ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 492/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii

Prin Decizia nr. 2747 din 21 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 358 din 09 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele aspecte:

Instanța de fond, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost învestită cu soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Mai reține instanța că potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, se vor analiza cele stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal referitor la obiectul acțiunii reclamantei.

Așa cum rezultă din considerentele acestei decizii, temeiul juridic al acțiunii a fost reprezentat de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 fiind motivată în fapt de adoptarea Deciziei Curții Constituționale nr. 109/2010 prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 159/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 175/18 martie 2010 și atât capetele principale de cerere vizând anularea actelor administrativ vătămătoare emise în temeiul actului normativ declarat neconstituțional, cât și petitele accesorii, ale acestora se circumscriu temeiului juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond, după casare cu trimitere, a respins excepția autorității de lucru judecat și cererea reclamantei privind obligarea pârâților, în solidar, la plata de despăgubiri materiale și morale.

S-a mai reținut că instanța de fond, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 825/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, acordarea daunelor morale deoarece casarea cu trimite spre rejudecare a vizat numai capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale, astfel că art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă consacrarea legislativă a art. 126 alin. (6) din Constituția României, republicată care dă dreptul la introducerea unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ ce are ca obiect cererile persoanelor vătămate prin ordonanță sau dispozițiile din ordonanțe.

Reține instanța că, în speță este formulată o acțiune în condițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor ca urmare a declarării ca neconstituțională a O.U.G. nr. 159/2008 prin Decizia Curții Constituțională nr. 109/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/18 martie 2010.

Însă, o asemenea acțiune nu este admisă numai prin simplul fapt al declarării ca neconstituțională a ordonanței, ci se impune a se dovedi îndeplinirea condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv, vătămarea directă, existența și întinderea prejudiciului cauzat și legătura de cauzalitate între vătămare și prejudiciu.

Acest aspect este reflectat și de modul în care este redactat art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia, numai după pronunțarea Curții Constituționale, în funcție de soluția dată de aceasta, acțiunea va fi analizată pe fond, în cazul în care ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, și va fi respinsă ca inadmisibilă, dacă a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată.

În cadrul soluționării acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 instanța, după analiza probelor, va putea respinge o cerere de acordare a despăgubirilor dacă nu este dovedită vătămarea sau dacă nu se poate stabili legătura de cauzalitate între aplicarea textelor neconstituționale și prejudiciul invocat.

Prin O.U.G. nr. 159/2008 au fost modificate și completate prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 792/26 noiembrie 2008.

Prin Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/18 martie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 158/2009 și s-a constatat că dispozițiile acesteia sunt neconstituționale pentru că a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție.

Ca urmare a celor stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, urmează a se stabili dacă există un prejudiciu cauzat reclamantei de o ordonanță sau de o dispoziție dintr-o ordonanță a guvernului care a fost declarată neconstituțională printr-o decizie a Curții Constituțională, în condițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Inalta Curtea reținut în continuare că reclamanta consideră că acest prejudiciu i-a fost creat prin emiterea unor acte administrative de către Baroul Vaslui și Uniunea Națională a Barourilor din România în baza unor prevederi ale O.U.G. nr. 159/2009, act declarat ca neconstituțional prin Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale.

Anterior acestui litigiu, reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea actelor emise, acordarea de despăgubiri materiale și morale în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar prin sentința civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă, în parte acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, potrivit încheierii din 08.09.2010, a dispus anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, a Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, a Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui și a Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, recunoscând reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat, precum și dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18.05.2009.

Prin aceeași sentință, a obligat pârâtul Consiliul Baroului Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat în privința reclamantei și să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18.05.2009; a obligat pârâții să anuleze mențiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaților aflate în evidența lor.

Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâților la reactualizarea lunară a înscrierii sale în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și la înscrierea sa anuală în tabloul avocaților definitivi, ca prematur formulate, precum și cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata despăgubirilor materiale și morale, ca neîntemeiată, și a admis, în parte, cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și obligă pârâții în solidar la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției s-a constatat că actele contestate au fost emise tocmai ca urmare a modificării aduse Legii nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 159/2008, modificări ce au fost declarate ca neconstituționale și, de aceea, a fost admis, în parte, acțiunea reclamantei.

Capetele de cerere privind acordarea daunelor morale și materiale au fost respinse cu mențiunea că simpla vocație a acesteia la exercitarea profesiei de avocat și existența culpei pârâților în neexercitarea acesteia nu sunt suficiente pentru a determina existența unei pagube în cuantumul solicitat.

