ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 887/2017

Decizia nr. 887/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 16 martie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., pârâtul C. și pe pârâtul D. - E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. pentru fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001; să dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În fapt, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr. 684 din 11 august 2005 formulată în baza Legii nr. 10/2001 și adresată D. - E., pârâta B. a solicitat retrocedarea în natură a cotei de 1/4 din 165 ha din fosta moșie Băneasa Dămăroaia.

În susținerea notificării, B. a depus Decizia F. nr. 268455/947 din 10 februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947, prin care B. a fost autorizată să accepte legatul făcut de G. prin testamentul din data de 30 ianuarie 1943. A învederat faptul că testamentul din data de 30 ianuarie 1943 a fost revocat expres prin testamentul încheiat de G. în data de 13 martie 1944, astfel încât B. nu are vocație la moștenirea lăsata de defuncta G. A menționat faptul că nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice persoană care justifică un interes legitim, născut și actual, personal și direct. A precizat că legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Celelalte condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct - se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală. Reclamantul a învederat că interesul de a solicita constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 rezultă din faptul că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor legal al defunctei G., notificări care nu au fost soluționate.

A arătat că aplicarea sancțiunii nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, ar conduce la obținerea de către reclamant a unui folos concret asupra imobilului, câtă vreme notificările nu au soluționate . A menționat faptul că terenul care face obiectul prezentului litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului, H., în baza Ordonanței de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, la nr. 1492/1877.

Prin Cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul Județului Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al moșiei, s-au stabilit existența, suprafața și vecinătățile moșiei Băneasa-Dămăroaia, precum și succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe Cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, precum și Hotărârile nr. 26 din 21 septembrie 1840 și nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil. Printr-un testament întocmit la 15 martie 1885, H. a dispus instituirea ca legatari pentru moșie pe fiica sa, G., precum și nepotul său de fiică, I. Astfel, G. a primit prin testament uzufructul moșiei Băneasa-Dămăroaia, în timp ce I. a fost instituit legatar pentru nuda proprietate.

Conform Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, I. a fost pus în posesia nudei proprietăți a moșiei Băneasa-Dămăroaia. Prin testamentul olograf din 17 iulie 1941 omologat prin Jurnalul nr. 10156 din 01 iulie 1944 dat în camera de consiliu de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a, Civ. cor., I. a instituit ca legatari cu titlu universal asupra averii sale succesorale, pe soția sa J. și Facultatea de Drept București, fiecare pentru ½ din patrimoniul său. Întrucât profesorul K. a decedat înaintea mamei sale G., aceasta, în calitate de moștenitoare rezervatară, a venit la moștenire alături de soția defunctului J. și-de Facultatea de Drept București.

Cotele succesorale au fost: G. 2/8 din moștenire, J. 3/8 din moștenire și Facultatea de Drept București 3/8 din moștenire așa cum rezultă din sentința civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secția a VIII-a, Decizia civilă nr. 189 din 12 iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, și din Decizia civilă nr. 574/1952 a Curții Supreme, secția civilă. Defunctul K. decedat, a fost căsătorit cu J. și a avut un frate de mamă L., predecedat. J. a mai fost căsătorită cu M., iar din căsătoria lor a rezultat un copil, N., căsătorit cu O. (decedată).

Cota succesorală de 3/8 cuvenită defunctei J. a revenit fiului acesteia N., conform certificatului de moștenitor din 05 noiembrie 1973, moștenirea defunctului N. decedat, a revenit soției supraviețuitoare O. potrivit certificatului de moștenitor din 14 octombrie 1988 și certificatul de calitate din 27 aprilie 1999. A arătat faptul că de pe urma defunctei O., decedată, a rămas ca moștenitor reclamantul P., potrivit certificatului de moștenitor testamentar din 06 iunie 2002, căruia îi revine cota de 3/8 prin retransmitere de la J. Din căsătoria lui L., fratele defunctului K., cu R. a rezultat fiica lor S., decedată, care la rândul ei s-a căsătorit cu T. în 1944, copilul rezultat din căsătorie fiind U., reclamantul, și care a moștenit-o pe mama sa, conform certificatului de moștenitor din 14 aprilie 2003. Defuncta S., cunoscută și sub numele de V., autoarea reclamantului U., este succesoarea legală a bunicii sale G. conform certificatului de calitate din 15 iulie 1998. Cum G. a moștenit cota de 2/8 din succesiunea fiului său K., fostul proprietar, rezultă că reclamantul U., culege aceeași cotă de 2/8 în calitate de moștenitor al succesoarei acesteia V., prin retransmitere.

