ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 887/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 887/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

887/2017

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 16 martie 2012,

sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B.,

pârâtul C. și pe pârâtul D. - E., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a

Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. pentru

fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001; să dispună obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În

fapt, reclamantul a arătat că prin Notificarea nr. 684 din 11 august 2005

formulată în baza Legii nr. 10/2001 și adresată D. - E., pârâta B.

a solicitat retrocedarea în natură a cotei de 1/4 din 165 ha din fosta

moșie Băneasa Dămăroaia.

În

susținerea notificării, B. a depus Decizia F. nr. 268455/947 din 10

februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947, prin

care B. a fost autorizată să accepte legatul făcut de G. prin

testamentul din data de 30 ianuarie 1943.

A

învederat faptul că testamentul din data de 30 ianuarie 1943 a fost

revocat expres prin testamentul încheiat de G. în data de 13 martie 1944,

astfel încât B. nu are vocație la moștenirea lăsata de defuncta G.

A

menționat faptul că nulitatea absolută poate fi invocată,

atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice

persoană care justifică un interes legitim, născut și

actual, personal și direct.

A

precizat că legitimitatea interesului presupune că persoana care

formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice

legătura între pretenția concretă formulată și dreptul

subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei

realizare calea justiției este obligatorie.

Celelalte

condiții vizând interesul - născut, actual, personal și direct -

se referă la existența interesului în momentul exercitării

dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar

presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și

respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această

formă procedurală.

Reclamantul

a învederat că interesul de a solicita constatarea nulității

absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 rezultă din faptul

că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a depus

notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta moșie

Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor legal al

defunctei G., notificări care nu au fost soluționate.

A

arătat că aplicarea sancțiunii nulității absolute a Deciziei

nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009, cu consecința repunerii

părților în situația anterioară, ar conduce la

obținerea de către reclamant a unui folos concret asupra imobilului,

câtă vreme notificările nu au soluționate .

A

menționat faptul că terenul care face obiectul prezentului litigiu a

fost dobândit de autorul reclamantului, H., în baza Ordonanței de

adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat,

la nr. 1492/1877.

Prin

Cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul

Județului Ilfov, secția I, împreună cu planul topografic al

moșiei, s-au stabilit existența, suprafața și

vecinătățile moșiei Băneasa-Dămăroaia,

precum și succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia,

indicându-se ca probe Cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a

Judecătoriei Ilfov, secția a II-a, precum și Hotărârile nr.

26 din 21 septembrie 1840 și nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului

civil.

Printr-un

testament întocmit la 15 martie 1885, H. a dispus instituirea ca legatari

pentru moșie pe fiica sa, G., precum și nepotul său de

fiică, I. Astfel, G. a primit prin testament uzufructul moșiei

Băneasa-Dămăroaia, în timp ce I. a fost instituit legatar pentru

nuda proprietate.

Conform

Jurnalului nr. 1620/1885 al Tribunalului Ilfov, secția I, I. a fost pus în

posesia nudei proprietăți a moșiei

Băneasa-Dămăroaia.

Prin

testamentul olograf din 17 iulie 1941 omologat prin Jurnalul nr. 10156 din 01

iulie 1944 dat în camera de consiliu de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a,

Civ. cor., I. a instituit ca legatari cu titlu universal asupra averii sale

succesorale, pe soția sa J. și Facultatea de Drept București,

fiecare pentru ½ din patrimoniul său.

Întrucât

profesorul K. a decedat înaintea mamei sale G., aceasta, în calitate de

moștenitoare rezervatară, a venit la moștenire alături de

soția defunctului J. și-de Facultatea de Drept București.

Cotele

succesorale au fost: G. 2/8 din moștenire, J. 3/8 din moștenire

și Facultatea de Drept București 3/8 din moștenire așa cum

rezultă din sentința civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a

Tribunalului Ilfov, secția a VIII-a, Decizia civilă nr. 189 din 12

iunie 1946 a Curții de Apel București, secția a VI-a, și din

Decizia civilă nr. 574/1952 a Curții Supreme, secția civilă.

Defunctul

K. decedat, a fost căsătorit cu J. și a avut un frate de

mamă L., predecedat.

J.

a mai fost căsătorită cu M., iar din căsătoria lor a

rezultat un copil, N., căsătorit cu O. (decedată).

Cota

succesorală de 3/8 cuvenită defunctei J. a revenit fiului acesteia N.,

conform certificatului de moștenitor din 05 noiembrie 1973,

moștenirea defunctului N. decedat, a revenit soției

supraviețuitoare O. potrivit certificatului de moștenitor din 14

octombrie 1988 și certificatul de calitate din 27 aprilie 1999.

A

arătat faptul că de pe urma defunctei O., decedată, a rămas

ca moștenitor reclamantul P., potrivit certificatului de moștenitor

testamentar din 06 iunie 2002, căruia îi revine cota de 3/8 prin

retransmitere de la J.

Din

căsătoria lui L., fratele defunctului K., cu R. a rezultat fiica lor S.,

decedată, care la rândul ei s-a căsătorit cu T. în 1944, copilul

rezultat din căsătorie fiind U., reclamantul, și care a

moștenit-o pe mama sa, conform certificatului de moștenitor din 14

aprilie 2003.