Această soluție a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4809/2 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin care a fost respins recursul declarat de reclamantă.

În prezenta cauză se impune a se stabili dacă se poate formula o cerere de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de o ordonanță a guvernului în condițiile în care împotriva actelor administrative emise conform aceleiași ordonanțe a fost formulată acțiunea în anulare potrivit art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și, în acea cauză, au fost solicitate despăgubiri cu privire la aceleași acte administrative.

Cu alte cuvinte, persoana vătămată are posibilitatea de a formula o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care, pentru același prejudiciu, i-a fost respinsă o acțiune în acordarea de daune, acțiune formulată în baza art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.

Reține instanța că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ deoarece chiar dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat (nu există identitate de cauză și, eventual, nici identitate de părți), putere de lucru judecat a primei hotărâri se opune admiterii unei acțiuni în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 în raport cu o hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a unor acte administrative întocmite în baza unor prevederi legale declarate neconstituționale.

Puterea de lucru judecat presupune că cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească se impune într-o judecată ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de aceasta.

În speță, având în vedere soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4803/2 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în privința cererii de acordare a despăgubirilor materiale, nu se poate dispune acordarea lor, chiar dacă temeiul legal indicat a fost altul.

În acea sentință s-a precizat că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că ar fi putut realiza venituri similare nivelului încasărilor și nu a administrat dovezi cu privire la existența unor potențiali clienți cu care ar fi putut încheia contracte care să genereze venituri.

În prezenta cauză reclamanta nu a depus dovezi care să infirme cele constatate anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că cererea de acordare a despăgubirilor materiale a fost corect respinsă de către instanța de fond și nu se poate considera că au fost încălcate sau aplicate greșit normele legale de către instanța de fond.

Conchide instanța, în sensul că nici criticile recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii nu pot fi reținute deoarece, chiar dacă hotărârea instanței de fond este foarte succint motivată, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 " În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. În cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond."

În condițiile în care cauza a fost trimisă o dată spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu se poate trimite același litigiu spre o nouă rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 25 octombrie 2016 împotriva deciziei nr. 2747 din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamanta A., invocând ca temei legal dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ și art. 322 pct. 2 și pct. 7 din C. proc. civ.

În susținerea acestei cereri revizuenta a expus pe larg situația de fapt și de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanțelor de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a formulat-o.

În continuare, revizuenta a expus considerațiuni privind incidența art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum și neaplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Motivele de revizuire formulate de revizuentă în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ au vizat, în esență, încălcarea principiului supremației dreptului comunitar pentru normele naționale,a principiului autorității de lucru judecat, fiind încalcată autoritatea de lucru judecat prin Decizia nr. 825/09.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justtție, secția de contencios administrativ și fiscal, principiul proporționalității care presupune ca mijloacele folosite sa fie proporționale cu situația dată, principiul egalității care presupune excluderea discriminării și principiul nediscriminării care se aplica relațiilor juridice statornicite in cadrul teritoriului comunitar.

Totodată, a invocat Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind interpretarea și aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin care se stabilește faptul că judecătorul național stabilește dacă print-o hotărâre irevocabilă s-au încălcat principiile de drept european.

Referitor la aspectele de drept comunitar încălcate, invocă hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-224/2001 și C-69/2014.

Arată că pârâții au aplicat abuziv o ordonanță de guvern constatată neconstitutională refuzând reînscrierea și după data de 18. 03.2010 când s-a publicat Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale cât și după pronunțarea primei Sentințe din 16.02.2011 din Dosarul nr. x

În continuare, reevaluând considerentele deciziei atacate cu prezenta cerere de revizuire, revizuenta arată că în profesia de avocat stabilit prin Hotărîri ale Consiliului U.N.B.R., prima instanță de fond a stabilit greșit că cererea din 11.04.2011 ar fi modificatoare pentru capătul de cerere privind despăgubirile materiale, apreciind greșit că s-a depășit termenul de decădere de un an prevăzut de art. 9 din Legea nr. 554/2004 pentru capătul de cerere privind despăgubirile materiale în cuantumul venitului minim de referință în profesia de Avocat, stabilit prin Hotărîrile Consiliului U.N.B.R.