Astfel, a apreciat că Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este lovită de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, încălcându-se prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, B. neavând calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma autoarei G. În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII cap. V din Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008, Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea depusă la data de 11 august 2012, pârâtul D. - E. a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. A precizat faptul că prin Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009, E. a transmis notificarea nr. 684/2005 și actele doveditoare Z., în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cota de parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta Moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov. A învederat că nulitatea este acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă; nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil.

Nulitatea absolută, este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc. Această sancțiune are drept cauză generică nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de valabilitate. A apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată deoarece nulitatea absolută poate fi invocată doar în următoarele situații : încălcarea regulilor privind capacitatea de a face actul; lipsa ori nevalabilitatea consimțământului; nevalabilitatea obiectului actului juridic; nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic; nerespectarea formei cerută ad validitatem; nesocotirea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri); lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative; fraudarea legii.

A arătat că Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 a fost emisă ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2008 rămasă definitivă și irevocabilă, astfel că apreciază că anularea acestei decizii se face numai în condițiile expres prevăzute de lege. Cu privire la Hotărârea nr. 684/2005, a învederat că în baza de date a Comisiei de soluționare a Legii nr. 10/2001 din cadrul E., au fost înregistrate mai multe notificări formulate în baza legii speciale, de către B. printre care și notificarea nr. 684/2005, de asemenea formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare.

A menționat faptul că notificarea nr. 684/2005, depusă de către B. a fost soluționată prin emiterea de către președintele E., a Deciziei nr. 1204/2008 prin care se respingea notificarea în discuție și se redirecționa dosarul către X. B. a contestat respectiva decizie, a chemat în judecată E., solicitând instanței anularea Deciziei nr. 1204/2008, ca fiind nelegală, constatarea dreptului de a primi măsuri reparatorii ca urmare a preluării abuzive, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, obligarea la emiterea unei noi decizii, obligarea la trimiterea notificării nr. 684/2005, împreună cu documentele aferente, către Z. Prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța judecătorească a constatat că B. are calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001, întrucât aceasta era proprietara cotei de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha, situată în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov; terenul astfel individualizat a fost preluat abuziv, în baza Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of.

Partea I nr. 260/1948, trecând în folosința D.; restituirea în natură nu este posibilă, întrucât suprafața în discuție este ocupată de alte proprietăți și detalii de sistematizare, întocmai cum reiese din adresa din 2008 a Primăriei Municipiului București; în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Tribunalul a admis cererea B. a dispus anularea Deciziei nr. 1204/2008, a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent pentru cota de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov, a dispus acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale și obligarea la transmiterea notificării formulată pentru acest imobil, împreună cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, Comisia de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001 a propus anularea Deciziei nr. 1204/2008 și emiterea unei noi Decizii, în baza căreia se vor transmite Z. notificarea nr. 684/2005 și documentele aferente, în vederea acordării despăgubirilor în condițiile legii speciale.

În acest sens a fost emisă Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 prin care s-a anulat Decizia nr. 1204/2008 și s-a transmis notificarea în speță precum și actele doveditoare către Z., în vederea acordării despăgubirilor în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005. A învederat faptul că nu sunt motive de nelegalitate a Deciziei nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 întrucât la baza emiterii acestei decizii a stat o sentință definitivă și irevocabilă, sentința nr. 1003 din 24 iulie 2009. În drept, pârâtul D. - E. a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 115 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, solicitând administrarea probei cu înscrisuri și orice alte probe vor fi necesare.

La data de 01 octombrie 2012 reclamantul A. a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților Y., A.A., B.B. și C.C., solicitând constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 pentru frauda la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3, art. 4 din Legea nr. 10/2001, precum și a actelor subsecvente respectiv contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 01 august 2008 încheiat între B. și C., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 14 decembrie 2010 încheiat între C. și Y., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 21 noiembrie 2008 încheiat între C. și E.E., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D.

din 08 februarie 2008 încheiat între C. și F.F., contractului de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 20 februarie 2008 încheiat între C. și C.C. În fapt, a arătat că prin contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 135 din 01 august 2008 B. a cesionat toate drepturile ce vor fi restituite în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, pentru cota parte din imobilul-teren în suprafață de 165 ha situat în București, moșia Băneasa Dămăroaia către pârâtul C. La data de 12 noiembrie 2009 D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 prin care s-a constatat calitatea B. de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/4 parte indiviza din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta Moșie Băneasa Dămăroaia.

C. prin contractele de cesiune mai sus amintite a transmis pârâților Y., A.A., F.F. și C.C. câte o cotă parte din drepturile deținute și dobândite prin contractul de cesiune din 01 august 2008. A precizat că pârâtul C. deține 19 % din drepturile asupra cotei de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia, F.F. deține cota de 62%, C.C. deține cota de 10%, A.A. deține cota de 4%, Y. deține cota de 5%.