Defuncta

S., cunoscută și sub numele de V., autoarea reclamantului U., este

succesoarea legală a bunicii sale G. conform certificatului de calitate din

15 iulie 1998.

Cum

G. a moștenit cota de 2/8 din succesiunea fiului său K., fostul

proprietar, rezultă că reclamantul U., culege aceeași cotă

de 2/8 în calitate de moștenitor al succesoarei acesteia V., prin

retransmitere.

Astfel,

a apreciat că Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este lovită

de nulitate absolută, pentru fraudă la lege, încălcându-se

prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, B. neavând calitatea

de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, de pe

urma autoarei G.

În

drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII cap. V din

Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele

Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin

H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G.

nr. 128/2008, Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile

unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C.

proc. civ.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 11 august 2012, pârâtul D. - E. a solicitat

respingerea cererii, ca neîntemeiată.

A

precizat faptul că prin Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009, E. a

transmis notificarea nr. 684/2005 și actele doveditoare Z., în vederea

stabilirii despăgubirilor pentru cota de parte indiviză din

suprafața totală de 160 ha din terenul situat în București,

fosta Moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov.

A

învederat că nulitatea este acea sancțiune de drept civil, care

lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate

pentru încheierea sa valabilă; nulitatea intervine în cazul în care nu se

respectă condițiile de valabilitate ale actului juridic civil.

Nulitatea

absolută, este nulitatea care sancționează nerespectarea, la

încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes

general, obștesc. Această sancțiune are drept cauză

generică nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează

condițiile sale de valabilitate.

A

apreciat că cererea reclamantului este neîntemeiată deoarece

nulitatea absolută poate fi invocată doar în următoarele

situații : încălcarea regulilor privind capacitatea de a face actul;

lipsa ori nevalabilitatea consimțământului; nevalabilitatea

obiectului actului juridic; nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;

nerespectarea formei cerută ad validitatem; nesocotirea limitelor

libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică

și bunele moravuri); lipsa ori nevalabilitatea autorizației

administrative; fraudarea legii.

A

arătat că Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 a fost emisă

ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009

pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2008

rămasă definitivă și irevocabilă, astfel că

apreciază că anularea acestei decizii se face numai în

condițiile expres prevăzute de lege.

Cu

privire la Hotărârea nr. 684/2005, a învederat că în baza de date a

Comisiei de soluționare a Legii nr. 10/2001 din cadrul E., au fost

înregistrate mai multe notificări formulate în baza legii speciale, de

către B. printre care și notificarea nr. 684/2005, de asemenea

formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată cu

modificările și completările ulterioare.

A

menționat faptul că notificarea nr. 684/2005, depusă de

către B. a fost soluționată prin emiterea de către președintele

E., a Deciziei nr. 1204/2008 prin care se respingea notificarea în

discuție și se redirecționa dosarul către X.

B.

a contestat respectiva decizie, a chemat în judecată E., solicitând

instanței anularea Deciziei nr. 1204/2008, ca fiind nelegală,

constatarea dreptului de a primi măsuri reparatorii ca urmare a

preluării abuzive, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001

și ale Legii nr. 247/2005, obligarea la emiterea unei noi decizii,

obligarea la trimiterea notificării nr. 684/2005, împreună cu

documentele aferente, către Z.

Prin

sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, rămasă

definitivă și irevocabilă, instanța

judecătorească a constatat că B. are calitatea de persoană

îndreptățită, în condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001,

întrucât aceasta era proprietara cotei de 1/4 parte indiviză din

suprafața totală de 160 ha, situată în București, fosta

moșie Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov; terenul astfel

individualizat a fost preluat abuziv, în baza Deciziei Consiliului de

Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M. Of. Partea I nr. 260/1948,

trecând în folosința D.; restituirea în natură nu este posibilă,

întrucât suprafața în discuție este ocupată de alte

proprietăți și detalii de sistematizare, întocmai cum reiese din

adresa din 2008 a Primăriei Municipiului București; în absența

unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar.

Tribunalul

a admis cererea B. a dispus anularea Deciziei nr. 1204/2008, a constatat calitatea

de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent

pentru cota de 1/4 parte indiviză din suprafața totală de 160 ha

din terenul situat în București, fosta moșie

Băneasa-Dămăroaia, județul Ilfov, a dispus acordarea

despăgubirilor în condițiile legii speciale și obligarea la

transmiterea notificării formulată pentru acest imobil, împreună

cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin

urmare, Comisia de soluționare a cererilor de retrocedare formulate în baza

Legii nr. 10/2001 a propus anularea Deciziei nr. 1204/2008 și emiterea

unei noi Decizii, în baza căreia se vor transmite Z. notificarea nr. 684/2005

și documentele aferente, în vederea acordării despăgubirilor în

condițiile legii speciale.

În

acest sens a fost emisă Decizia nr. 160611 din 12 noiembrie 2009 prin care

s-a anulat Decizia nr. 1204/2008 și s-a transmis notificarea în

speță precum și actele doveditoare către Z., în vederea

acordării despăgubirilor în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

A

învederat faptul că nu sunt motive de nelegalitate a Deciziei nr. 160611

din 12 noiembrie 2009 întrucât la baza emiterii acestei decizii a stat o

sentință definitivă și irevocabilă, sentința nr.

1003 din 24 iulie 2009.

