ÎCCJ, decizie (scj.ro #84887)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84887) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Funcționar

public parlamentar. Numirea într-o funcție de demnitate publică.

Condiția prealabilei eliberări din funcția publică

deținută.

Legea nr. 188/1999, art.

34 alin. (2)

În absența unei norme exprese în cadrul

Legii nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar,

numirea într-o funcție de demnitate publică a unui

înalt funcționar public parlamentar este

condiționată de eliberarea acestuia din funcția anterior deținută,

în raport cu dispozițiile art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999

.

Decizia nr. 4144

din 6 octombrie 2010

Prin sentința

civilă nr.3537 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel București -

Secția A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal a hotărât

respingerea excepției de tardivitate și a admis în parte

acțiunea precizată formulată de reclamanta IG în contradictoriu

cu pârâtul PARLAMENTUL ROMÂNIEI-CAMERA DEPUTAȚILOR și: a constatat

refuzul nejustificat al acestuia de a proceda la reintegrarea reclamantei pe o

funcție publică parlamentară corespunzătoare funcției

de înalt funcționar public; a obligat pârâta să procedeze la

reîncadrarea reclamantei pe o funcție publică parlamentară

corespunzătoare funcției de înalt funcționar public; a obligat

pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite

corespunzătoare unei funcții de înalt funcționar public

parlamentar până la reintegrarea efectivă; și a obligat pârâta

să recunoască reclamantei vechimea în funcția publică

parlamentară și în specialitate, pe perioada cuprinsă între data

de 11.02.2008 și data de 17.01.2009, precum și în continuare

până la reintegrarea efectivă și să efectueze cuvenitele

mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Hotărârea nr.6

/21.02.2006 reclamanta a fost numită în funcția de secretar general

al Camerei Deputaților, în temeiul art.223 alin.2 din Regulamentul Camerei

Deputaților, iar prin Hotărârea nr.14 /08.11.2006, în temeiul art.89

din Legea nr.7/2006, privind statutul funcționarului public

parlamentar

a fost investită ca

înalt funcționar public, mențiune făcută și în

carnetul de muncă al acesteia;

ulterior, prin Decizia nr.31 /11.02.2008 emisă de Primul-ministru

al României, reclamanta a fost numită în funcția de secretar de stat

la Ministerul

Apărării.

Mai constată

instanța de fond că reclamanta, la data numirii sale în funcția

de secretat de stat

la Ministerul

Apărării

, ocupa funcția de secretar general,

funcție publică parlamentară corespunzătoare înalților

funcționari publici parlamentari; totodată, mai constată că

raportul de serviciu al reclamantei nu fusese modificat și nici nu

intervenise vreun caz de încetare al acestuia, astfel încât, la data de

11.02.2008, urmare a numirii reclamantei în funcția de secretar de stat

la Ministerul

Apărării

, a intervenit suspendarea de drept a

raportului de serviciu.

Consideră

instanța de fond că suspendarea raportului de muncă al

reclamantei a intervenit prin efectul legii, fără să fi fost

necesară vreo formalitate, sens în care, Biroul Permanent al Camerei Deputaților

trebuind doar să ia act și să

rezerve postul aferent funcției publice parlamentare respective.

În acest context

apreciază instanța de fond că nu prezintă

relevanță că la data de 12.02.2009, prin Hotărârea

nr.6/12.02.2008 a Camerei Deputaților reclamanta a fost eliberată din

funcția de secretar general, în condițiile în care raportul de

funcție al acesteia fusese suspendat de drept anterior, iar eliberarea din

funcție s-a dispus ca urmare a numirii în funcția de secretar de

stat, nefiind, așadar, reținut vreun caz de eliberare din

funcție prevăzute de art.64 din Legea nr.7/2006.

Prin urmare,

consideră instanța de fond că,

chiar dacă Biroul Permanent al Camerei Deputaților a

hotărât la data de 12.02.2008 eliberarea reclamantei din funcția de

secretar general al Camerei Deputaților și numirea unei alte persoane

pe această funcție, acest lucru nu poate avea efect asupra

raporturilor de serviciu ale reclamantei și asupra statutului său de

înalt funcționar public parlamentar.