Revizuenta a prezentat amănunțit situația ce a determinat prezentul litigiu și a considerat că poate fi apreciat, drept criteriu de calcul pentru obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale, venitul minim de referință în profesia de avocat definitiv stabilit prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România pentru perioada 18 mai 2009 - 8 aprilie 2013, respectiv între momentul răspunderii exercițiului profesiei de avocat și reînscrierea pe Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

A fost de asemenea criticată soluția instanței de casare având în vedere că daunele morale nu formează obiectul rejudecării deoarece prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea pe fond a capătului de cerere privind obligarea pârâților la despăgubiri materiale.

Deși revizuenta nu a dezvoltatat fiecare motiv de revizuire, reluând practic aspecte din ciclurile procesuale ale prezentei cauze, arată, în esență, că prin Decizia nr. 2747/2017 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosar nr. x se motivează că nu există dovezi noi pentru a stabili prejudiciul material și legătura de cauzalitate cu actele nelegale ale pârâților, anulate irevocabil, iar legătura de cauzalitate ar fi rămas o simplă susținere, nefiind dovedită. Suține că nu au fost analizate înscrisurile depuse în dovedirea cererii,fiind încălcate deciziile irevocabile pronunțate anterior, nu a fost analizată împrejurarea de fapt că pârâții-intimați nu au depus documentația, pentru a nu se stabili lipsa lor de competență în a analiza activități în funcția de Judecător, imixtiunea pârâților, încălcarea competenței legală și a soluției legală a Consiliului Superior al Magistraturii. Aceleași aspecte, identice, invocate de pârâți în actele administrative nelegale, anulate irevocabil, au fost verificate anterior de Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecția Judiciară și soluționate în sensul că nu există nici un indiciu că ar fi existat vreo ingerință în desfășurarea actului de justiție nu se impune sesizarea Comisiei de Disciplină pentru Judecători.-Adresa nr. x/20.07.2009 și Adresa nr. x/22. 07.2009,emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Revizuenta a susținut că nu există putere de lucru judecat când două hotărâri judecătorești sunt pronunțate în baza unor temeiuri juridice diferite, având cauză diferită. Ori, pentru existența "lucrului judecat" potrivit art. 1201 C. civ. este nevoie de o triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.

În fine, revizueta, mai critică faptul că, în soluționarea recursului, reluluând criticile privind legalitatea actelor administrative contestate și a solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate, admiterea recursului său și casarea sentinței civile nr. 358 din 9 februarie 2016 opronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Intimații Uniunea Națională a Barourilor din România,Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, Baroul Vaslui și Consiliul Baroului Vaslui nu au formulat apărări în cauză.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuentă, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ., în raport și de susținerile orale ale intimaților prezenți, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare.

Revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat și argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuenta formulând exclusiv critici asupra soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, fără raportare la vreo dispoziție imperativă de drept comunitar.

Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, însă, criticile recurentei- revizuente nu s-au încadrat în cerințele acestui caz special de revizuire, dreptul comunitar nefiind antamat prin cererea de revizuire care a formulat obiectul prezentei cauze, recurenta - revizuentă invocând formal prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de recurs.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă și din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuentă cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată, că argumentele dezvoltate de revizuentă nu justifică admisibilitatea cererii de revizuire, raportat la ipoteza specifică avută în vedere de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care aceasta nu a indicat norma de drept comunitar care ar fi fost încălcată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Simpla evocare a unor principii generale stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană și Carta drepturilor fundamentale nu pot determina, în aceste condiții, reexaminarea soluției pronunțate de instanța de control judiciar.

În dezvoltarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Revizuenta a arătatat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, în sensul că prin Decizia de casare nr. 825 din 25 februarie 2015 s-a dispus respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei pentru soluționarea pe fond a cererii de despăgubiri materiale, însă a doua instanță de fond a respins cererea privind despăgubirile materiale, dar s-a pronunțat cu privire la daunele morale, care nu au fost trimise spre rejudecare.

Prin sintagma "lucru cerut" trebuie să se înțeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecății. Ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părțile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capăt litigiului.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. constituie practic o aplicare a principiului disponibilității, dar, reprezintă și o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai in limitele investirii.

În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța are obligația de a judeca toate pretențiile deduse judecății cu respectarea cadrului procesual fixat de părți.

Astfel, anterior acestui litigiu, reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea actelor emise, acordarea de despăgubiri materiale și morale în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar prin sentința civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă, în parte acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, potrivit încheierii din 08.09.2010, a dispus anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, a Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, a Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui și a Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, recunoscând reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat, precum și dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18.05.2009.

