ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 825/2015

Decizia nr. 825/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2010, astfel cum a fost modificată la data de 11 aprilie 2011, reclamanta

A., în contradictoriu cu pârâții B., Consiliul B., C. Vaslui și Consiliul C. Vaslui, a solicitat ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună:

a. daune materiale în cuantum de 32.150 lei/an, calculate de la data de 18 mai 2009 și în continuare, până la data comunicării deciziei de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv, reprezentând venitul brut;

b. daune cu titlu de costuri și cheltuieli în cuantum de 1000 de euro - cheltuieli efectuate cu ocazia procedurilor derulate timp de 10 luni de către pârâți, efectuate de autoritatea administrativă profesiei de avocat.

c. daune morale în cuantum de 5.000 euro/an calculate de la data de 18 mai 2009 și în continuare până la data comunicării deciziei de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv.

În cererea precizatoare a fost menționată ca temei al promovării cererii și Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 159/2008, pe baza cărora au fost emise actele administrative a căror anulare se solicită în cauză.

În ședința publică din data de 24 septembrie 2013, reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 1174 din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2009, și excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere referitor la reactualizarea înscrierii și a reînscrierii pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat definitiv.

În aceeași ședință, Curtea de apel a invocat din oficiu excepția tardivității formulării cererii privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale.

Hotărârea și considerentele Curții de Apel;

Prin sentința civilă nr. 3714 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția autorității de lucru judecat privitor la capetele de cerere având ca obiect: anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul B., a Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui, a Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui și a Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui; recunoașterea reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat, precum și dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18 mai 2009; obligarea pârâtului Consiliul C. Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat în privința reclamantei; obligarea pârâtului Consiliul C. Vaslui să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18 mai 2009; obligarea pârâților să anuleze mențiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaților aflate în evidența lor, precum și a celui privitor la obligarea pârâților la plata daunelor morale și a respins, în consecință, aceste capete de cerere formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. - B., C. Vaslui, Consiliul C. Vaslui, Consiliul B.

A admis excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere referitor la reactualizarea înscrierii și a reînscrierii pe Tabelul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat definitiv și a respins acest capăt de cerere în consecință.

A admis excepția tardivității formulării cererii privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale și a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat.

A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta către pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Excepția autorității de lucru judecat a fost apreciată ca fondată pentru următoarele considerente:

În soluționarea excepției autorității de lucru judecat, instanța de fond a verificat tripla identitate de obiect, cauză și părți a speței deduse judecății prin raportare la sentința civilă nr. nr. 1174 din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2009, irevocabilă, prin care s-au dispus următoarele: ,,Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. Vaslui și Consiliul C. Vaslui, și B. și Consiliul B., astfel cum a fost completată și precizată ulterior, potrivit încheierii din data de 08 septembrie 2010.’’

Dispune anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul B., Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui, Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui și Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul C. Vaslui.

Recunoaște reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat, precum și dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18 mai 2009.

Obligă pârâtul Consiliul C. Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat în privința reclamantei.

Obligă pârâtul Consiliul C. Vaslui să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18 mai 2009.

Obligă pârâții să anuleze mențiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaților aflate în evidența lor.

Respinge capetele de cerere referitoare la obligarea pârâților la reactualizarea lunară a înscrierii sale în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și la înscrierea sa anuală în tabloul avocaților definitivi, ca prematur formulate.

Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata despăgubirilor materiale și morale, ca neîntemeiată.”

A reținut prima instanță că, atât în prezenta cauză, cât și în aceea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2/2009, ceea ce s-a reclamat a fost nelegalitatea acelorași acte administrative emise de către pârâții C. Vaslui, Consiliul C. Vaslui, B. și Consiliul B., în considerarea declarării ca neconstituțională în întregime a O.U.G. nr. 159/2008, publicată în M. Of. al României nr. 172 din 26 noiembrie 2008, prin Decizia Curții Constituționale nr. 109/2010, publicată în M. Of. al României nr. 175 din 18 martie 2010.

Prin urmare, a conchis prima instanță, cele două cereri au urmărit aceeași finalitate juridică, fiind dovedită existența autorității de lucru judecat.

Referitor la excepția tardivității formulării capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale Curtea de apel a reținut că, inițial, prin acțiunea introductivă formulată la data de 10 septembrie 2010, daunele materiale au fost solicitate în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamanta precizând cuantumul acestora, de 32.150 lei/an, suma ce rezultă din: a) cuantumul încasărilor de 25.720 lei/an, majorat cu 25% - nivelul încasărilor realizate în calitate de avocat în ultimul an de activitate - 2007 - și b) 6.430 lei, majorarea sumei cu 25% pe an, ca urmare a creșterii onorariilor avocaților în anii următori - 2009, 2010 etc.