În

drept, pârâtul D. - E. a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 115 C.

proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe dispozițiile

sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, solicitând administrarea

probei cu înscrisuri și orice alte probe vor fi necesare.

La

data de 01 octombrie 2012 reclamantul A. a formulat cerere de modificare a

cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în

cauză în calitate de pârâți a numiților Y., A.A., B.B. și C.C.,

solicitând constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din

12 noiembrie 2009 pentru frauda la lege, încălcându-se dispozițiile art.

3, art. 4 din Legea nr. 10/2001, precum și a actelor subsecvente respectiv

contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 01 august 2008 încheiat

între B. și C., contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 14

decembrie 2010 încheiat între C. și Y., contractul de cesiune autentificat

de B.N.P., D.D. din 21 noiembrie 2008 încheiat între C. și E.E.,

contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D. din 08 februarie 2008

încheiat între C. și F.F., contractului de cesiune autentificat de B.N.P.,

D.D. din 20 februarie 2008 încheiat între C. și C.C.

În

fapt, a arătat că prin contractul de cesiune autentificat de B.N.P., D.D.

sub nr. 135 din 01 august 2008 B. a cesionat toate drepturile ce vor fi

restituite în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent,

pentru cota parte din imobilul-teren în suprafață de 165 ha situat în

București, moșia Băneasa Dămăroaia către pârâtul C.

La

data de 12 noiembrie 2009 D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 prin care s-a

constatat calitatea B. de persoană îndreptățită în sensul

Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/4 parte indiviza din suprafața

totală de 160 ha din terenul situat în București, fosta Moșie

Băneasa Dămăroaia.

C.

prin contractele de cesiune mai sus amintite a transmis pârâților Y., A.A.,

F.F. și C.C. câte o cotă parte din drepturile deținute și

dobândite prin contractul de cesiune din 01 august 2008.

A

precizat că pârâtul C. deține 19 % din drepturile asupra cotei de ¼

din moșia Băneasa Dămăroaia, F.F. deține cota de 62%, C.C.

deține cota de 10%, A.A. deține cota de 4%, Y. deține cota de

5%.

Testamentul

din data de 30 ianuarie 1943 a fost revocat expres prin testamentul încheiat de

G. în data de 13 martie 1944, astfel încât B. nu are vocație succesorala

la moștenirea lăsata de defuncta G.

Interesul

reclamantului în a solicita constatarea nulității absolute a Deciziei

nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 și a actelor subsecvente a rezultat din

faptul că în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a

depus notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din fosta

moșie Băneasa-Dămăroaia, în calitate de moștenitor

legal al defunctei G., notificări care nu au fost soluționate.

Actul

juridic încheiat pe fundamentul unui act nul va fi desființat, la rândul

său, retroactiv.

În

drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII Cap. V din

Legea nr. 247/2005 coroborate cu dispozițiile art. 16.12-16.15 din Normele

Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr.

128/2008, Decizia nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de secțiile

unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, art. 112 C.

proc. civ.

La

data de 21 decembrie 2012 pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii introductive și a

cererii modificatoare, excepția lipsei calității procesuale

pasive a B., excepția puterii de lucru judecat, iar pe fond respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

A

arătat faptul că dezbaterea succesiunii prof. I. a făcut

obiectul sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945, pronunțată

de Tribunalul Ilfov, secția a VII-a Civ. cor., a Deciziei civile nr. 189

din 12 iunie 1946, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a, a Dosarului nr. x/946 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, finalizată prin tranzacția încheiată

între părțile din proces.

A

menționat faptul că prin Decizia ministerială nr. 9552 din 15

ianuarie 1945, publicată în M. Of. nr. 17 din 21 ianuarie 1945, B. a fost

autorizată să accepte, sub beneficiu de inventar, legatul cu titlul

particular lăsat de prof. I. prin testamentul olograf din 17 iulie 1941.

În

legătură cu succesiunea prof. I., dosarele civile mai sus amintite au

avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof. I., finalizată prin

tranzacția încheiată între părțile din proces, și nu

dezbaterea succesiunii d-nei G.; după decesul lui G. în Dosarul nr. x/946

a fost citată și B., în calitate de moștenitor testamentar al

defunctei G.

A

arătat faptul că prin adresa din 28 februarie 1948, Facultatea de

Drept din București, a invitat B. să participe la conferința

succesiunii prof. I., pentru a discuta oferta de partaj voluntar propusă

de d-na G.G., prin scrisoarea din 23 august 1947, iar prin adresa din 20 martie

1948, B. a comunicat Decanului Facultății de Drept din București

că Plenul B., în ședința din 18 martie 1948 a sesiunii generale

extraordinare, a aprobat semnarea tranzacției privind împărțirea

averii succesorale a prof. I. de către B., în calitate de legatară

universală a defunctei G. și a împuternicit în acest sens pe dl.

avocat, H.H. - directorul contenciosului B.

În

data de 23 martie 1948, a fost semnată tranzacția încheiată

între Facultatea de Drept din București, J., G.G. și B. prin care

averea succesoral a prof. I. a fost împărțită în 3

părți egale și au stins definitiv procesul aflat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosar nr. x/946.