Testamentul din data de 30 ianuarie 1943 a fost revocat expres prin testamentul încheiat de G. în data de 13 martie 1944, astfel încât B. nu are vocație succesorala la moștenirea lăsata de defuncta G. Interesul reclamantului în a solicita constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 și a actelor subsecvente a rezultat din faptul că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor legal al defunctei G., notificări care nu au fost soluționate. Actul juridic încheiat pe fundamentul unui act nul va fi desființat, la rândul său, retroactiv. În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 128/2008, Decizia nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C. proc. civ. La data de 21 decembrie 2012 pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii introductive și a cererii modificatoare, excepția lipsei calității procesuale pasive a B., excepția puterii de lucru judecat, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A arătat faptul că dezbaterea succesiunii prof. I. a făcut obiectul sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a Civ. cor., a Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a, a Dosarului nr. x/946 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, finalizată prin tranzacția încheiată între părțile din proces.

A menționat faptul că prin Decizia ministerială nr. 9552 din 15 ianuarie 1945, publicată în M. Of. nr. 17 din 21 ianuarie 1945, B. a fost autorizată să accepte, sub beneficiu de inventar, legatul cu titlul particular lăsat de prof. I. prin testamentul olograf din 17 iulie 1941. În legătură cu succesiunea prof. I., dosarele civile mai sus amintite au avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof. I., finalizată prin tranzacția încheiată între părțile din proces, și nu dezbaterea succesiunii d-nei G.; după decesul lui G. în Dosarul nr. x/946 a fost citată și B., în calitate de moștenitor testamentar al defunctei G. A arătat faptul că prin adresa din 28 februarie 1948, Facultatea de Drept din București, a invitat B. să participe la conferința succesiunii prof.

I., pentru a discuta oferta de partaj voluntar propusă de d-na G.G., prin scrisoarea din 23 august 1947, iar prin adresa din 20 martie 1948, B. a comunicat Decanului Facultății de Drept din București că Plenul B., în ședința din 18 martie 1948 a sesiunii generale extraordinare, a aprobat semnarea tranzacției privind împărțirea averii succesorale a prof. I. de către B., în calitate de legatară universală a defunctei G. și a împuternicit în acest sens pe dl. avocat, H.H. - directorul contenciosului B. În data de 23 martie 1948, a fost semnată tranzacția încheiată între Facultatea de Drept din București, J., G.G. și B. prin care averea succesoral a prof. I. a fost împărțită în 3 părți egale și au stins definitiv procesul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. x/946.

Prin actul de tranzacție, părțile au hotărât ca averea rămasă de pe urma defunctului prof. I. a fost împărțită în trei părți egale, respectiv 1/3 pentru J., în calitate de legatară cu titlu universal, 1/3 pentru Facultatea de Drept din București, în calitate de legatară cu titlu universal și 1/3 pentru defuncta G., reprezentată prin B., în calitate de legatară cu titlu universal, și d-na G.G., în calitate de legatară cu titlu universal și succesoare abintestat. S-a exceptat de la această împărțeală terenul Băneasa - Dămăroaia întrucât acesta a fost expropriat de către stat, rămânând ca fiecare parte să-și urmărească drepturile asupra acestuia, în mod separat, direct față de stat, fiind menționată și stipularea expresă că, prin semnarea tranzacției B. nu înțelege să renunțe la niciunul din drepturile legitime pe care le are în succesiunea defunctei G., pe baza testamentului olograf din 30 ianuarie 1943, aceiași stipulație fiind făcută și pentru d-na G.G.

În ceea ce privește procesul aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât niciuna dintre părțile semnatare a tranzacției nu a solicitat închiderea Dosarului nr. x/946, prin Decizia nr. 574/1952, Curtea Supremă anterior Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat perimarea recursului. În consecință, împărțirea succesiunii defunctului prof. I. a fost stabilită în cotele prevăzute în tranzacția încheiată la data de 23 martie 1948 între Facultatea de Drept din București, J., G.G. și B., în calitate de comoștenitori. Prin testamentul olograf din data de 30 ianuarie 1943, d-na G. a instituit B., ca legatar universal, asupra întregii sale averi. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ilfov sub nr. 12973 la data de 01 iunie 1944, Dosar nr. x/944, d-na G.G.