Acest capăt de cerere a fost formulat, în mod identic, și în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2/2009 al Curții de Apel București, instanța apreciindu-l ca neîntemeiat și respins în consecință prin sentința civilă nr. 1074/2010.

Ulterior, prin cererea formulată la data de 11 aprilie 2011, reclamanta modificat temeiul de fapt și de drept al acestui capăt de cerere, arătând că sumele pretinse reprezintă venitul brut pentru fiecare an, începând cu data de 18 mai 2009 și în continuare, până la data comunicării deciziei de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat, ca avocat definitiv .

Ulterior, prin cererea precizatoare înregistrată la data de 16 septembrie 2013 (fila 462 dosar vol.IV) a arătat că, la calculul sumelor reprezentând despăgubiri materiale, solicită să fie avut în vedere venitul minim de referință în profesia de avocat definitiv de care ar fi beneficiat în perioada 18 mai 2009 - aprilie 2013, când nu a avut dreptul de a exercita profesia de avocat.

Acest capăt de cerere a fost fundamentat pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și 5, art. 18 alin. (3) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actualizată, motivarea acțiunii, în integralitate, raportându-se la împrejurarea că Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 175 din 18 martie 2010, a declarat ca neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 159/2008, pe baza cărora au fost emise actele administrative a căror anulare se solicită în cauză.

Așadar, a constatat curtea de apel că instanța de contencios administrativ a fost chemată să se pronunțe asupra efectelor vătămătoare ale ordonanței în discuție, în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, intitulat Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului, litigiul dedus judecății fiind distinct de acela reglementat de dispozițiile art. 19 alin. (1) din aceeași lege și care vizează ipoteza cererii în despăgubiri formulată pe cale separată și condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ considerat vătămător.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care:

„(4) În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea I.

(5) Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative”.

În acest context, instanța de fond a reținut că decizia de declarare a

neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, data publicării Deciziei nr. 109/2010 a Curții Constituționale în M. Of. al României fiind 18 martie 2010, iar cererea modificatoare a reclamantei, referitor la daunele materiale pretinse a fost făcută la data de 11 aprilie 2011 (fila 538 dosar), astfel încât excepția tardivității este întemeiată.

Cât privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la reactualizarea înscrierii și a reînscrierii pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat definitiv, Curtea de apel a constatat că pârâții au efectuat această operațiune, prin punerea în executare a sentinței 1174/2011, conform Deciziei nr. 83 din 08 aprilie 2013 emisă de C. Vaslui (fila 479 dosar vol. IV).

Prin urmare, acest capăt de cerere este rămas fără obiect.

Referitor la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata,Curtea de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, cât timp, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Or, în speță, pretențiile reclamantei au fost respinse ca urmare a admiterii excepțiilor autorității de lucru judecat și a tardivității formulării capătului de cerere privind despăgubirile materiale invocate în cauză, nefiind îndreptățită la a pretinde restituirea cheltuielilor făcute cu procesul.

Pe parcursul soluționării cauzei de către Curtea de Apel București, reclamanta A. a formulat mai multe cereri de recuzare a Completului nr. 12 - fond, respinse, prin Încheierile de ședințe - Camera de consiliu din datele de

24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013 și 29 mai 2013

.

După pronunțarea sentinței nr. 3714 din 26 noiembrie 2013, reclamanta A. a formulat cererea de îndreptare a erorii materiale, cerere de lămurire a dispozitivului și cerere de completare a dispozitivului.

Prin Încheierea din ședința publică de la 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel București a suspendat cererea de completarea a dispozitivului sentinței nr. 3714 din 26 noiembrie 2013, în temeiul art. 155

1

C. proc. civ., iar prin Încheierea Camerei de Consiliu din 28 ianuarie 2014 a suspendat și cererea privind lămurirea dispozitivului, în temeiul art. 155

1

C. proc. civ., prin ambele încheieri reținând că reclamanta nu a depus suficiente exemplare ale cererilor pentru a fi comunicate celor patru pârâți în cauză.

Calea de atac exercitată;

Împotriva sentinței nr. 3714 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

și a Încheierilor din 24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013, 29 mai 2013, 28 ianuarie 2014 și a Încheierii din Camera de Consiliu de la 28 ianuarie 2014 ale aceleiași instanțe

, a formulat recurs reclamanta A., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea cererii de recurs formulate împotriva sentinței nr. 3714 din 26 noiembrie 2013, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției tardivității și admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor materiale pentru perioada 18 mai 2009 - aprilie 2013, având ca bază de calcul venitul de referință din profesia de avocat pentru avocații definitivi stabilit prin Hotărârile B. Solicită menținerea, în rest, a dispozițiilor sentinței recurate.