Prin

actul de tranzacție, părțile au hotărât ca averea

rămasă de pe urma defunctului prof. I. a fost

împărțită în trei părți egale, respectiv 1/3 pentru J.,

în calitate de legatară cu titlu universal, 1/3 pentru Facultatea de Drept

din București, în calitate de legatară cu titlu universal și 1/3

pentru defuncta G., reprezentată prin B., în calitate de legatară cu

titlu universal, și d-na G.G., în calitate de legatară cu titlu

universal și succesoare abintestat.

S-a

exceptat de la această împărțeală terenul Băneasa -

Dămăroaia întrucât acesta a fost expropriat de către stat,

rămânând ca fiecare parte să-și urmărească drepturile

asupra acestuia, în mod separat, direct față de stat, fiind

menționată și stipularea expresă că, prin semnarea

tranzacției B. nu înțelege să renunțe la niciunul din

drepturile legitime pe care le are în succesiunea defunctei G., pe baza

testamentului olograf din 30 ianuarie 1943, aceiași stipulație fiind

făcută și pentru d-na G.G.

În

ceea ce privește procesul aflat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, întrucât niciuna dintre părțile

semnatare a tranzacției nu a solicitat închiderea Dosarului nr. x/946,

prin Decizia nr. 574/1952, Curtea Supremă anterior Înalta Curte de

Casație și Justiție, a constatat perimarea recursului.

În

consecință, împărțirea succesiunii defunctului prof. I. a

fost stabilită în cotele prevăzute în tranzacția încheiată

la data de 23 martie 1948 între Facultatea de Drept din București, J., G.G.

și B., în calitate de comoștenitori.

Prin

testamentul olograf din data de 30 ianuarie 1943, d-na G. a instituit B., ca

legatar universal, asupra întregii sale averi.

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul Ilfov sub nr. 12973 la data de 01 iunie

1944, Dosar nr. x/944, d-na G.G. a solicitat instanței punerea sub

interdicție a bunicii sale, d-na G., instanța prin sentința

civilă nr. 309 din 17 iulie 1944 dispunând punerea sub interdicție a

d-nei G. și numirea ca tutore al interzisei pe dl. T., soțul d-nei G.G.

În

conformitate cu procesul verbal din 08 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția

a I-a, C. cor., la data de 19 martie 1947 s-a deschis testamentul olograf din

30 ianuarie 1943, tot la Tribunalul Ilfov, G.G. depunând un alt testament

olograf al defunctei G., purtând data de 13 martie 1944, conform Inventarului

de avere mobilă și imobilă rămasă de la G., în averea

imobilă era inclusă și 1/4 din moșia Băneasa -

Dămăroaia, județul Ilfov, în suprafață de circa 165

ha, care a intrat în proprietatea B.

Acest

aspect reiese și din Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948 în

care se precizează în mod expres că, la nivelul anului 1948,

Moșia Băneasa - Dămăroaia se afla în deplina proprietate a B.

și nu a altei persoane.

Referitor

la excepția inadmisibilității acțiunii introductive, a

arătat că prin notificarea nr. 684/2005, pârâta B. a solicitat

unității deținătoare - D. - E., restituirea în natură

a suprafeței de 1/4 din moșia Băneasa - Dămăroaia, iar

prin Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008, D. - E. a dispus direcționarea

notificării în vederea soluționării acesteia de către X.

Prin

Decizia nr. 59 din 21 noiembrie 2008, X. a declinat competența de

soluționare a notificării către D. - E.

Prin

cererea din data de 12 decembrie 2008 înregistrată la Tribunalul

București, secția civilă, Dosar nr. x/3/2008, B. a contestat Decizia

nr. 1204 din 15 mai 2008, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009,

rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a dispus

anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008, constatarea calității de

persoană îndreptățită a B. la restituire prin echivalent

asupra cotei-părți de 1/4, parte indiviză din terenul cunoscut

sub denumirea Moșia Băneasa - Dămăroaia, acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale și obligarea pârâtei E.

- D. să transmită notificarea împreună cu dosarul aferent, Z. în

conformitate cu dispozițiile legii speciale.

Așadar,

pârâtul D. - E. a emis Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 prin care a

dispus anularea Deciziei nr. 1204 din 15 mai 2008 și transmiterea

dosarului aferent notificării Z.

Prin

urmare, capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea

nulității Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 este inadmisibil

deoarece aceasta nu intră în categoria actelor administrative ce pot fi

contestate pentru nelegalitate, fiind emisă pentru aducerea la îndeplinire

a obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

Instanța

poate, cel mult, analiza doar dacă decizia atacată a fost emisă

în conformitate cu sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009,

neputându-se repune în discuție aspecte de fond ale unei cauze

soluționată irevocabil.

În

ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a

arătat că, prin sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009,

definitivă și irevocabilă, a fost constatată calitatea de

persoană îndreptățită a B., apreciind ca fiind în

situația puterii de lucru judecat.

Prin

urmare, dacă s-ar ignora puterea lucrului judecat a sentinței nr.

1003 din 24 iulie 2009, s-ar anula efectul unei judecăți și

garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii. Or, dreptul la un proces

echitabil garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, presupune inclusiv executarea hotărârilor

judecătorești definitive.

Referitor

la excepția inadmisibilității cererii modificatoare privind

constatarea nulității contractelor de cesiune, a învederat că

încheierea contractelor de cesiune atacate s-a realizat în baza și cu

respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.

