, actualizată după normele europene. Mai susțin recurenții ca în mod

greșit instanța de apel nu a acordat daune morale nepotului B., motivat de

împrejurarea că acesta nu ar fi locuit cu defunctul, întrucât legea nu

condiționează acordarea daunelor morale și materiale de acest aspect, iar

gradul de rudenie și relațiile afective existente între reclamantul-apeiant și

defunctul F. a fost dovedii.

Invocând argumentele literaturii

juridice și cele ale practicii judiciare române și străine, recurenții mai

arată că gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a

cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale, iar pentru

stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, trebuie apelat la

un criteriu orientativ și anume la criteriul echității.

În privința daunelor materiale

solicitate în cuantum de 20.000 euro, suma ce reprezintă echivalentul

cheltuielilor efectuate cu ocazia înmormântării, recurenții reclamanți susțin

că instanța de apei nu a cuantificat în mod corect întinderea acestora,

neținând cont de actele depuse la dosar dai" nici de proba testimonială

administrată și consideră că este absurd și total inechitabil, a se pretinde

părții civile ca în momentele de maximă tristețe pricinuite de comemorarea

morții celui dispărut, să se îngrijească în principal de preconstituirea de

probe pentru proces, mai ales că nu au mai avut de a face cu asemenea situații,

familia neavând bani pregătiți pentru momentele dificile ce ar fi putut

interveni, și nici nu știau cât de costisitoare urmează a fi acestea.

Solicită admiterea daunelor morale și

materiale așa cum au fost formulate prin cererea introductivă.

Analizând recursul declarai prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că acesta este nul, pentru

considerentele următoare:

Conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct.

1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul

este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, eu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum și in

situația în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare in

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o

parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute

limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de

instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de

neiegalitate invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv

de recurs orice nemulțumire a părții cu privire îa soluția pronunțată, instanța

de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care

pot fi încadrate în prevederile art. 304 din C. proc. civ.

În speță, deși recurenții reclamanți

s-au conformat exigențelor art. 302

3

alin. (1) lit. e) C. proc. civ.,

indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

se constată că acesta nu este susceptibil de încadrare nici în ipotezele de nelegalitate

invocate de recurent și nici, din oficiu în oricare dintre celelalte motive de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., simpla indicare a pct. 9 din art.

304 C. proc. civ. în cuprinsul memoriului de recurs nefiind suficientă din

acest punct de vedere.

În cuprinsul cererii de recurs dedusă

judecății nu pot fi identificate veritabile critici Ia adresa deciziei

pronunțate în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalifatea

deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la

argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Susținerile recurenților reclamanți

referitoare la aplicarea răspunderii civile delictuale, diferența dintre

această răspundere și cea contractuală, întreaga teorie formulată cu privire ia

această modalitate de răspundere, se constată că nu au legătură cu motivarea

deciziei din apei, aceștia fiind în realitate nemulțumiți de cuantumul

despăgubirilor materiale șl morale acordate de instanța de apel. Simplele

afirmații formulate în legătură cu greșita respingere a cererii formulate de

nepotul defunctului nu sunt suficiente pentru a considera că hotărârea

pronunțată de instanța de apel ar fi nelegaiă, întrucât nu îndeplinește așa cum

s-a arătat condiția referitoare la motivare și nici nu permite încadrarea în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul mai sus

arătat.

În speță, în esență, recurenții

reclamanți sunt nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de

apel, care deși a majorat valoarea acestora nu a acordat valoarea solicitată

prin acțiunea introductivă. Susținerile acestora nu permit nici măcar din

oficiu, să se rețină vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de

modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în limita

cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

De altfel recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate eu regulile de

drept, astfel încât chestiunile legate de reaprecierea probelor administrate

pentru dovedirea despăgubirilor materiale solicitate și evaluarea situațiilor

de fapt pot fi invocate doar în apel, nu și în recurs.

Pentru considerentele arătate,

reținând că în speță nu s-au invocat motive de ordine publică, Înalta Curte

constată, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul

dedus judecății este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamanții A., B. și C., împotriva Deciziei nr. 1355 din 29 septembrie 2015 a

Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 martie 2016.