ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6362/2013

Decizia nr. 6362/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23 noiembrie 2012, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice (MFP) și Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție (DNA), suspendarea cererii de constituire ca parte civilă în Dosarul nr. x/P/2006 formulată la 25 iulie 2012 de Ministerul Finanțelor Publice în numele Statului Român și adresată Direcției Naționale Anticorupție.

Apreciază reclamanta că este un act juridic care întrunește toate trăsăturile unui act administrativ individual emis de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Juridică adresat Direcției Naționale Anticorupție la solicitarea acesteia, act în baza căruia, prin Ordonanța din 23 august 2012 a procurorului de caz a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător asupra unor terenuri aflate în proprietatea sa, cu consecințe directe asupra activităților derulate, printr-o vătămare evidentă a drepturilor și intereselor pe care le are în buna funcționare a societății.

Menționează că a formulat plângere prealabilă către Ministerul Finanțelor Publice în termenul legal de 6 luni de la data luării la cunoștință de actul vătămător, fiind vorba de un act administrativ adresat altui subiect de drept.

Solicită admiterea cererii de suspendare a cererii de constituire ca parte civilă, apreciind că sunt împlinite cumulativ cele două condiții menționate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume existența unor cazuri bine justificate și riscul producerii unei pagube iminente.

Pârâta Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare, la data de 3 decembrie 2012, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa și excepția inadmisibilității.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare pentru termenul din 4 decembrie 2012, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 6975 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a DNA și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice (MFP) și Direcția Națională Anticorupție - Secția combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție (DNA), ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că actul a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză este cererea Ministerului Finanțelor Publice, în numele statului, adresată Direcției Naționale Anticorupție, având ca obiect constituirea de parte civilă într-un dosar penal.

Curtea a apreciat că reclamanta justifică îndreptățirea Direcției Naționale Anticorupție de a sta în judecată, pentru opozabilitate, având în vedere că această autoritate este învestită cu soluționarea cauzei penale în cadrul căreia a fost formulată cererea de constituire de parte civilă.

Curtea a constatat că această manifestare de voință nu constituie un act administrativ, nefiind emis în "regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii" în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cererea fiind inadmisibilă pe calea procesuală aleasă de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta A. SA a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, societatea recurentă susține că cererea de constituire ca parte civilă a cărui suspendare a executării a solicitat-o prin acțiunea depusă la instanța de fond întrunește toate trăsăturile actului administrativ definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În ce privește calificarea vătămării pretins produse ca fiind urmare a unei infracțiuni, chiar C. proc. pen. menționat ulterior consacră expres prezumția de nevinovăție până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Susținerea potrivit căreia procedura de soluționare a acesteia este reglementată de C. proc. pen. este lipsită de temeinicie, măsura sechestrului asigurător fiind luată ca o consecință a considerentelor expuse în cererea de constituire ca parte civilă și producătoare de efecte juridice directe, împotrivă cărora nu există nicio cale de atac.

În plus, din soluția pronunțată, susține recurenta, judecătorul instanței de fond nu pare să înțeleagă că în dosarul penal sunt persoane fizice trimise în judecată, în timp ce acțiunea privește vătămarea concretă, demonstrată pe larg, în cuprinsul cererii de suspendare, adusă societății, persoană juridică de drept privat, fără nicio legătură cu cauza penală.

Consideră de asemenea sentința profund nelegală și netemeinică, deoarece acțiunea reprezintă singură cale legală de a apăra societatea de abuzurile la care este supusă în derularea activității sale, prin sechestrul asigurător instituit ca urmare a cererii de constituire ca parte civilă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, această cerere întrunește toate trăsăturile unui act administrativ stabilite de Legea contenciosului administrativ.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, obiectul acțiunii în prezenta cauză îl constituie suspendarea cererii de constituire ca parte civilă formulată de Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român în Dosarul penal nr. x/P/2006, din data de 25 iulie 2012, adresată Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.

Instanța de fond în mod corect a respins cererea ca inadmisibilă, calificând demersul în afara dispozițiilor legale sub imperiul cărora a fost chemată a se pronunța.

În acest sens, este adevărat că cererea de constituire de parte civilă nu poate fi calificată sub imperiul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și își găsește sediul materiei în textul dispozițiilor art. 14 și 15 C. proc. pen.

Prin cererea formulată în Dosarul penal nr. x/P/2006, în temeiul art. 14 și următoarele din C. proc. pen., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat constituirea ca parte civilă în dosarul mai sus-menționat, solicitând, în principal, restituirea bunului în natură și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin revenirea bunului în proprietatea publică a statului și prin anularea actelor juridice, produs al infracțiunii, iar în subsidiar, în măsura în care, la data soluționării acțiunii civile, repararea pagubei în natură nu mai este posibilă, obligarea persoanelor vinovate la plata contravalorii bunului imobil așa cum aceasta a fost stabilită prin raportul de constatare tehnico-științifică transmis de organul de cercetare penală, precum și acordarea despăgubirilor bănești pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Așadar, pronunțarea unei soluții de admitere sau de respingere este o prerogativă ce revine în exclusivitate judecătorului penal.

Înalta Curte apreciază că recurenta nu a indicat niciun argument care să convingă că acest act ar fi produs vreun efect juridic în regim de drept substanțial. Simpla formulare a unei cereri de constituire ca parte civilă, în cadrul unui proces penal, nu constituie un titlu de creanță al părții vătămate asupra învinuitului/inculpatului sau a părții responsabile civilmente, instanța sesizată cu soluționarea acțiunii civile din cadrul procesului penal urmând să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acesteia, în funcție de probele administrate și poziția procesuală a părților manifestată în regim de contradictorialitate, cu precădere prin intermediul actelor de procedură.

În aceeași ordine de idei, participanții la procesul penal au la dispoziție căi de atac împotriva măsurilor luate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, căi de atac reglementate prin C. proc. pen. și nu de Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, cererea de constituire nu acoperă cerințele definiției dată de lege actului administrativ și, ca atare, nu poate fi supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.

Pe de altă parte, astfel cum s-a precizat în fața instanței de recurs, în Dosarul nr. x/2/2013, reclamanta A. SA a solicitat, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, anularea și suspendarea aceluiași act, iar Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității acțiunii, respingând acțiunea în consecință.

Așadar, Înalta Curte constată că problema de drept a examinării caracterului de act administrativ a cererii de constituire ca parte civilă prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a fost corect soluționată de către instanța de fond.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În speță, cererea de constituire ca parte civilă, chiar dacă este emisă de o autoritate publică, nu este un act administrativ. De altfel, în motivele de recurs nici nu se subliniază care ar fi argumentele pentru care actul contestat este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține incidența în cauză a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care reglementează finele de neprimire și potrivit cărora "nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".

De altfel, Curtea Constituțională a reținut, în considerentele Deciziilor nr. 946/2007 și nr. 182/2006, faptul că "textul de lege (art. 5 alin. (2) din legea nr. 554/2004) nu sustrage în mod absolut controlului judecătoresc actele la care se referă, întrucât în mod evident actele respective sunt supuse unei alte proceduri judiciare, deci controlul lor judecătoresc se realizează potrivit unei alte proceduri stabilite prin lege organică".

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale (Decizia nr. 542/2006, Decizia nr. 464/2003, Decizia nr. 171/2005 și Decizia nr. 243/2006), s-a reținut faptul că accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului.

Totodată, Înalta Curte reține că soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, menținută de către instanța de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, care privesc fondul litigiului dedus judecății.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul formulat de societatea reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A. SA împotriva Sentinței civile nr. 6975 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI