ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2016

Decizia nr.

687

/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1804 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, ca prescrisă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins cererea față de acesta pârâtă, a respins celelalte excepții procesuale, ca nefondate, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 85 din 04 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâților, a admis cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

S-a reținut că, inadmisibilitatea acțiunii nu poate fi reținută, întrucât îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție. Ținând seama de caracterul petitoriu al acțiunii, se impune analizarea legitimării procesuale a reclamanților, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

Astfel, deși apelanții-reclamanți au invocat calitatea acestora de moștenitori ai fostului proprietar, prin transmiterea succesivă a drepturilor succesorale, prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada legitimării lor procesuale, respectiv nu s-a dovedit că reclamanții sunt moștenitorii persoanei de la care s-a naționalizat bunul revendicat, prin acceptarea moștenirii în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 2023 din 04 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului reclamanților, a admis recursul reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes în exercitarea recursului de către pârâți, a respins, ca nefondat, recursul pârâților.

S-a reținut că recursul pârâților este nefondat, întrucât aceștia au criticat decizia instanței de apel sub aspectul soluției date excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. În mod legal, instanța de apel a apreciat că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă, sens în care a făcut o aplicare corectă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Recursul reclamanților este întemeiat, întrucât aceștia critică decizia instanței de apel sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale active. Cu referire la defunctul B., pe numele căruia au fost naționalizate imobilele, s-a reținut că reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitor a autorilor lor, C., D., E. și F., față de antecesorul lor comun, la dosar fiind depuse doar acte de stare civilă, irelevante în ce privește acceptarea succesiunii. S-a reținut totodată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu moștenitorii defunctului coproprietar B. Cum, în recurs, nu pot fi făcute verificări de fapt, se impune reluarea judecății de către instanța de apel, care urmează a aprecia asupra transmiterii către reclamanți a drepturilor succesorale de pe urma defunctelor G. și E., luând în considerare și înscrisurile noi depuse în faza recursului.

Prin decizia civilă nr. 210A din 10 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâților, precum și cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de revendicare a reclamanților, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Prin decizia civilă nr. 1761 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

În esență, s-a reținut că acțiunea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat, în mod abuziv. Instanțele anterioare, ținând seama de caracterul petitoriu al acestei acțiuni reale, au apreciat că se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanților, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu. Date fiind condițiile învestirii - acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - instanța nu poate da eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active.

Singura chestiune lămurită în cauză este că, prin contractele de vânzare-cumpărare din anii 1911 și 1921, B. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, str. H. nr. 15, sectorul 2, respectiv, str. H. nr. 17 (I. nr. 17), sectorul 2, ulterior, prin actul autentificat din anul 1938, cota de ½ din acest ultim imobil fiind constituită dotă, fiicei E.

În raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a reținut că instanța de apel nu s-a conformat celor dispuse, cu caracter obligatoriu prin decizia de casare. Instanța de apel trebuia, în virtutea obligației de a avea rol activ, să stabilească pe deplin situația de fapt în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu moștenitorii defunctului coproprietar B., susținerea constantă a reclamanților fiind în sensul transmisiunii acestui drept pe calea devoluțiunii succesorale legale.

Prin decizia civilă nr. 421A din 13 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamanților și al intervenienților accesorii, a admis apelul pârâților și cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția invocată de pârâtul Municipiul București, a respins cererea de revendicare, nefiind respectată regula unanimității, a respins celelalte excepții, ca nefondate, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În esență, s-a reținut că promovarea unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune respectarea regulii unanimității, în sensul că aceasta trebuie promovată de toți coproprietarii imobilului.

Regula unanimității urmărește un scop legitim și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului. S-a constatat că reclamanții au avut în mod real posibilitatea de a obține acordul tuturor coproprietarilor, nefiind o disproporție de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023 din 04 martie 2011, reținând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obține restituirea bunului în natură.

Acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, și cum reclamanții se regăsesc în fapt într-una dintre situațiile în care este permisă formularea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost soluționată de instanță prin încheierea de la 26 mai 2014, față de caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare, acțiune reală ce impune analizarea, în prealabil, a legitimării procesuale a reclamanților ca titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilelor în litigiu. Totodată, instanța a analizat prioritar această excepție față de dispozițiile exprese ale celor două decizii de casare nr. 2023 din 04 martie 2011 și nr. 1761 din 28 martie 2013. Curtea de apel a dispus astfel depunerea la dosar a actelor de concesiune din anul 1951, specificat în certificatul de moștenitor din anul 1974 și actul de concesiune din anul 1974, indicat în certificatul de moștenitor suplimentar din anul 1974. Curtea de apel a concluzionat că, în această etapă procesuală, reclamanții au depus certificatul de calitate de moștenitor de pe urma defunctului B., certificat ce nu a fost anulat în condițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, astfel că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, ca nefondată.

Pârâtul Municipiul București a invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în revendicare pentru părțile din imobil ce nu au fost înstrăinate, invocând împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 637 din 2 mai 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în str. I. nr. 15, sector 2, cu excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, s-a dispus obligarea pârâtului să emită, în favoarea reclamanților, dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în str. I. nr. 15 și să emită dispoziție motivată de restituire în natură și cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobilul situat în str. I. nr. 17, sector 2, dar această sentință nu este irevocabilă.

Curtea de apel a respins excepția lipsei de interes, reținând că reclamanții aveau, în condițiile art. 109 C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim și direct în promovarea prezentei cereri, aspecte reținute și prin decizia civilă nr. 2023/2011, ei solicitând restituirea în natură a imobilului. În soluționarea acestei excepții, curtea de apel a avut în vedere aceleași considerente care au dus la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 277 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

S-a statuat anterior că această cerere de chemare în judecată are caracterul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat, în mod abuziv.

Înalta Curte a avut în vedere dispozițiile art. 643 C. civ., în raport de care a apreciat că

noua normă permite introducerea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceștia), fără a face distincție între obiectul revendicării. Prin urmare, reclamanții au la îndemână posibilitatea de a introduce acțiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari, solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei-părți ai cărui titulari sunt. Față de soluția trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a reținut că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, care urmează a fi avute în vedere ca apărări de către instanța de apel.

Prin decizia civilă nr. 530A din 06 noiembrie 2015,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâților, a admis apelul reclamanților, a admis excepția lipsei de interes în soluționarea acțiunii în revendicare, a schimbat în parte sentința, a respins acțiunea în revendicare ca lipsită de interes, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, Curtea a reținut că această excepție a fost soluționată prin încheierea de la 26 mai 2014, față de caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare. Instanța a analizat prioritar această excepție, față de dispozițiile exprese ale celor două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 2023 din 04 martie 2011 și nr. 1761 din 28 martie 2013.

Curtea a dispus totodată depunerea la dosar a actelor de concesiune din anul 1951, specificat în certificatul de moștenitor din anul 1974 și actul de concesiune din anul 1974, indicat în certificatul de moștenitor suplimentar din anul 1974. A fost depus totodată certificatul de calitate de moștenitor în urma decesului defunctului B., certificat ce nu a fost anulat în condițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, astfel că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, ca nefondată. De altfel, modul de soluționare al acestei excepții nu a făcut obiect al recursului.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023 din 04 martie 2011, reținând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare. S-a reținut totodată că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obține restituirea bunului în natură; acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate; dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, Curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; nici modul de soluționare al acestei excepții nu a făcut obiect al recursului.

Cu privire la excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că această excepție este întemeiată. S-a reținut că la momentul pronunțării sentinței civile nr. 421 din 13 octombrie 2014 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu era irevocabilă sentința civilă nr. 637 din 02 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. În dosarul de apel a fost depusă această sentință, care a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 469 din 10 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin această sentință a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, a fost obligat pârâtul Municipiul București să restituie în natură imobilele situate în București, str. I. nr. 15 și nr. 17, sector 2, individualizate în dispozitivul sentinței, cu excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de restituire în natură, cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură.

Reclamanții și-au valorificat astfel dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale, fiind dispusă restituirea în natură.

Din dispozitivul sentinței civile nr. 637 din 02 mai 2014 rezultă că apelanții-reclamanți din prezenta cauză sunt aceiași cu cei din dosarul de restituire, scopul final urmărit prin ambele acțiuni, atât acțiunea formulată în baza legii speciale prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor, cât și în acțiunea în revendicare, fiind obținerea proprietății și posesiei asupra imobilelor situate în str. I. nr. 15 și nr. 17, sector 2.

Reclamanții nu mai justifică un interes în susținerea capătului de cerere privitor la revendicarea imobilelor situate în str. I. nr. 15 și nr. 17, sector 2, pentru părțile din aceste imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că a fost admisă excepția lipsei de interes și a fost respins capătul de cerere privind revendicarea părților din cele două imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. De altfel, în ședința publică de astăzi, apărătoarea reclamanților a arătat că prin sentința civilă nr. 637 din 02 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București a fost soluționat irevocabil capătul de cerere al revendicării, justificând interesul în ceea ce privește evacuarea chiriașilor.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriașilor pentru lipsă de titlu, Curtea a constatat că această cerere a fost formulată la data de 31 martie 2008, și că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001. Pârâții opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare și din norma legală susmenționată rezultă că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 - 7 din O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 241/2001 și pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Față de aceste considerente, Curtea a constatat că instanța fondului a soluționat corect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâților.

Curtea nu a reținut excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Municipiul București, deoarece obiectul cererii îl reprezintă acțiunea în revendicare în baza comparării titlurilor, pârâții opunând în acțiunea în revendicare titluri de proprietate reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare în care primăria este vânzător, iar cu privire la capătul de cerere prin care se solicită evaluarea pârâților, la dosar au fost depuse contracte de închiriere, pârâtul fiind proprietar al terenului.

Împotriva deciziei civile nr. 530A din 06 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat cerere de recurs,

reclamanții F., J., K., L., M., N., O. și intervenienții accesorii P., Q. și R., respectiv pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Recurenții-reclamanți și intervenienții accesorii au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că, în mod greșit s-a admis excepția lipsei de interes în soluționarea acțiunii în revendicare, considerând ca exista identitate între reclamanții din dispozitivul sentinței civile nr. 637 din 02 mai 2014 a TMB, secția a III-a civilă, (Dosar nr. x/3/2012) și cei din dosarul pendinte, scopul final fiind obținerea revendicării imobilelor situate în str. I. nr. 15 și I. nr 17, sector 2, București. Recurenții-reclamanți justifică interes în promovarea acțiunii în revendicare atât pentru apartamentele cu chiriași, cat și pentru cele vândute în baza Legii nr. 112/1995, și pentru care au solicitat despăgubiri, apartamente identificate și evaluate prin rapoartele de expertiza aflate la dosarul cauzei.

Sub aspectul obiectelor celor două dosare, acestea diferă, Dosarul nr. x/3/2012 având ca obiect Legea nr. 10/2001, pe când dosarul pendinte, o acțiune în revendicare de drept comun, respectiv evacuarea chiriașilor, în acesta din urmă dosar fiind părți și intervenienții P., Q., R. S-a susținut și că instanța de apel putea retine puterea de lucru judecat, dar nu lipsa de interes.

În mod greșit, instanța de apel nu a admis cererea de evacuare a chiriașilor din imobile. Legiuitorul a conferit în anul 1999 o durata de 5 ani pentru protecția chiriașilor, iar respectarea obligațiilor instituite de art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 pentru proprietari subzista doar în interiorul termenului de protecție de 5 ani, respectiv până la data de 08 aprilie 2004, fără a-și găsi ulterior aplicarea. În cauza de față, redobândirea în natura a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecție a fost depășită, astfel încât, pentru reclamanți, nu mai există obligația încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâții și nici dreptul corelativ al acestora, de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietății lor. Termenul inițial de închiriere a fost de 5 ani, prelungit ulterior în baza O.U.G. nr. 8/2004 până la data de 08 aprilie 2009.

Pârâții nu mai justifica niciun titlu locativ, prin încetarea raporturilor de închiriere, ca urmare a retrocedării bunului către foștii proprietari, și a incidenței art. 1 alin. (1) din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atât cu privire la respingerea cererii de evacuare a chiriașilor, cat și la admiterea excepției lipsei de interes - concret, s-a susținut că, prin decizia civilă nr. 451 din 07 februarie 2003, instanța supremă a statuat că legea specială de reparație cuprinde mai multe dispoziții noi, derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru a facilita repararea abuzurilor săvârșite în perioada de referința a Legii nr. 10/2001, fiind admisibilă cererea formulata separat de mai multe persoane îndreptățite, urmând ca dreptul de proprietate sa se stabilească pe cote-parți ideale.

Recurentul-pârât Municipiul București, prin primar general, a susținut - în drept, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, reținând ca pârâții din prezenta cauză opun în acțiunea în revendicare titluri de proprietate reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare în care primăria este vânzător. Calitatea de vânzător a Municipiului București nu poate justifica o calitate procesuală pasivă într-o acțiune în revendicare, vânzătorul pierzând atât calitatea de proprietar cât și pe cea de posesor.

Municipiul București nu este nici măcar detentor precar al imobilelor, în legătura cu părțile din aceste imobile înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele din 17 ianuarie 1997, din 17 februarie 1997 și din 12 decembrie 1996. Nu toți pârâții opun un titlu de proprietate, în prezenta acțiune. Municipiul București este evident pârât, în raport de acest capăt de cerere al revendicării, astfel cum reiese din formularea cererii introductive. Excepția lipsei calității procesuale pasive se referă numai la părțile din cele doua imobile care au fost înstrăinate, ea nu se referă la părțile din cele două imobile care se găsesc încă în proprietatea Municipiului București. Consecința fireasca a respingerii irevocabile a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este aceea că imobilele înstrăinate nu se întorc în proprietatea Municipiului București, acestea rămânând în proprietatea cumpărătorilor.

Recursurile sunt întemeiate și vor fi admise, cu consecința casării deciziei atacate, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

În privința recursului formulat de reclamanți și intervenienții accesorii, cu caracter preliminar, trebuie subliniat că până la acest moment procesual, instanța supremă, prin deciziile pronunțate anterior, a statuat că acțiunea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat, în mod abuziv.

Concret, date fiind condițiile învestirii, reclamanții au solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilele în litigiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție, asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 2023 din 04 martie 2011, statuând că instanțele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 - în esență, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Deși recurenții-reclamanți și intervenienții accesorii au invocat în mod formal dispozițiilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticile de nelegalitate vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în mod nelegal s-a admis excepția lipsei de interes în soluționarea acțiunii în revendicare, în temeiul unor considerente care nu-și găsesc în totalitate corespondent în realitatea cauzei pendinte.

Astfel, s-a reținut în mod greșit că reclamanții și-au valorificat dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale, fiind dispusă restituirea în natură, situație ce nu corespunde celor statuate prin sentința civilă nr. 637 din 02 mai 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 469 din 10 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În expunerea de motive, instanța de apel inserează și faptul că reclamanții nu mai justifică un interes în susținerea capătului de cerere privitor la revendicarea imobilelor situate în str. I. nr. 15 și nr. 17, sector 2, pentru părțile din aceste imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că a fost admisă excepția lipsei de interes și a fost respins capătul de cerere privind revendicarea părților din cele două imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, fără să cerceteze însă situația apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, obiect al cererii în revendicare.

Acestor considerente de fapt și de drept contradictorii și care au corespondent în hotărârile judecătorești pronunțate, doar parțial, li se adaugă constatarea, nereală, că ar exista identitate între reclamanții din dispozitivul sentinței civile nr. 637 din 02 mai 2014 a TMB, secția a III-a civilă (Dosar nr. x/3/2012) și cei din dosarul pendinte, și că scopul final ar fi obținerea revendicării imobilelor situate în str. I. nr. 15 și I. nr 17, sector 2, București.