Fără a dezvolta fiecare motiv de recurs în parte, recurenta-reclamantă critică sentința curții de apel sub următoarele aspecte:

-

hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii;

-

hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii;

-

hotărârea încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În argumentarea acestor critici, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a respins nelegal, ca tardiv formulat, capătul de cerere nr. 12 privind despăgubirile materiale, în condițiile în care, din actele dosarului rezulta că acțiunea fost introdusă pe rolul instanței de contencios administrativ la data de 10 septembrie 2010, adică într-un termen de 5 luni și 20 de zile, calculat de la data publicării în M. Of. al României nr. 175 din 18 martie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 109/2010 prin care s-a declarat neconstituțională O.U.G. nr. 159/2008. În acest context, arată recurenta că a respectat termenul prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond reținând o situație de fapt eronată.

Mai susține recurenta-reclamantă A. faptul că precizarea și sistematizarea acțiunii depusă la dosarul de fond la data de 11 aprilie 2011, pentru prima zi de înfățișare din data de 12 aprilie 2011, nu reprezintă o modificare a acțiunii principale prin formularea unui nou capăt de cerere, ci, prin intermediul acesteia s-au micșorat practic pretențiile materiale deduse judecății, prin indicarea modalității de calcul a acestora. În același sens arată că adus precizări capătului 12 de cerere privind despăgubirile materiale prin cerere scrisă, încă de la primul termen de judecată stabilit de instanță respectiv 1 martie 2011.

În final, arată recurenta că, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului, în sensul că până la ultimul termen de judecată, nu a cerut lămuriri părților pentru a preveni orice greșeală în stabilirea corectă a faptelor și nu a pus în discuție niciun moment natura cererii depuse la dosar de reclamantă la data de 11 aprilie 2011 cu referire la excepția tardivității acestui capăt de cerere. Din acest motiv, afirmă recurenta, prima instanță a ajuns la concluzia eronată că cererea de acordare a despăgubirilor materiale a fost formulată la data de 11 aprilie 2011, reținând tardivitatea acesteia.

Recurenta-reclamantă critică sentința instanței de fond și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată către pârâți având în vedere faptul că instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat și excepția rămânerii fără obiect a capătului de cererii al acțiunii privind obligarea la reactualizarea înscrierii și a reînscrierii, excepții invocate de reclamantă.

Prin recursul declarat împotriva

Încheierilor din 24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013, 29 mai 2013, 28 ianuarie 2014 și a Încheierii din Camera de Consiliu de la 28 ianuarie 2014 ale aceleiași instanțe, recurenta-reclamantă invocă în drept aceleași motive de recurs indicate pentru sentința nr. 3714/2013, solicitând casarea încheierilor menționate pentru nelegalitate și netemeinicie.

În ceea ce privește Încheierile din 24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013, 29 mai 2013, se arată că prin acestea s-au respins cererile de recuzare formulate împotriva judecătorului ce compunea completul de judecată nr. 12 - fond al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținându-se în mod greșit, reaua - credință a reclamantei în formularea acestora.

Referitor la Încheierea din 28 ianuarie 2014 și Încheierea din Camera de Consiliu de la 28 ianuarie 2014, prin care s-a dispus suspendarea cererilor privind completarea, respectiv lămurirea dispozitivului sentinței nr. 3714/2013, în temeiul dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ., susține recurenta că situația reținut de prima instanță nu este conformă cu realitatea, în sensul că a trimis prin poștă duplicatele cererilor pentru a fi comunicate pârâților.

La ultimul termen de judecată, în fața instanței de recurs, prin concluziile orale și cele scrise depuse la dosar, recurenta a arătat că cererile de completare, respectiv lămurire dispozitiv au rămas fără obiect, prin declararea prezentului recurs.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție;

Analizând hotărârile recurate, prin raportare la criticile formulate, la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, în limitele și pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Principala problemă de drept supusă judecății și controlului instanței de recurs, este aceea de a stabili dacă, în raport de situația de fapt și normele juridice care constituie temeiul de drept al acțiunii, capătul de cerere privind obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri materiale către reclamanta A. este sau formulat tardiv.