a solicitat instanței punerea sub interdicție a bunicii sale, d-na G., instanța prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 dispunând punerea sub interdicție a d-nei G. și numirea ca tutore al interzisei pe dl. T., soțul d-nei G.G. În conformitate cu procesul verbal din 08 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția a I-a, C. cor., la data de 19 martie 1947 s-a deschis testamentul olograf din 30 ianuarie 1943, tot la Tribunalul Ilfov, G.G. depunând un alt testament olograf al defunctei G., purtând data de 13 martie 1944, conform Inventarului de avere mobilă și imobilă rămasă de la G., în averea imobilă era inclusă și 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, județul Ilfov, în suprafață de circa 165 ha, care a intrat în proprietatea B. Acest aspect reiese și din Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 în care se precizează în mod expres că, la nivelul anului 1948, Moșia Băneasa - Dămăroaia se afla în deplina proprietate a B. și nu a altei persoane.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii introductive, a arătat că prin notificarea nr. 684/2005, pârâta B. a solicitat unității deținătoare - D. - E., restituirea în natură a suprafeței de 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, iar prin Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008, D. - E. a dispus direcționarea notificării în vederea soluționării acesteia de către X. Prin Decizia nr. 59 din 21 noiembrie 2008, X. a declinat competența de soluționare a notificării către D. - E. Prin cererea din data de 12 decembrie 2008 înregistrată la Tribunalul București, secția civilă, Dosar nr. x/3/2008, B. a contestat Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008, constatarea calității de persoană îndreptățită a B. la restituire prin echivalent asupra cotei-părți de 1/4, parte indiviză din terenul cunoscut sub denumirea Moșia Băneasa - Dămăroaia, acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și obligarea pârâtei E. - D. să transmită notificarea împreună cu dosarul aferent, Z. în conformitate cu dispozițiile legii speciale.

Așadar, pârâtul D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 prin care a dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008 și transmiterea dosarului aferent notificării Z. Prin urmare, capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea nulității Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este inadmisibil deoarece aceasta nu intră în categoria actelor administrative ce pot fi contestate pentru nelegalitate, fiind emisă pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Instanța poate, cel mult, analiza doar dacă decizia atacată a fost emisă în conformitate cu sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, neputându-se repune în discuție aspecte de fond ale unei cauze soluționată irevocabil.

În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a arătat că, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă, a fost constatată calitatea de persoană îndreptățită a B., apreciind ca fiind în situația puterii de lucru judecat. Prin urmare, dacă s-ar ignora puterea lucrului judecat a sentinței nr. 1003 din 24 iulie 2009, s-ar anula efectul unei judecăți și garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii. Or, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune inclusiv executarea hotărârilor judecătorești definitive. Referitor la excepția inadmisibilității cererii modificatoare privind constatarea nulității contractelor de cesiune, a învederat că încheierea contractelor de cesiune atacate s-a realizat în baza și cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.

A menționat faptul că, contractele de cesiune nu sunt acte subsecvente Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 întrucât, acestea nu au fost încheiate nici în temeiul și nici ca urmare a emiterii deciziei, calitatea de persoană îndreptățită fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a precizat că în data de 01 februarie 2008 între C., în calitate de cesionar, și B., în calitate de cedentă, a fost încheiat contractul de cesiune, autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 135 din 01 februarie 2008, având ca obiect cesiunea drepturilor referitoare la cota parte din terenul situat în București, fosta Moșie Dămăroaia, județul Ilfov.

Astfel, în baza contractului de cesiune, pârâtul - C. a dobândit toate drepturile și totodată a preluat și continuat demersurile legale începute de pârâtă cu privire la restituirea în natură/măsuri reparatorii în echivalent, conform legislației în vigoare, pentru cota parte din imobilul, moșia Dămăroaia, nejustificându-se calitatea procesuală pasivă. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece aceasta nu reprezintă o contestație propriu-zisă, formulată împotriva unui act administrativ, astfel cum este reglementat de art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci reprezintă o acțiune civilă pe dreptul comun.

A învederează faptul că invocarea de către reclamant a fraudei la lege, drept cauză de nulitate absolută a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este nefondată întrucât, prin emiterea deciziei atacate, nu a fost încălcată nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001, dovadă în acest sens fiind sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă. A subliniat faptul că nu pot fi invocate ca temei de drept al acțiunii prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 19 martie 2007, astfel cum sunt indicate de reclamant. În fapt, s-a solicitat anularea unei hotărâri judecătorești irevocabile, întrucât decizia atacată, Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009, este un act subsecvent prin care a fost pusă în executare sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 și nu reprezintă un act individual.