În contextul unei decizii pronunțate fără a circumstanția situația de fapt a cauzei pendinte și fără a respecta cadrul procesual de învestire, recurenții sunt îndreptățiți să afirme că aceștia justifică interes în promovarea acțiunii în revendicare, atât pentru cele 3 apartamente cu chiriași, cat și pentru cele 3 apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care au solicitat despăgubiri, apartamente identificate și evaluate prin rapoartele de expertiza aflate la dosarul cauzei.

Instanța de apel nu evidențiază, așa cum era și firesc, pretențiile concrete ale reclamanților, temeiurile de drept ale acestora, modalitatea în care poate fi valorificată în contextul cauzei pendinte, soluția pronunțată în procedura legii speciale, circumstanțele cauzei pendinte, în raport de fiecare subiect al raportului juridic dedus judecății, pentru ca, chiar și în ipoteza unei excepții procesuale concrete - cum este cea a lipsei de interes - instanței de control judiciar să-i fie oferite elementele de fapt relevante, în vederea examinării efective.

Reclamanții au solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilele în litigiu. Cât timp aceștia nu au obținut în totalitate câștig de cauză în procedura legii speciale, reclamanților nu li se poate nesocoti interesul în susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată și susținută prin probatorii.

Într-o etapă procesuală anterioară, instanța de apel a rezolvat corect excepția lipsei de interes, reținând că reclamanții au, în condițiile art. 109 C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim și direct în promovarea prezentei cereri - aspecte reținute și prin decizia civilă nr. 2023/2011 a instanței supreme - ei solicitând restituirea în natură a imobilului.

Faptul că apărătoarea reclamanților ar fi arătat că prin sentința civilă nr. 637 din 02 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București a fost soluționat irevocabil capătul de cerere al revendicării, justificând în continuare interesul doar în ceea ce privește evacuarea chiriașilor, nu are nici o relevanță în condițiile concrete de învestire, la care reclamanții nu au renunțat în condițiile legii.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriașilor pentru lipsă de titlu, instanța de apel era obligată să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte în raport de fiecare parte care valorifica un astfel de contract de închiriere.

Instanța de apel s-a rezumat să constate că sunt incidente dispozițiile art. 13 din Legea nr. 10/2001 și că pârâții opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare, respectiv că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 - 7 din O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 241/2001 și pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

O astfel de motivare nu poate fundamenta soluția pronunțată, întrucât nu se sprijină pe realitatea raporturilor juridice existente între părți, neevidențiată sub nici un aspect, pe incidența unor dispoziții legale exprese, interpretate însă în contextul cauzei pendinte (și al apărărilor formulate). Recurenții-reclamanți sunt astfel îndreptățiți să susțină că redobândirea în natura a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecție a fost depășită, astfel încât, pentru aceștia, nu ar mai exista obligația încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâții și nici dreptul corelativ al acestora, de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietății lor.

S-a susținut totodată judicios că, de principiu, urmare a retrocedării bunului către foștii proprietari, aceștia nu pot fi obligați la prelungirea perpetuă a raporturilor locative, întrucât acest lucru ar însemna golirea de conținut a însuși dreptului de proprietate, prin privarea titularului de cea mai importanța prerogativă a acestui drept, folosința, echivalând cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 - în acest sens fiind relevante cauzele Radovici și Stanescu împotriva României, Hutten Czapska împotriva Poloniei etc.

În privința recursului formulat de pârâtul Municipiul București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - este și acesta întemeiat, întrucât în contextul unei decizii pronunțate fără a circumstanția situația de fapt sub toate aspectele relevante cauzei - promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare, atât pentru apartamentele cu chiriași, cat și pentru apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 - o astfel de excepție nu poate fi soluționată, respectiv cenzurată de instanța de control judiciar.

De principiu, trebuie arătat că, în condițiile învestirii - reclamanții au solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilele în litigiu - revendicarea presupune și compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate aflate în conflict judiciar.

Pentru toate aceste considerente, decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții F., J., K., L., M., N., O., de intervenienții P., Q. și R. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 530 A din data de 6 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2016.