A

menționat faptul că, contractele de cesiune nu sunt acte subsecvente Deciziei

nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 întrucât, acestea nu au fost încheiate nici

în temeiul și nici ca urmare a emiterii deciziei, calitatea de

persoană îndreptățită fiind constatată printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a

precizat că în data de 01 februarie 2008 între C., în calitate de

cesionar, și B., în calitate de cedentă, a fost încheiat contractul

de cesiune, autentificat de B.N.P., D.D. sub nr. 135 din 01 februarie 2008,

având ca obiect cesiunea drepturilor referitoare la cota parte din terenul

situat în București, fosta Moșie Dămăroaia, județul

Ilfov.

Astfel,

în baza contractului de cesiune, pârâtul - C. a dobândit toate drepturile

și totodată a preluat și continuat demersurile legale începute

de pârâtă cu privire la restituirea în natură/măsuri reparatorii

în echivalent, conform legislației în vigoare, pentru cota parte din

imobilul, moșia Dămăroaia, nejustificându-se calitatea

procesuală pasivă.

Pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată deoarece

aceasta nu reprezintă o contestație propriu-zisă, formulată

împotriva unui act administrativ, astfel cum este reglementat de art. 26 din

Legea nr. 10/2001, ci reprezintă o acțiune civilă pe dreptul

comun.

A

învederează faptul că invocarea de către reclamant a fraudei la

lege, drept cauză de nulitate absolută a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie

2009 este nefondată întrucât, prin emiterea deciziei atacate, nu a fost

încălcată nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001, dovadă în

acest sens fiind sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009,

definitivă și irevocabilă.

A

subliniat faptul că nu pot fi invocate ca temei de drept al acțiunii

prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 20 din 19 martie 2007, astfel cum sunt

indicate de reclamant.

În

fapt, s-a solicitat anularea unei hotărâri judecătorești

irevocabile, întrucât decizia atacată, Decizia nr. 160.611 din 12

noiembrie 2009, este un act subsecvent prin care a fost pusă în executare

sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 și nu reprezintă

un act individual.

În

drept, pârâta B. și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile art.

115, art. 137 și următoarele din C. proc. civ., solicitând

administrarea probei cu înscrisuri, expertize, precum și orice alte probe

a căror necesitate va reieși din dezbateri.

De

asemenea, pârâții A.A. și F.F. au formulat întâmpinare, depusă

la termenul din data de 29 martie 2013, prin care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata

cheltuielilor de judecată. În primul rând, a invocat excepția lipsei

calității procesual pasive întrucât nu au fost beneficiarii deciziei

atacate și nici părți ale celor trei contracte de cesiune.

În

drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112

și urm., art. 132 C. proc. civ., art. 1200 pct. 4 C. civ. anterior.

La

termenul din data de 31 mai 2013, reclamantul a depus cererea completatoare a

cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea

nulității absolute și a contractului de cesiune autentificat de

B.N.P., D.D. sub nr. 1986 din 11 noiembrie 2008 încheiat între F.F. și A.A.

A

arătat faptul că prin contractul de cesiune F.F. a cesionat cota de

10% din toate drepturile ce vor fi restituite în natură sau prin

măsuri reparatorii în echivalent, pentru cota parte din imobilul, teren în

suprafață de 165 ha situat în București, moșia Băneasa

Dămăroaia, județ Ilfov, către A.A., invocând aceleași

motive ca în precedent.

De

asemenea, în aceeași ședință, pârâta B. a depus întâmpinare

la cererea completatoare, prin care invocă excepția

inadmisibilității cererii completatoare prin care a solicitat

constatarea faptului că aceasta nu are calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a

vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie

Băneasa - Dămăroaia, iar, pe fond, respingerea cererii, ca

neîntemeiată.

A

menționat faptul că urmare a analizei argumentelor și motivelor

invocate în susținerea acestor capete de cerere a rezultat că,

reclamantul, tinde, pe de o parte, să anuleze sentința civilă nr.

1003 din 24 iulie 2009, definitivă și irevocabilă, iar pe de

altă parte, tinde la constatarea de către instanță a

inopozabilității față de acesta a sentinței mai sus

menționată.

În

privința excepției inadmisibilității cererii completatoare

a reclamantului, calificată de acesta ca fiind o acțiune în

constatare, învederează că prin invocarea inopozabilității

hotărârii, în realitate, reclamantul încearcă să eludeze normele

procesuale civile referitoare la controlul judiciar ca fundament al căilor

de atac ordinare sau extraordinare.

Actul

jurisdicțional, în speță sentința civilă nr. 1003 din

24 iulie 2009, ca orice act juridic, în general, produce pe lângă efectele

obligatorii între părți, întemeiate pe principiul

relativității, și efecte de opozabilitate față de

terți. Față de aceștia, hotărârea se opune cu valoarea

unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, respectiv, de

prezumție. În plus, pentru invocarea inopozabilității unui act,

este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor

condiții: să nu se poată cere realizarea dreptului, să fie

justificat interesul și să se facă dovada neîndeplinirii

condițiilor de opozabilitate.

