ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3851/2014

Decizia nr. 3851/2014

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii;

Prin Decizia nr. 240 din 18 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 102 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că sentința fondului este combătută numai în ceea ce privește considerentele referitoare la natura juridică a Ordinelor Autorității Naționale de Administrație Fiscală nr. 2406 din 04 iulie 2011 și nr. 2407 din 04 iulie 2011, calificate de instanță ca fiind acte administrative individuale și nu acte administrative normative,

așa încât instanța de recurs a analizat doar criticile formulate pe acest aspect.

Contrar recurentului, Înalta Curte a reținut că prima instanță a calificat în mod corect ordinele Autorității Naționale de Administrație Fiscală, soluția adoptată fiind împărtășită și de instanța de recurs.

În primul rând, Înalta Curte a constatat că raționamentul judecătorului fondului, corect de altfel, s-a bazat pe ideea că

Ordinele președintelui Autorității Naționale de Administrație Fiscală nr. 2406/2011 și nr. 2407/2011 sunt acte administrative individuale,

în raport de conținutul acestora și efectele produse în ordinea juridică, astfel că nu se impunea

publicarea în M. Of. al României potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 și art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 110/2009, aspect care nu poate fi de natură a atrage sancțiunea inexistenței respectivelor acte administrative

și implicit nulitatea actelor administrative emise în baza acestora, criticile formulate sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Astfel, în mod corect prima instanța a reținut că Ordinele președintelui Autorității Naționale de Administrație Fiscală nr. 2406/2011 și respectiv nr. 2407/2011, ce au stat la baza Ordinului nr.

8402 din 06 septembrie 2011

, sunt acte administrative cu caracter individual, care produc efecte numai în raport cu persoanele care au făcut parte din cadrul structurii Autorității Naționale a Vămilor, respectiv ale căror funcții au fost supuse reorganizării prin reducerea numărului de posturi, ca atare ele se adresează unui număr determinat de subiecte de drept, neputându-se reține aplicabilitatea erga omnes a acestora, rolul lor fiind acela de a aplica H.G. nr. 110/2009, privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor, stabilind structura concretă și statul de funcții al acestei autorități, inclusiv pentru Direcțiile corespunzătoare din teritoriu.

Prin urmare, în mod judicios instanța de fond a constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 și art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor, cerința publicării fiind prevăzută de lege în raport de un act administrativ cu caracter normativ, iar nu individual, cum este cazul Ordinelor invocate în speță, emise în condițiile art. 5 alin. (3) și art. 7, art. 8 și art. 9 din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor, modificată și completată prin H.G. nr. 565/2011.

Consecința calificării juridice a actelor în discuție nu antrenează inexistența/ nulitatea/ inoperabilitatea acestora și nu conduce la nulitatea actelor administrative emise în temeiul lor, respectiv Ordinul nr. 8402 din 06 septembrie 2011, preavizul nr. 38341 din 05 iulie 2011, cum greșit susține recurentul.

Împotriva Deciziei nr. 240 din 18 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A., invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire revizuentul a arătat că încetarea raporturilor sale de serviciu (având statut de funcționar public) s-a făcut fără respectarea dreptului legal de preaviz, în condițiile în care curgerea termenului de preaviz a fost întreruptă - în cazul său din motive medicale, iar deducând zilele de boală (perioada 02 august 2011-31 august 2011) din intervalul scurs între momentul preavizării (06 iulie 2011) și data presupusei încetări a raporturilor mele de serviciu (01 septembrie 2013), este evident mai scurt de 30 de zile calendaristice.

Așadar, Ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 8402 din 06 septembrie 2011 a fost emis fără respectarea condițiilor impuse „ad validitatem" prin legislația de specialitate în materie de acte administrative respectiv nu au fost îndeplinite obligațiile legale de publicare în M. Of. al României a actelor administrative care au stat la baza emiterii lui și n-au fost obținute corespunzător avizele necesare de la Autoritatea Națională a Finanțelor Publice

Examinând cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentul A.

Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere când instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este „în drept” să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire, sunt combătute motivele de recurs formulate de către reclamant la instanța de recurs, în susținerea unei soluții de admitere a căii de atac.

În această situație, revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.

De altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui „defect fundamental”.

Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” (cauza Mitrea vs. România, nr. 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Nici motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., de asemenea invocat de revizuent, nu este incident în cauză. Potrivit acestui text de lege, „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

Verificând motivul de revizuire invocat, Înalta Curte remarcă împrejurarea că adresa nr. 19.656/02 iulie 2013 nu reprezintă un înscris determinant și care să nu fi putut fi obținut de revizuent dintr-o cauză mai presus de voința sa.

Atâta timp cât obiectul acțiunii în contenciosul administrativ l-a constituit anularea unor ordine ale Autorității Naționale de Administrație Fiscală relative la organizarea instituție și nu ocuparea unei funcții publice generice ori determinate, rămasă vacantă, adresa emisă de Autoritatea Națională de Administrație Fiscală nu putea să aibă un caracter esențial și să modifice hotărârea dată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 326 și art. 328 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 240 din 18 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014.