Mai arată instanța de fond că,

chiar dacă este de domeniul evidenței că

pârâta trebuia să numească o

altă persoană pe această funcție, legea permițând

acest lucru,

nu se poate face o confuzie

între ocuparea unei funcții de înalt funcționar public

rămasă vacantă temporar, prin numirea temporară a

titularului funcției publice pe o altă funcție în

condițiile legii, cu încetarea raportului de serviciu al

funcționarului public parlamentar.

Nu prezintă

relevanță, în opinia curții de apel, nici faptul că

reclamanta nu a contestat Hotărârea nr.671/12.02.2008 a Camerei

Deputaților, întrucât la data emiterii raportul de funcție al

reclamantei era suspendat de drept, chiar dacă această suspendare nu

a fost constatată printr-un act administrativ, astfel încât, la încetarea

mandatului de secretar de stat

la Ministerul

Apărării

, reclamanta era

îndreptățită să solicite reîncadrarea pe o funcție

publică parlamentară corespunzătoare înalților

funcționari publici, cu respectarea termenului de 5 zile calendaristice de

la încetarea motivului de suspendare, conform art.59 alin.2 din lege, ceea ce

reclamanta a și făcut.

Prin urmare, curtea de

apel a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a proceda la reintegrarea

reclamantei pe o funcție publică parlamentară

corespunzătoare funcției de înalt funcționar public și a

obligat pârâta să procedeze

la

reintegrarea reclamantei într-o asemenea funcție, și totodată

să-i plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite

corespunzătoare unei .

Împotriva sentinței

civile nr.3537 din 27 octombrie2009 a Curții de Apel București -

Secția A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs

pârâta Camera Deputaților criticând-o pentru motivele de

nelegalitate

prevăzute de art.304 pct. 7 și 9 Cod

procedură civilă și art.304

1

C.

proc

.

civ

.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate recurenta-pârâtă

a susținut, în esență, următoarele:

1.Printr-o serie de

critici,

circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, recurenta-pârâtă susține că:

1.1- sentința

este lipsită de temei legal, Legea

nr.554/2004 nefiind corect aplicată raportului juridic dedus

judecății;

În acest sens se

susține că din punct de vedere al limitelor controlului exercitat

rezultă că judecătorul fondului, soluționând cererea la

care se referă art.52 alin.1 din Constituție și art.8 alin.1 din

Legea nr.554/2004 putea să se pronunțe în mod legal asupra cererii de

reîncadrare numai dacă în prealabil ar fi constatat nulitatea actului

administrativ individual de eliberare din funcție, întrucât reîncadrarea

este consecința logică și juridică a anulării actului

și nu putea fi judecată independent de constatarea

nulității actului administrativ care a determinat încetarea acelui

raport de serviciu.

Susține recurenta

că raționamentul eronat al instanței de fond în aprecierea

reală a situației,

are drept

consecință faptul că Hotărârea Camerei Deputaților

nr.6/12.02.2008, actul administrativ individual de eliberare din funcție

al reclamantei, își produce efectele în continuare nefiind anulat de

instanță, dar în același timp instanța a dispus

reîncadrarea reclamantei în situația în care, regimul acțiunilor în

contencios administrativ astfel cum este reglementat de Legea nr.554/2004

și de art.52 din Constituție, determină imposibilitatea reîncadrării

în absența anulării actului administrativ individual.

În opinia

recurentei-pârâte procedând la reîncadrarea reclamantei fără anularea

Hotărârii Camerei Deputaților nr.6/12.02.2008, instanța de fond

a pronunțat o sentință nelegală cu încălcarea

prevederilor art.52 alin.1 din Constituție și ale art.8 alin.1 din

Legea contenciosului administrativ.

Se mai susține

că instanța de fond era obligată să pună în

discuție necesitatea anulării, în prealabil, a actului administrativ

individual prin care reclamanta a fost eliberată din funcția de

secretar general al Camerei Deputaților în condițiile în care

principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art.129-130 Cod

procedură civilă, obligă instanța ca mai întâi de toate

să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în

funcție de aceasta să verifice condițiile de admisibilitate a

cererii și să se pronunțe apoi în concret asupra tuturor

capetelor de cerere.

De asemenea, mai

susține recurenta-pârâtă că acțiunea reclamantei este

prescrisă în condițiile în care reclamanta a formulat cu bună

știință la data de 19 februarie 2009 doar o acțiune în

reîncadrare fără să solicite și anularea actului

administrativ individual de eliberare din funcție, știind că la

acea dată era depășit atât termenul de prescripție de 6

luni prevăzut de art.11 alin.1 din Legea nr. 554/2004 cât și termenul

de decădere de un an prevăzut de art.11 alin.1 din același act

normativ.