Prin aceeași sentință, a obligat pârâtul Consiliul Baroului Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calității de avocat și încetarea suspendării exercițiului profesiei de avocat în privința reclamantei și să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18.05.2009; a obligat pârâții să anuleze mențiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaților aflate în evidența lor.

Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâților la reactualizarea lunară a înscrierii sale în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv și la înscrierea sa anuală în tabloul avocaților definitivi, ca prematur formulate, precum și cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata despăgubirilor materiale și morale, ca neîntemeiată, și a admis, în parte, cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și obligă pârâții în solidar la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este "în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 din C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire sunt combătute considerentele prezentei decizii atacate și reiterate în cererea de revizuire situație din care reiese cu evidență că revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.

De altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui "defect fundamental".

Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Este de observat că instanța de control judiciar a reținut că în prezenta cauză se impune a se stabili dacă se poate formula o cerere de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de o ordonanță a guvernului în condițiile în care împotriva actelor administrative emise conform aceleiași ordonanțe a fost formulată acțiunea în anulare potrivit art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și, în acea cauză, au fost solicitate despăgubiri cu privire la aceleași acte administrative.

A constatat că persoana vătămată are posibilitatea de a formula o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care, pentru același prejudiciu, i-a fost respinsă o acțiune în acordarea de daune, acțiune formulată în baza art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, instanța a constatat in mod corect că în cauză dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat (nu există identitate de cauză și, eventual, nici identitate de părți), putere de lucru judecat a primei hotărâri se opune admiterii unei acțiuni în despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 în raport cu o hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a unor acte administrative întocmite în baza unor prevederi legale declarate neconstituționale.

Puterea de lucru judecat presupune că cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească se impune într-o judecată ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de aceasta.

Prin sintagma "lucru cerut" trebuie să se înțeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecății. Ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părțile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capăt litigiului.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. constituie practic o aplicare a principiului disponibilității, dar, reprezintă și o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai in limitele investirii.

În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța are obligația de a judeca toate pretențiile deduse judecății cu respectarea cadrului procesual fixat de părți, ceea ce este îndeplinit în prezenta cauză.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanța reține că, "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere […] dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs".

În interpretarea textului legal citat, obiect al revizuirii îl poate constitui numai hotărâre prin care instanța a rezolvat fondul pretenției deduse judecății, urmare a examinării raportului juridic litigios prin prisma probelor administrate în cauză, deoarect calea de atac a revizuirii vizează îndreptarea erorilor de fapt ale judecății.

În jurisprudență și doctrină s-a reținut că pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, "este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuientă nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat" (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, C. proc. civ., adnotat, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.735).

Așadar, se reține că rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găsește în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

În cauză, Înalta Curte constată că:

Instanța de fond, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost învestită cu soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 358 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins excepția autorității de lucru judecat, a respins cererea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Baroul Vaslui, Consiliul Baroului Vaslui și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, privind obligarea pârâților, în solidar, la plată de despăgubiri materiale și morale și a obligat reclamanta la plata sumei de 800 RON reprezentând onorariu avocat.

Având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a nalizat cele stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal referitor la obiectul acțiunii reclamantei.

Astfel, prin Decizia nr. 2747 din 21 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 358 din 09 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, potrivit argumentelor reținute în practicaua ptrezentei decizii.

Nu în ultimul rând, se retine ca ratiunea reglementarii cazului de revizuire prevazut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se gaseste în necesitatea de a se înlatura încalcarea principiului puterii lucrului judecat, când instantele au dat solutii contrare în dosare diferite, dar având acelasi obiect, aceeasi cauza și aceleasi parti. Totodată, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotarâri este conditionată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotarâre sau, chiar daca aceasta a fost invocata, instanta să fi omis solutionarea exceptiei puterii lucrului judecat.

În spetă, din ansamblul probator al cauzei, rezultă fară echivoc că s-a pus în discutie exceptia autoritatii de lucru judecat, aspect susținut chiar de revizuentă.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în privința acestor hotărâri judecătorești, nu există contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată în cauză.

Față de cele ce preced, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din legea nr. 554/2004, art. 322 pct. 2 și pct. 7 cu referire la art. 326 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 2747 din 21 octombruie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 2747 din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x

Obliga revizuenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2017.