De

asemenea, a învederat faptul că reclamantul putea să intervină

în procesul soluționat de Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009, arătând că acesta a formulat

o astfel de cerere de intervenție în Dosarul nr. x/2/2011 intentat de

cesionarul drepturilor asupra imobilului împotriva Z.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității a arătat

faptul că în temeiul art. 111 C. proc. civ. acțiunea în constatare

exclude o acțiune prin care se cere să se constate o stare de fapt,

cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea

dreptului, apreciind că reclamantul are deschisa calea unei acțiuni

în realizarea dreptului și nu în constatarea dreptului.

Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii completatoare deoarece din

conținutul procesului verbal de expropriere și a procesului verbal de

preluare reiese fără echivoc faptul că, la data exproprierii

și preluării moșiei Băneasa-Dămăroaia, nu se

cunoșteau proprietarii acesteia, întrucât la acea dată nu se realizase

partajul succesiunii.

A

reiterat faptul că, partajul privind averea succesorală a prof. I.

s-a finalizat prin tranzacția încheiată la data de 23 martie 1948

între Facultatea de Drept din București, J., B. și G.G.

În

drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115, art. 137 și

următoarele C. proc. civ.

De

asemenea, pârâta B. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat

constatarea nulității absolute a certificatelor de moștenitor din

27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202

din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000

și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, eliberate de B.N.P., I.I.,

iar, în subsidiar, anularea acestora.

A

precizat că certificatele de calitate de moștenitor contestate nu

cuprind și nu fac nici măcar o referire la testamentele invocate de

reclamantul-pârât și, în special, la testamentul invocat în favoarea sa,

respectiv testamentul din data de 13 martie 1944 conform căruia mama

reclamantului-pârât este moștenitoarea testamentară asupra întregii

averi a defunctei G.

Certificatele

atacate au fost obținute, în mod fraudulos, deoarece în acestea, natura

succesiunii este trecută ca fiind legală și nu

testamentară, așa cum ar fi trebuit să fie în baza testamentului

de care se prevalează reclamantul-pârât și pe care nu l-a prezentat

notarului la data emiterii certificatelor atacate.

Faptul

că reclamantul-pârât se prevalează de sentințele/deciziile

civile care au avut ca obiect dezbaterea succesiunii prof. I. în mod

nejustificat, întrucât G.G., autoarea reclamantului-pârât, nu a avut niciun

drept și nicio calitate personală la succesiunea prof. I., aceasta

având doar calitatea de legatar universal asupra averii G. în baza

testamentelor olografe.

A

arătat faptul că nelegalitatea reiese și din faptul că în

certificatul de calitate din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31

august 2000, V. este trecută ca moștenitoare legală, în calitate

de nepoată de fiu, în realitate aceasta fiind nepoată de frate.

În

drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 115, art. 120 C.

proc. civ., art. 87 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici, Legea nr. 10/2001,

solicitând administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia

solicită emiterea unei adrese către B.N.P., I.I. pentru comunicarea

întregii documentații care a stat la baza emiterii certificatelor de

calitate de moștenitor, expertiză, precum și orice alte probe a

căror necesitate va reieși din dezbateri.

La

termenul din data de 28 iunie 2013, reclamantul-pârât a depus întâmpinare, prin

care solicită respingerea cererii reconvenționale ca

neîntemeiată.

Motivele

invocate de către pârâta-reclamantă nu reprezintă veritabile motive

de constatare a nulității absolute a certificatelor de

moștenitor de pe urma defuncților I. și G. emise de B.N.P., I.I.,

ci sunt simple aprecieri cu privire la modul de întocmire a acestora, nefiind

menționată nicio încălcare a dispozițiilor Legii nr. 36/1995.

Faptul

că are calitatea de moștenitor al defunctului proprietar K. este

dovedit cu actele de stare civilă depuse în susținerea cererii.

Prin

testamentul din 13 martie 1944 G. a revocat testamentul anterior prin care B. a

fost desemnată legatar, întreaga avere fiind lăsată autoarei

sale G.G.

Moșia

Băneasa-Dămăroaia a fost preluată în anul 1946 de la

proprietarii de atunci ai acesteia, respectiv G., J. și Facultatea de

Drept din București, B. nefiind parte în procesul de partaj dintre

acești trei coproprietari, nici după decesul G. În acest sens, Decizia

nr. 574/1952 a Curții Supreme de Justiție face vorbire de

următoarele părți în proces, Comitetul pentru

Învățământul Superior(succesor al Facultății de Drept

din București), G.G. (în calitate de moștenitoare a interzisei

decedate G.) și J.

A

învederat faptul că pârâta-reclamantă se află într-o confuzie

totală în sensul că atât succesiunea G. de pe urma fiului ei I., cât

și a mamei mele S. după G. sunt succesiuni testamentare, cât și

legale. Helene Stoicescu are calitate în primul rând de moștenitoare

legală după G. în calitate de nepoată de fiu. Prin urmare, S. a

moștenit în condiții legale pe defuncta G., mama defunctului profesor

I., astfel că în mod corect au fost emise certificatele de moștenitor

din 27 martie 1998, rectificat prin încheierea din 31 august 2000 și nr. 202

din 15 iulie 1998, rectificat prin încheierea din data de 31 august 2000

și încheierea nr. 8907 din 26 septembrie 2005, emise de B.N.P., I.I.

Mai

mult decât atât, în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 a

depus mai multe notificări în termen legal solicitând cota de 2/8 din

bunurile care au aparținut defunctului I. și care au fost preluate

abuziv de Statul Român.