Ca atare,

consideră recurenta-pârâtă că,

în mod nelegal instanța de fond a soluționat excepția

tardivității raportându-se la data comunicării răspunsului

emis de instituție și nu la data publicării Hotărârii

Camerei Deputaților nr.6 /12.02.2008, în Monitorul Oficial al României.

1.2- că sentința a fost dată cu

încălcarea legii prin refuzul aplicării unei norme juridice

prohibitive;

În acest sens susține

recurenta-pârâtă că sentința prin care instanța de fond a

soluționat cauza exclusiv pe dispozițiile legii nr.7/2006 și a

dispus reîncadrarea reclamantei pe o funcție publică

parlamentară de înalt funcționar public, contravine unor norme legale

imperative impuse de legiuitor înalților funcționari publici în

procedura de numire într-o demnitate publică conținută în art.34

alin.2 din Legea nr.188/1999 și care impune încetarea și nu

suspendarea raportului de serviciu în cazul numirii într-o demnitate publică.

Astfel, arată

recurenta-pârâtă că,

în

conformitate cu art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, înalții

funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi

numiți în demnități publice numai, după încetarea, în

condițiile legii, a raporturilor de serviciu; se susține că

respectiva normă juridică este aplicabilă și înalților

funcționari publici parlamentari, întrucât potrivit art.97 din Legea

nr.7/2006, acest act normativ se completează în mod corespunzător cu

prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu

cele ale Legii nr.7/2004 privind Codul de Conduită a funcționarilor

publici.

În opinia

recurentei-pârâte aplicarea Legii nr.188/1999 este posibilă datorită

faptului că prin Legea nr.7/2006 nu se instituie o normă derogatorie,

specială care să confere înalților funcționari publici

parlamentari dreptul de a avea raportul de serviciu suspendat pe perioada

exercitării calității de demnitar public.

Prin urmare, se

susține că, pentru respectarea și aplicarea normei juridice

cuprinse în art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, reclamanta, înalt

funcționar public parlamentar, nu putea ocupa și exercita demnitatea

publică de secretar de stat

la Ministerul

Apărării

în perioada 11 februarie 2008-8 ianuarie

2009 fără să fi încetat raporturile de serviciu cu Camera

Deputaților, prin Hotărârea Camerei Deputaților nr.6/12.02.2008,

publicată în monitorul oficial nr.112 din aceeași dată.

Consideră

recurenta-pârâtă că instanța de fond nu numai că a refuzat

aplicarea normei juridice imperative conținute în art.34 alin.2 din Legea

nr.188/1999, dar nici nu a menționat acest act normativ în tot cuprinsul

hotărârii judecătorești, refuzând, astfel, să se

pronunțe asupra unui mijloc de apărare invocat de pârâtă.

Se conchide în sensul

că în

mod nelegal instanța de

fond a reținut aplicabilitatea prevederilor art.59 alin.1 din Legea nr.7/2006,

respectiv suspendarea raportului juridic, întrucât, pe de o parte, a

încălcat norma imperativă, conținută de art.34 alin.2 din

Legea nr.188/1999, iar pe de altă parte, ipoteza juridică

conținută în textul de lege nu este incidentă situației

având în vedere că în ședința publică din 12 februarie

2008, prin Hotărârea nr.6, Camera Deputaților a hotărât

eliberarea reclamantei din funcția de secretar general, iar aprecierea

asupra legalității acestei hotărâri era de competența

instanței de judecată.

1.3 - sentința a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, instanța de fond substituindu-se în mod nelegal

în competențele speciale

ale

Camerei Deputaților și ale Biroului Permanent al Camerei

Deputaților stabilite prin Legea nr.7/2006, Regulamentul Camerei Deputaților

precum și Hotărârile Camerei Deputaților nr.23/2006 și

nr.31/2006

;

Consideră

recurenta-pârâtă că atâta timp cât instanța nu a anulat actul

administrativ individual, Hotărârea Camerei Deputaților nr.6

/12.02.2008, reîncadrarea reclamantei de către instanța de fond

reprezintă o imixtiune a instanței în activitatea Camerei

Deputaților referitoare la numirea și eliberarea din funcție a

personalului și o încălcare a principiului separației puterilor

în stat, prevăzut de art.1 alin.4 din Constituție.