În drept, pârâta B. și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art. 115, art. 137 și următoarele din C. proc. civ., solicitând administrarea probei cu înscrisuri, expertize, precum și orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri. De asemenea, pârâții A.A. și F.F. au formulat întâmpinare, depusă la termenul din data de 29 martie 2013, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În primul rând, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive întrucât nu au fost beneficiarii deciziei atacate și nici părți ale celor trei contracte de cesiune. În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm., art. 132 C. proc.

civ., art. 1200 pct. 4 C. civ. anterior. La termenul din data de 31 mai 2013, reclamantul a depus cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității absolute și a contractului de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 1986 din 11 noiembrie 2008 încheiat între F.F. și A.A. A arătat faptul că prin contractul de cesiune F.F. a cesionat cota de 10% din toate drepturile ce vor fi restituite în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, pentru cota parte din imobilul, teren în suprafață de 165 ha situat în București, moșia Băneasa Dămăroaia, județ Ilfov, către A.A., invocând aceleași motive ca în precedent.

De asemenea, în aceeași ședință, pârâta B. a depus întâmpinare la cererea completatoare, prin care invocă excepția inadmisibilității cererii completatoare prin care a solicitat constatarea faptului că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa - Dămăroaia, iar, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată. A menționat faptul că urmare a analizei argumentelor și motivelor invocate în susținerea acestor capete de cerere a rezultat că, reclamantul, tinde, pe de o parte, să anuleze sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă, iar pe de altă parte, tinde la constatarea de către instanță a inopozabilității față de acesta a sentinței mai sus menționată.

În privința excepției inadmisibilității cererii completatoare a reclamantului, calificată de acesta ca fiind o acțiune în constatare, învederează că prin invocarea inopozabilității hotărârii, în realitate, reclamantul încearcă să eludeze normele procesuale civile referitoare la controlul judiciar ca fundament al căilor de atac ordinare sau extraordinare. Actul jurisdicțional, în speță sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, ca orice act juridic, în general, produce pe lângă efectele obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți. Față de aceștia, hotărârea se opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv, de prezumție.

În plus, pentru invocarea inopozabilității unui act, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să nu se poată cere realizarea dreptului, să fie justificat interesul și să se facă dovada neîndeplinirii condițiilor de opozabilitate. De asemenea, a învederat faptul că reclamantul putea să intervină în procesul soluționat de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, arătând că acesta a formulat o astfel de cerere de intervenție în Dosarul nr. x/2/2011 intentat de cesionarul drepturilor asupra imobilului împotriva Z. În ceea ce privește excepția inadmisibilității a arătat faptul că în temeiul art. 111 C. proc. civ. acțiunea în constatare exclude o acțiune prin care se cere să se constate o stare de fapt, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, apreciind că reclamantul are deschisa calea unei acțiuni în realizarea dreptului și nu în constatarea dreptului.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii completatoare deoarece din conținutul procesului verbal de expropriere și a procesului verbal de preluare reiese fără echivoc faptul că, la data exproprierii și preluării moșiei Băneasa-Dămăroaia, nu se cunoșteau proprietarii acesteia, întrucât la acea dată nu se realizase partajul succesiunii. A reiterat faptul că, partajul privind averea succesorală a prof. I. s-a finalizat prin tranzacția încheiată la data de 23 martie 1948 între Facultatea de Drept din București, J., B. și G.G. În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115, art. 137 și următoarele C. proc. civ.

De asemenea, pârâta B. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202 din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000 și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, eliberate de B.N.P., I.I., iar, în subsidiar, anularea acestora.

A precizat că certificatele de calitate de moștenitor contestate nu cuprind și nu fac nici măcar o referire la testamentele invocate de reclamantul-pârât și, în special, la testamentul invocat în favoarea sa, respectiv testamentul din data de 13 martie 1944 conform căruia mama reclamantului-pârât este moștenitoarea testamentară asupra întregii averi a defunctei G. Certificatele atacate au fost obținute, în mod fraudulos, deoarece în acestea, natura succesiunii este trecută ca fiind legală și nu testamentară, așa cum ar fi trebuit să fie în baza testamentului de care se prevalează reclamantul-pârât și pe care nu l-a prezentat notarului la data emiterii certificatelor atacate. Faptul că reclamantul-pârât se prevalează de sentințele/deciziile civile care au avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof.

I. în mod nejustificat, întrucât G.G., autoarea reclamantului-pârât, nu a avut niciun drept și nicio calitate personală la succesiunea prof. I., aceasta având doar calitatea de legatar universal asupra averii G. în baza testamentelor olografe. A arătat faptul că nelegalitatea reiese și din faptul că în certificatul de calitate din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000, V. este trecută ca moștenitoare legală, în calitate de nepoată de fiu, în realitate aceasta fiind nepoată de frate. În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 115, art. 120 C. proc. civ., art. 87 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, Legea nr. 10/2001, solicitând administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia solicită emiterea unei adrese către B.N.P., I.I.

pentru comunicarea întregii documentații care a stat la baza emiterii certificatelor de calitate de moștenitor, expertiză, precum și orice alte probe a căror necesitate va reieși din dezbateri. La termenul din data de 28 iunie 2013, reclamantul-pârât a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată. Motivele invocate de către pârâta-reclamantă nu reprezintă veritabile motive de constatare a nulității absolute a certificatelor de moștenitor de pe urma defuncților I. și G. emise de B.N.P., I.I., ci sunt simple aprecieri cu privire la modul de întocmire a acestora, nefiind menționată nicio încălcare a dispozițiilor Legii nr. 36/1995. Faptul că are calitatea de moștenitor al defunctului proprietar K. este dovedit cu actele de stare civilă depuse în susținerea cererii.

Prin testamentul din 13 martie 1944 G. a revocat testamentul anterior prin care B. a fost desemnată legatar, întreaga avere fiind lăsată autoarei sale G.G. Moșia Băneasa-Dămăroaia a fost preluată în anul 1946 de la proprietarii de atunci ai acesteia, respectiv G., J. și Facultatea de Drept din București, B. nefiind parte în procesul de partaj dintre acești trei coproprietari, nici după decesul G. În acest sens, Decizia nr. 574/1952 a Curții Supreme de Justiție face vorbire de următoarele părți în proces, Comitetul pentru Învățământul Superior(succesor al Facultății de Drept din București), G.G. (în calitate de moștenitoare a interzisei decedate G.) și J. A învederat faptul că pârâta-reclamantă se află într-o confuzie totală în sensul că atât succesiunea G. de pe urma fiului ei I., cât și a mamei mele S. după G. sunt succesiuni testamentare, cât și legale.

Helene Stoicescu are calitate în primul rând de moștenitoare legală după G. în calitate de nepoată de fiu. Prin urmare, S. a moștenit în condiții legale pe defuncta G., mama defunctului profesor I., astfel că în mod corect au fost emise certificatele de moștenitor din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202 din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000 și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, emise de B.N.P., I.I. Mai mult decât atât, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus mai multe notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din bunurile care au aparținut defunctului I. și care au fost preluate abuziv de Statul Român.

Reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că succesibili, care după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Prin formularea notificărilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a dovedit că a acceptat succesiunea de pe urma defunctului I. și prin urmare are calitatea de moștenitor a acestuia pentru cota de 2/8. În drept, reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ. La data de 01 octombrie 2013 pârâta-reclamantă B. a formulat cerere precizatoare și completatoare la cererea reconvențională, prin care a introdus în cauză în calitate de pârâți pe P. și Facultatea de Drept din București.

La data de 25 noiembrie 2013, pârâta Facultatea de Drept a Universității București a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată. În drept, pârâta Facultatea de Drept din București a invocat dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ. La data de 25 noiembrie 2013 pârâtul P. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională completată și precizată, prin care a solicitat, în principal, respingerea ca urmare a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În drept, pârâtul P. și-a întemeiat cererea pe dispozițiile C. civ., C. proc. civ. și Legii nr. 36/1995, solicitând administrarea probei cu înscrisuri și orice altă probă utilă cauzei.

La data de 23 mai 2014, reclamantul-pârât L.L. Dan a depus cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, raportat la cererea depusă de pârâtul C. prin care acesta aduce la cunoștință faptul că prin convenția autentificată din 04 aprilie 2014, a fost desființat contractul de cesiune autentificat din 01 februarie 2008 încheiat între acesta și B. Prin cererea precizatoare a arătat că înțelege să restrângă obiectul cererii de chemare în judecată și cadrul procesual pasiv, pârâți în cauză rămânând D. - E. și B., iar obiectul cererii, constatarea faptului că B. nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa-Dămăroaia, care a aparținut profesorului I., constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 pentru fraudă la lege (art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001), obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

La data de 14 noiembrie 2014 pârâta-reclamantă B. a depus precizare la cererea reconvențională modificată, prin care a înțeles să restrângă cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale, în sensul că pârât în cauză rămâne reclamantul A., deoarece în privința pârâtei Facultatea de Drept din București și a pârâtului P., pretențiile solicitate prin cererea reconvențională nu afectează calitatea acestora de moștenitor sau alte drepturi succesorale ce decurg din această calitate.