Reclamantul-pârât

a invocat dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede

că succesibili, care după data de 06 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Prin

formularea notificărilor în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a

dovedit că a acceptat succesiunea de pe urma defunctului I. și prin

urmare are calitatea de moștenitor a acestuia pentru cota de 2/8.

În

drept, reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ.

La

data de 01 octombrie 2013 pârâta-reclamantă B. a formulat cerere

precizatoare și completatoare la cererea reconvențională, prin

care a introdus în cauză în calitate de pârâți pe P. și

Facultatea de Drept din București.

La

data de 25 noiembrie 2013, pârâta Facultatea de Drept a Universității

București a formulat întâmpinare la cererea reconvențională,

prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În

drept, pârâta Facultatea de Drept din București a invocat

dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ.

La

data de 25 noiembrie 2013 pârâtul P. a formulat întâmpinare la cererea

reconvențională completată și precizată, prin care a solicitat,

în principal, respingerea ca urmare a lipsei de interes și a lipsei

calității procesuale active, iar în subsidiar, respingerea ca

neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În

drept, pârâtul P. și-a întemeiat cererea pe dispozițiile C. civ., C.

proc. civ. și Legii nr. 36/1995, solicitând administrarea probei cu

înscrisuri și orice altă probă utilă cauzei.

La

data de 23 mai 2014, reclamantul-pârât L.L. Dan a depus cerere precizatoare a

cererii de chemare în judecată, raportat la cererea depusă de pârâtul

C. prin care acesta aduce la cunoștință faptul că prin

convenția autentificată din 04 aprilie 2014, a fost desființat

contractul de cesiune autentificat din 01 februarie 2008 încheiat între acesta

și B.

Prin

cererea precizatoare a arătat că înțelege să restrângă

obiectul cererii de chemare în judecată și cadrul procesual pasiv, pârâți

în cauză rămânând D. - E. și B., iar obiectul cererii,

constatarea faptului că B. nu are calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a

vreunei părți din terenul situat în București, fosta moșie

Băneasa-Dămăroaia, care a aparținut profesorului I.,

constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 160.611 din 12 noiembrie

2009 pentru fraudă la lege (art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001),

obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

La

data de 14 noiembrie 2014 pârâta-reclamantă B. a depus precizare la

cererea reconvențională modificată, prin care a înțeles

să restrângă cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale,

în sensul că pârât în cauză rămâne reclamantul A., deoarece în

privința pârâtei Facultatea de Drept din București și a

pârâtului P., pretențiile solicitate prin cererea

reconvențională nu afectează calitatea acestora de

moștenitor sau alte drepturi succesorale ce decurg din această

calitate.

Prin

încheiere din data de 16 decembrie 2014, Tribunalul a încuviințat pentru

reclamantul-pârât proba cu înscrisuri, dispunând atașarea Dosarului nr. x/3/2008

al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a

dosarului administrativ în temeiul căruia a fost emisă Decizia nr. 160.611

din 12 noiembrie 2009.

Prin

sentința civilă nr. 233 din 23 februarie 2016 Tribunalul

București, secția IV-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei-reclamante, invocate de

pârâta-reclamantă, ca neîntemeiate., a respins ca neîntemeiată

cererea principală, astfel cum a fost modificată, completată

și precizată de către reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu

pârâta-reclamantă B. și pârâtul D. - E. și, pe cale de

consecință, a respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională, astfel cum a fost precizată de către

pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii

principale, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, deoarece Decizia nr. 160.611

din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E. reprezintă un act care a

intrat în circuitul civil, putând fi contestat de către terți în

virtutea normelor de drept comun, și nu pe calea contestației

speciale prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, de care

beneficiază doar persoanele vizate de deciziile emise în temeiul acestei

legi. De asemenea, capătul de cerere privind constatarea că B. nu are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii este admisibil, deoarece sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2008 care recunoaște drepturile acestei instituții

nu produce efecte obligatorii în privința reclamantului, care nu a figurat

ca parte în acel proces. Prin urmare, se vor aplica regulile privind

opozabilitatea și puterea doveditoare a hotărârilor judecătorești

față de terți, astfel cum se va detalia.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei reclamante B., tribunalul a respins-o, deoarece Contractul de

cesiune autentificat din 1 februarie 2008 de B.N.P., D.D. (fila 144), prin care

această instituție cedase drepturile referitoare la fosta moșia

Băneasa - Dămăroaia numitului C. a fost revocat prin

Convenția privind desființarea contractului de cesiune autentificat din

1 februarie 2008, autentificată sub nr. 327 din 4 aprilie 2014 de B.N.P., D.D.

(fila 21 vol. II).

Pe

fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin

Decizia nr. 160.611 din 12 noiembrie 2009 emisă de D. - E., s-a luat act

de sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de

Tribunalul municipiului București, rămasă definitivă

și irevocabilă, s-a anulat Decizia nr. 1204/2009 emisă de președintele

E. și, ca urmare a constatării calității de persoană

îndreptățită, a dreptului de proprietate, precum și a

preluării abuzive, s-a transmis notificarea nr. 684/2005 și actele

doveditoare Z., în vederea stabilirii despăgubirilor pentru cota de 1/4

parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul situat

în București, fosta moșie Băneasa - Dămăroaia, jud.

Ilfov.