Analizând cronologic actele procedurale întocmite în cauză, se constată că la data de 10 septembrie 2010, reclamanta A. a învestit Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu o acțiune având 12 capete de cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin capătul 12 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor morale și materiale a sumelor cu titluri de costuri și cheltuieli, indicând pentru fiecare un anumit cuantum apreciat de reclamantă ca fiind datorat.

Înainte de primul termen de judecată stabilit în cauză, respectiv 1 martie 2011, reclamanta A. a înregistrat la dosarul cauzei mai multe cereri precizatoare ale acțiunii inițiale, una dintre acestea, aflată la filele 279-285 vol. I dosar fond, referindu-se strict la capătul de cerere privind acordarea de daune materiale și morale, fiind invocat ca temei de drept, dispozițiile art. 1, 8, art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru următorul termen de judecată din 12 aprilie 2011, reclamanta a depus la dosar o cerere (fila 538 dosar fond. vol. II) prin care a învederat că reprezintă o „Sistematizare” a cererii introductive de instanță care are în vedere toate cererile precizatoare formulate pe parcursul derulării procesului, făcând referire, în mod expres și la cererea precizatoare de la 1 martie 2011 intitulată „ Precizări privind despăgubirile materiale a celor cu titlu de costuri și cheltuieli și Daune morale”, pentru aceasta invocând din nou ca temei de drept dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) și ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Ulterior, reclamanta a adus mai multe precizări succesive acestui capăt de cerere, Înalta curte constatând că aceste precizări se referă la modalitatea de calculare a despăgubirilor materiale, raportat și la situația că, până la pronunțarea sentinței în prezenta cauză, se pronunțase deja sentința nr. 1074/2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 4803 din 02 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin Decizia nr. 83 din 08 aprilie 2013 C. Vaslui a procedat la reînscrierea reclamantei în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Invocând excepția tardivității formulării capătului de cerere privind despăgubirile materiale la ultimul termen de judecată, instanța de fond s-a raportat strict la „cererea modificatoare” depusă la dosar de către reclamantă la data de 11 aprilie 2011, dată pe care a apreciat-o ca depășind termenul de 1 an prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Decizia Curții Constituționale fiind publicată la data de 18 martie 2010.

Analizând motivarea soluției de admitere a excepției tardivității, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de judecătorul fondului nu are corespondent nici în situația de fapt rezultată din lucrările dosarului și nici în temeiul de drept al demersului judiciar dedus judecății.

În acest sens se constată, că din considerentele întregii sentințe rezultă că motivele expuse în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, în sensul respingerii ca tardiv formulat, sunt contradictorii față de celelalte argumente dezvoltate de prima instanță anterior, cuprinzând situația de fapt prezentată de reclamantă și temeiul juridic al acestui capăt de cerere.

Astfel, deși în prima parte a hotărârii (fila 621 verso vol. IV dosar fond), curtea de apel reține că reclamanta prin cererea introductivă de instanță din data de 10 septembrie 2010 a solicitat prin petitul nr. 12 obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor materiale și morale, cuprinzând costuri și cheltuieli, în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (3), art. 9 alin. (5) și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ulterior apreciază că, în realitate cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 9 alin. (5) a fost formulată, de fapt, la data de 11 aprilie 2011, printr-o cererea modificatoare.

Această modalitate de abordare este greșită din punct de vedere juridic.

În primul rând, temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamanta A. la data de 10 septembrie 2010, este reprezentat, în mod neîndoielnic, de dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind motivată în fapt, de adoptarea Deciziei Curții Constituționale nr. 109/2010 prin care s-a declarat neconstituțională O.U.G. nr. 159/2008, publicată în M. Of. al României nr. 175 din 18 martie 2010. Această situație a fost reținută și de instanța de fond, ca premisă a pretențiilor deduse judecății.

Într-o corectă logică juridică, atât capetele principale de cerere, vizând anularea actelor administrative vătămătoare emise în temeiul actului normativ declarat neconstituțional, precum și petitele accesorii ale acestora se circumscriu temeiului juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 (fila 4 vol. I dosar fond), temei de drept care nu a fost niciodată modificat pe parcursul soluționării cauzei în fața instanței de fond.

Din actele și lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă că în toate cererile precizatoare, modificatoare sau note scrise, reclamanta a invocat ca temei juridic principal art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Aceasta a fost situația și în cererea precizatoare depusă la 1 martie 2011, la primul termen de judecată (filele 279-286 vol. I fond), cerere pe care prima instanță a ignorat-o în analizarea excepției tardivității, precum și cu ocazia formulării cererii din 11 aprilie 2011, pe care curtea de apel a luat-o în considerare.