Prin încheiere din data de 16 decembrie 2014, Tribunalul a încuviințat pentru reclamantul-pârât proba cu înscrisuri, dispunând atașarea Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a dosarului administrativ în temeiul căruia a fost emisă Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 233 din 23 februarie 2016 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante, invocate de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiate., a respins ca neîntemeiată cererea principală, astfel cum a fost modificată, completată și precizată de către reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. și pârâtul D. - E. și, pe cale de consecință, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată de către pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii principale, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, deoarece Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. reprezintă un act care a intrat în circuitul civil, putând fi contestat de către terți în virtutea normelor de drept comun, și nu pe calea contestației speciale prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001,

de care beneficiază doar persoanele vizate de deciziile emise în temeiul acestei legi. De asemenea, capătul de cerere privind constatarea că B. nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii este admisibil, deoarece sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008 care recunoaște drepturile acestei instituții nu produce efecte obligatorii în privința reclamantului, care nu a figurat ca parte în acel proces. Prin urmare, se vor aplica regulile privind opozabilitatea și puterea doveditoare a hotărârilor judecătorești față de terți, astfel cum se va detalia. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei reclamante B., tribunalul a respins-o, deoarece Contractul de cesiune autentificat din 1 februarie 2008 de B.N.P., D.D.

(fila 144), prin care această instituție cedase drepturile referitoare la fosta moșia Băneasa - Dămăroaia numitului C. a fost revocat prin Convenția privind desființarea contractului de cesiune autentificat din 1 februarie 2008, autentificată sub nr. 327 din 4 aprilie 2014 de B.N.P., D.D. (fila 21 vol. II).

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E., s-a luat act de sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul municipiului București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a anulat Decizia nr. 1204/2009 emisă de președintele E. și, ca urmare a constatării calității de persoană îndreptățită, a dreptului de proprietate, precum și a preluării abuzive, s-a transmis notificarea nr. 684/2005 și actele doveditoare Z., în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cota de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa - Dămăroaia, jud. Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, a fost admisă acțiunea formulată de B., în contradictoriu cu D. - E., a fost anulată Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008 emisă de E. și s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a B. la restituirea prin echivalent pentru cota de ¼ parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa Dămăroaia, jud. Ilfov, teren trecut în folosința D., conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948. A fost obligată E. să transmită notificarea formulată de reclamantă pentru acest imobil, împreună cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe D. - E. a formulat cerere de revizuire, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1292 din 9 octombrie 2014, definitivă și irevocabilă, de respingere a cererii de revizuire, ca neîntemeiată. În considerentele sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, se reține că B. a fost proprietara cotei de ¼ din suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa Dămăroia, după cum rezultă din Decizia F. nr. 268455/947 din 10 februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947, prin care B. era autorizată să accepte legatul defunctei G. A mai reținut instanța că terenul a trecut în folosința D., de la B., care primise cota de ¼ din suprafața de 165 ha, prin testament, de la G., conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of.

partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51. Instanța a făcut aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumând pe baza acestor constatări că B. era proprietara cotei de 1/4 din terenul donat de G. Contestatorul A. nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2008, fiind astfel terț, însă dezlegările instanțe îi sunt opozabile până la proba contrarie, în temeiul opozabilității efectelor obligatorii ale hotărârilor judecătorești și forței probante a acestora. În consecință, Tribunalul a analizat dacă reclamantul a prezentat în cauza de față probe care să răstoarne constatările sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009. Prin Testamentul olograf scris și semnat de G. la data de 30 ianuarie 1943, testatoarea a instituit B. ca legatară universală a averii sale mobile și imobile.

La data de 13 martie 1944, G. a revocat testamentul anterior, printr-un nou testament olograf, și a instituit-o legatară universală pe nepoata sa, G.G. G. a decedat la data de 23 februarie 1947. Prin Certificatul de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I., rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de același birou notarial, s-a constatat că S. este succesoarea în drepturi a G., în calitate de nepoată a fiului său, L., decedat la 5 mai 1941. Prin certificatul menționat se precizează că succesiunea este legală, și nu testamentară. S. (cunoscută și sub numele de G.G.) a decedat la data de 25 decembrie 2002, fiind moștenită de reclamantul A., în calitate de fiu, în baza Certificatului de moștenitor din 14 aprilie 2003 întocmit de B.N.P., J.J.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului moșia Băneasa - Dămăroaia, tribunalul a reținut că prin Actul de tranzacție încheiat între moștenitorii numitului I., pentru a stinge Dosarul nr. x/1946 al Înaltei Curți de Casație, secția I-a, s-au stabilit cotele-părți din moștenire care revin acestora, respectiv 1/3 Facultății de Drept, în calitate de legatară cu titlu universal, 1/3 doamnei J. (soția defunctului), în calitate de legatar cu titlu universal, și 1/3 B. (în reprezentarea G., mama defunctului, post decedată), în calitate de legatară universală și doamnei G.G., în calitate de legatară universală și moștenitoare rezervatară, urmând a se hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.. De la stabilirea modului de partaj, se exceptează terenul Băneasa - Dămăroaia, expropriat de către Stat, rămânând ca fiecare parte să-și urmărească drepturile în mod separat asupra a 1/3 din teren direct față de Stat.