2.Printr-o ultimă critică,

formulată în condițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă,

recurentul-pârât susține că instanța de fond a pronunțat

hotărârea fără a examina mijloacele de probă existente la

dosar.

Astfel, se arată

că

la dosarul cauzei se află

depus chiar de reclamantă carnetul său de muncă în care este

evidențiat la poziția 106, un fapt juridic omis de instanța de

judecată, și anume că de la data de 1 martie 2009 reclamanta era

numită consilier personal

la Departamentul

pentru relația cu Parlamentul

din cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Or, instanța de fond

ignorând acest material probator administrat chiar de reclamantă, a

pronunțat o hotărâre nelegală privind reîncadrarea reclamantei

cu drepturile salariale aferente în condițiile în care de la data de 1

martie 2009, regimul juridic al reclamantei era cu totul altul, fiind

încadrată la o altă autoritate publică.

Recursul este fondat.

1.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art.304 pct.7 Cod

procedură civilă,

Înalta Curte constată că acesta nu

poate fi primit întrucât instanța de fond s-a conformat obligației

ce-i revenea de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor de probă ale părților, cel puțin

pentru a le aprecia pertinența. Faptul că instanța de fond, prin

interpretarea coroborată a ansamblului mijloacelor de probă

administrate în cauză, în raport de dispozițiile legale incidente în

cauză, și-a însușit întrutotul susținerile

intimatei-reclamante , nu echivalează cu ignorarea valorii probante a

vreunui înscris, cum în mod greșit se susține prin motivele de

recurs.

De altfel, potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod

procedură civilă hotărârea judecătorească trebuie

să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția

adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse cererile

părților, ceea ce nu presupune referirea efectivă la fiecare

mijloc de probă administrat în cauză de către părțile

litigante, instanța de fond nefiind, așadar, obligată să

răspundă punctual tuturor susținerilor părților.

2.În ceea ce privește critica referitoare la

încălcarea legii prin refuzul aplicării unei norme juridice

prohibitive, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură

civilă

, Înalta Curte constată că acesta este fondată, în

considerarea celor ce urmează.

In primul rând, în

cauză, se impune a fi făcută o clarificare a corelației

dintre statutul general al funcționarilor publici și statutul special

al funcționarului public parlamentar și

stabilirea cu exactitate a normelor incidente

în cazul numirii într-o funcție de demnitate publică a unui înalt

funcționar public, în general și a unui înalt funcționar public

parlamenta, în mod special.

Astfel, este adevărat că Legea

nr.188/1999, cu valoare de

lege-

cadru,

reglementează regimul general al raporturilor de serviciu ale

funcționarilor publici iar funcționarul public parlamentar

beneficiază, prin Legea nr.7/2006, de un statut special,în limitele art.5

alin.2 din Legea nr.188/1999 însă, este de necontestat și faptul că

regimul juridic special aplicabil statutului funcționarului public

parlamentar se completează cu dispozițiile legii cadru, în

condițiile art.97 din acest ultim act normativ.

Potrivit art.34 alin.2

din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici”

înalții

funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi

numiți în funcții de demnitate publică numai, după

încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu”.

Potrivit art.61 alin.1

lit.a

din Legea nr.7/2006 “

raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când

funcționarul public parlamentar este numit sau ales pe durată

determinată într-o altă funcție în cadrul

autorităților sau instituțiilor publice”.

Așadar,

art.34 situat în capitolul V – „ Drepturi

și îndatoriri”, Secțiunea I- „Drepturile funcționarilor

publici”, din Legea nr.188/1999,

consacra, dreptul funcționarului public de a fi ales sau numit

într-o funcție de demnitate publică, drept ce, în cazul înaltului

funcționar public sau funcționarului de conducere, poate fi exercitat

numai după încetarea raporturilor de serviciu.

Art.61 alin.1

lit.a

înscris în Cap. V- „Modificarea, suspendarea și

încetarea raportului de serviciu”, Secțiunea a 2-a-„Suspendarea raportului

de serviciu”, din Legea nr.7/2006,

nu

conține o reglementare specifică, derogatorie de la cadrul de

exercitare a dreptului reglementat de art.34, în condițiile în care câmpul

de aplicare a celor două norme juridice este diferit.

Astfel dacă art. 34

din Legea nr.188/1999 reglementează dreptul funcționarului public de

a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică și

stabilește cadrul de exercitare a acestui drept, art.61 reglementează

suspendarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public parlamentar

în situația în care acesta este numit sau ales în orice altă

funcție, în general, în cadrul autorităților sau

instituțiilor publice.

Așadar, Legea

nr.7/2006 nu conține nici o dispoziție derogatorie de la cadrul de

exercitare al dreptului consacrat de art.34 din Legea nr.188/199 așa încât

această normă este aplicabilă și în cazul înaltului

funcționar public parlamentar.

Prin urmare, atâta vreme

cât legea specială nu face referire expresă la numirea într-o

funcție de demnitate publică și nici la înalții

funcționari publici, este fără putere de tăgadă faptul

că numirea înalților funcționari publici parlamentari într-o

funcție de demnitate publică cade sub incidența

dispozițiilor art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999.

Așadar, în mod

corect, în acord cu dispozițiile art.34 din Legea nr.188/1999, s-a

dispus,

eliberarea din funcția de

secretar general al Camerei Deputaților a intimatei-reclamante, înalt

funcționar public parlamentar, ca o condiție imperativă a

numirii sale într-o

funcție de

demnitate publică, respectiv secretar de stat în cadrul Ministerului

Apărării.

Instanța de fond,

făcând o greșită aplicare a principiului

specialia

generalibus

non

derogan

t

, a apreciat că în

cauză sunt incidente dispozițiile art.61 alin.1

lit.a

din Legea nr.7/2006, deși dispozițiile art.34 alin.2 din Legea

nr.188/1999, la care recurenta-intimată a făcut referire în

întâmpinare, erau pe deplin aplicabile, în condițiile în care, legea

specială nu conține o normă derogatorie, care să confere

înalților funcționari publici parlamentari dreptul de a avea raportul

de serviciu suspendat pe perioada exercitării calității de

demnitar public.

În mod greșit

instanța de fond a considerat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art.61 alin.1

lit.a

din Legea

nr.7/2006, în condițiile în care respectivul text de lege

reglementează numai suspendarea raportului de serviciu al unui

funcționar public parlamentar fără a reține evidenta

diferență de regim juridic existentă între înaltul

funcționar public și simplu funcționarul public. Având în vedere

că dispozițiile art.61 alin.1

lit.a

din

Legea nr.7/2006 se referă la suspendarea raportului de serviciu al

funcționarului public parlamentar, în ceea ce privește modificarea

raportului de serviciu al înaltului funcționar public parlamentar, prin

numirea într-o funcție de demnitate publică, în absența unei

norme speciale , devin incidentă norma generală, respectiv art.34

ain.2 din Legea nr.188/1999.

Așa fiind, Înalta

Curte constată ca argumentele invocate de intimata-reclamantă, în

sensul aplicării în cauză a dispozițiilor art.61 alin.1

lit.a

din Legea nr.7/2006, ca și normă

specială, și însușite ca atare de instanța de fond este

contrară dispozițiilor legale care reglementează statutul

înaltului funcționar public.

Astfel, având în vedere

temeinicia

motivul de recurs referitor

la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea legii prin

refuzul aplicării unei norme juridice prohibitive, Înalta Curte

consideră că nu mai este utilă

analiza celorlalte critici, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Înalta Curte reamintește că

soluționarea cererii în defavoarea reclamantei sau contrar

așteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat,

acest caracter reieșind numai prin raportare la prevederile legale, cu

care refuzul ar intra în contradicție; ori, în cauză prin raportare

la dispozițiile art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 contrar celor

reținute de instanța de fond, care a confirmat, practic, punctul de

vedere al reclamantei, Înalta Curte constată că

răspunsul comunicat reclamantei, în

conformitate cu reglementările în vigoare, nu echivalează cu un

răspuns nejustificat.

Având în vedere

considerentele arătate,

Înalta

Curte constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, a

admis recursul și în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) Cod procedură

civilă, a modificat sentința atacată în sensul respingerii

cererii reclamantei, reținând că refuzul rezolvării cererii

adresate autorității pârâte nu are caracter nejustificat, în sensul

art.2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.554/2004.