În acest context, Înalta Curte constată că, în realitate, instanța de fond a schimbat natura juridică și înțelesul neîndoielnic a cererii formulate de reclamantă la data de 11 aprilie 2011, în sensul că, deși aceasta reprezintă, astfel cum a intitulat-o și reclamanta, o „Sistematizare a acțiunii precizate”, având în vedere toate precizările și modificările formulate până la acel moment, curtea de apel a calificat-o la aproape doi de zile de la depunerea la dosar, la ultimul termen de judecată (19 noiembrie 2013), ca fiind cerere modificatoare, ceea ce de fapt reprezenta un nou petit de acțiune.

Această calificare juridică este contrazisă procedural, chiar de consemnările din practicaua încheierii de 12 aprilie 2011, în care se arată de către grefierul de ședință că reclamanta a depus cerere pentru menținerea, susținerea și continuarea judecății acțiunii precizate și nicidecum o cerere modificatoare a acțiunii.

Ceea ce a dorit, de fapt, judecătorul fondului să arate în considerentele expuse, reprezintă un sofism, bazat pe o chestiune pur formală și anume: având în vedere că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a indicat ca temei al capătului 12 de cerere, dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înseamnă că instanța nu a fost învestită să soluționeze acest capăt de cerere în temeiul art. 9 alin. (5), decât prin cererea formulată la data de 11 aprilie 2011.

Această deducție reprezintă un raționament fals, care încalcă rolul activ al judecătorului în speța de față, atât din perspectiva neluării în considerare a tuturor elementelor de fapt și de drept rezultate din actele dosarului (cererea precizatoare din 1 martie 2011 în care se solicită acordarea de despăgubiri în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004), dar și din perspectiva apelării la un formalism excesiv în justificarea soluției, cu atât mai mult cu cât, judecătorul nu este ținut de temeiul juridic invocat de parte, având libertatea de a face încadrarea în drept corectă a pretențiilor deduse judecății și de a le analiza în consecință.

Prin urmare, Înalta Curte, reține că reclamanta a formulat capătul accesoriu de cerere privind acordarea de despăgubiri odată cu acțiunea principală în anulare actelor administrative vătămătoare, temeiul juridici al întregii acțiuni fiind dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, context în care raportat la data de 18 martie 2010 a publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale și data înregistrării acțiunii de 10 septembrie 2010, se constată că cererea privind acordarea despăgubirilor este formulată în termen.

În concluzie, curtea de apel, sub acest aspect a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Consecința firească a acestei dezlegări juridice este aceea a admiterii recursului, a casării în parte a sentinței recurate, a respingerii excepției tardivității formulării cererii privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Vor fi menținute dispozițiile sentinței privind admiterea excepțiilor autorității de lucru judecat și a rămânerii fără obiect pentru celelalte capete de cerere.

Soluția de trimitere spre rejudecare se impune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., prima instanță neanalizând pe fond cererea privind acordarea despăgubirilor materiale, precum și pentru respectarea dublului grad de jurisdicție în materia contenciosului administrativ și a dreptului la apărare al părților.

În ceea ce privește critica vizând acordarea cheltuielilor de judecată, față de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nu se mai impune a fi analizată, pretențiile părților pe acest aspect urmând a fi reconsiderate în funcție de soluția ce se va pronunța în primul ciclu procesual al rejudecării, de către instanța de fond.

Analizând recursul împotriva

Încheierilor din 24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013, 29 mai 2013, încheieri prin care s-au respins cererile succesive de recuzare a completului de judecată nr. 12-fond, Înalta Curte reține că în lumina soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, cercetarea legalității și temeiniciei acestora este lipsită de eficacitate juridică.

De asemenea, critica referitoare la greșita suspendare a cererilor de completare, respectiv lămurire a dispozitivului sentinței curții de apel, prin încheierile din 28 ianuarie 2014 nu se fondează prin prisma situației, potrivit căreia, recurenta-reclamantă are posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acestor cereri, având în vedere temeiul de fapt și de drept al suspendării, respectiv art. 155

1

C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs;

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

PENTRU ACESTE MOTIVE

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3714 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Respinge excepția tardivității formulării capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru soluționarea acestui capăt de cerere.

Menține dispozițiile sentinței privind admiterea excepțiilor autorității de lucru judecat și a rămânerii fără obiect pentru celelalte capete de cerere.

Respinge recursul formulat împotriva Încheierilor din 24 octombrie 2012, 19 decembrie 2012, 06 martie 2013, 29 mai 2013, 28 ianuarie 2014 și a Încheierii din Camera de Consiliu de la 28 ianuarie 2014 ale aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 februarie 2015.