În concluzie, 1/3 din acest imobil revenea, potrivit actului menționat, B. (în reprezentarea G.) și numitei G.G., „urmând a se hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.” Tribunalul a constatat că actul de tranzacție nu și-a mai produs efectele, deoarece potrivit sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a VIII-a, a Deciziei civile nr. 189 din 12 iunie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a și a Deciziei nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, succesorii defunctului I. au fost următorii: G. - cu 2/8 din moștenire, J. cu 3/8 din moștenire și Facultatea de Drept cu 3/8 din moștenire.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că reprezentarea G. a avut loc în procesul de partaj pentru succesiunea lăsată de I., prin curatorul T., până la decesul interzisei G. După deces, G. nu a fost reprezentată de B., ci de G.G., dar acest fapt se putea datora împrejurării că însăși succesiunea lăsată de G. a făcut obiectul unui alt dosar, astfel cum se va detalia în cele ce urmează. Pe baza acestor hotărâri, prin Certificatul de calitate din 27 martie 1998 întocmit de B.N.P., I.I., astfel cum a fost rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000, se constată că succesiunea lăsată de defunctul K., decedat, revine următorilor moștenitori: G., în calitate de mamă și moștenitoare rezervatară, post decedată, care la rândul său revine numitei S.; J., legatară, decedată și Facultatea de Drept, în calitate de legatară.

Totodată, trebuie precizat că prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. x/944, G., în vârstă de 84 de ani, a fost pusă sub interdicție, prezentând semnele unei demențe senile, fiind instituit curator T. În legătură cu succesiunea G., care nu putea lăsa ca moștenire mai mult din moșia Băneasa decât ceea ce a preluat după decesul fiului său, I., s-au înregistrat două dosare conexate între ele: Dosarul nr. x/947 al Tribunalului Ilfov și Dosarul nr. x/1947 al aceluiași tribunal. În inventarul întocmit în acest dosar de succesiune, se menționează și cota de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia, jud. Ilfov, în suprafață de cca. 165 mp. ca făcând parte din masa succesorală.

Tribunalul a constatat că nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte modul de soluționare a dosarului de succesiune după defuncta K.K. Prin adresa din 17 aprilie 2015 emisă de Arhivele Naționale, se precizează că nu mai sunt în păstrare aceste dosare și nici nu figurează hotărâri judecătorești pentru acestea. Prin Procesul-verbal din 21 martie 1946, s-a expropriat întreaga moșie Băneasa succesiunea K., motivat de faptul că exista proces pe rol privind succesiunea acestuia și nu se cunosc în prezent proprietarii. Cu toate acestea, după doi ani, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51, doar cota de ¼ din suprafața de 165 ha a fost preluată de D. de la B., ca succesoare testamentară a G., fără a se menționa nimic despre alți eventuali moștenitori.

În consecință, Tribunalul a apreciat că nu sunt probe concordante care să răstoarne prezumția că sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 corespunde realității. Tribunalul a apreciat că nu sunt suficiente dovezi pentru a forma convingerea că testamentul din 13 martie 1944 a produs efecte juridice în ceea ce privește succesiunea G. Decizia nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, secția civilă, în Dosarul nr. x/1946, prin care s-a constatat perimarea dosarului, o menționează pe L.L. ca moștenitoare a G. Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei nu se menționează cine sunt succesorii K.K., precizându-se doar că aceasta a fost reprezentată prin curatorul T. Tribunalul a constatat că doar în practica se precizează că G.G.

este moștenitoarea G. Trebuie precizat că decizia a reținut în considerente că ultimul act de procedură a fost întocmit la data de 16 mai 1947, iar la 24 octombrie 1947 au lipsit părțile. Având în vedere că decesul numitei G. s-a produs la 23 februarie 1947, iar după 16 mai 1947 moștenitorii acesteia nu s-au mai prezentat în instanță, coroborat cu faptul că Dosarele conexate nr. x/947 și nr. x/1947 ale Tribunalului Ilfov care aveau ca obiect dezbaterea succesiunii G. nu erau finalizate la data de 16 mai 1947, tribunalul a reținut că menționarea L.L.

ca moștenitoare a G., în practicaua deciziei sus-menționate nu are relevanță juridică sub aspectul stabilirii succesorilor G. În cuprinsul Certificatului de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I., rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de același birou notarial, nu se menționează că S. este succesoarea în drepturi a G. în baza testamentului din 13 martie 1944, ci în virtutea drepturilor conferite de lege, ca nepoată de fiu (descendent de gradul al doilea). Certificatul nu ia în discuție succesiunea testamentară după defuncta G., în sensul cel puțin al precizării eventualelor cauze de ineficacitate ale testamentului