Prin

sentința civilă nr. 1003 din 24 iulie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr.

x/3/2008, a fost admisă acțiunea formulată de B., în

contradictoriu cu D. - E., a fost anulată Decizia nr. 1204 din 15 mai 2008

emisă de E. și s-a constatat calitatea de persoană

îndreptățită a B. la restituirea prin echivalent pentru cota de

¼ parte indiviză din suprafața totală de 160 ha din terenul

situat în București, fosta moșie Băneasa Dămăroaia,

jud. Ilfov, teren trecut în folosința D., conform Deciziei Consiliului de

Miniștri nr. 1486/1948. A fost obligată E. să transmită

notificarea formulată de reclamantă pentru acest imobil,

împreună cu actele doveditoare, la Z., în conformitate cu

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva

acestei sentințe D. - E. a formulat cerere de revizuire, care a făcut

obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a

III-a civilă, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1292

din 9 octombrie 2014, definitivă și irevocabilă, de respingere a

cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

În

considerentele sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009, se reține

că B. a fost proprietara cotei de ¼ din suprafața totală de 160

ha din terenul situat în București, fosta moșie Băneasa

Dămăroia, după cum rezultă din Decizia F. nr. 268455/947

din 10 februarie 1948, publicată în M. Of. nr. 248 din 27 octombrie 1947,

prin care B. era autorizată să accepte legatul defunctei G. A mai

reținut instanța că terenul a trecut în folosința D., de la

B., care primise cota de ¼ din suprafața de 165 ha, prin testament, de la G.,

conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 1486/1948, publicată în M.

Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag. 8987, poziția 51.

Instanța a făcut aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumând

pe baza acestor constatări că B. era proprietara cotei de 1/4 din

terenul donat de G.

Contestatorul

A. nu a fost parte în Dosarul nr. x/3/2008, fiind astfel terț, însă

dezlegările instanțe îi sunt opozabile până la proba contrarie,

în temeiul opozabilității efectelor obligatorii ale hotărârilor

judecătorești și forței probante a acestora.

În

consecință, Tribunalul a analizat dacă reclamantul a prezentat

în cauza de față probe care să răstoarne constatările

sentinței civile nr. 1003 din 24 iulie 2009.

Prin

Testamentul olograf scris și semnat de G. la data de 30 ianuarie 1943,

testatoarea a instituit B. ca legatară universală a averii sale

mobile și imobile.

La

data de 13 martie 1944, G. a revocat testamentul anterior, printr-un nou

testament olograf, și a instituit-o legatară universală pe

nepoata sa, G.G.

G.

a decedat la data de 23 februarie 1947.

Prin

Certificatul de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I., rectificat

prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de același

birou notarial, s-a constatat că S. este succesoarea în drepturi a G., în

calitate de nepoată a fiului său, L., decedat la 5 mai 1941. Prin

certificatul menționat se precizează că succesiunea este

legală, și nu testamentară.

S.

(cunoscută și sub numele de G.G.) a decedat la data de 25 decembrie 2002,

fiind moștenită de reclamantul A., în calitate de fiu, în baza

Certificatului de moștenitor din 14 aprilie 2003 întocmit de B.N.P., J.J.

În

ceea ce privește situația juridică a imobilului moșia

Băneasa - Dămăroaia, tribunalul a reținut că prin

Actul de tranzacție încheiat între moștenitorii numitului I., pentru

a stinge Dosarul nr. x/1946 al Înaltei Curți de Casație, secția

I-a, s-au stabilit cotele-părți din moștenire care revin

acestora, respectiv 1/3 Facultății de Drept, în calitate de

legatară cu titlu universal, 1/3 doamnei J. (soția defunctului), în

calitate de legatar cu titlu universal, și 1/3 B. (în reprezentarea G.,

mama defunctului, post decedată), în calitate de legatară

universală și doamnei G.G., în calitate de legatară

universală și moștenitoare rezervatară, urmând a se

hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.. De la stabilirea

modului de partaj, se exceptează terenul Băneasa - Dămăroaia,

expropriat de către Stat, rămânând ca fiecare parte să-și

urmărească drepturile în mod separat asupra a 1/3 din teren direct

față de Stat. În concluzie, 1/3 din acest imobil revenea, potrivit

actului menționat, B. (în reprezentarea G.) și numitei G.G., „urmând

a se hotărî ulterior cui i se cuvine a se atribui partea G.”

Tribunalul

a constatat că actul de tranzacție nu și-a mai produs efectele,

deoarece potrivit sentinței civile nr. 700 din 26 iunie 1945 pronunțată

de Tribunalul Ilfov, secția a VIII-a, a Deciziei civile nr. 189 din 12

iunie 1946 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a și a Deciziei nr. 574/1952 pronunțată de Curtea

Supremă, succesorii defunctului I. au fost următorii: G. - cu 2/8 din

moștenire, J. cu 3/8 din moștenire și Facultatea de Drept cu 3/8

din moștenire. De asemenea, tribunalul a mai reținut că

reprezentarea G. a avut loc în procesul de partaj pentru succesiunea

lăsată de I., prin curatorul T., până la decesul interzisei G.

După deces, G. nu a fost reprezentată de B., ci de G.G., dar acest

fapt se putea datora împrejurării că însăși succesiunea

lăsată de G. a făcut obiectul unui alt dosar, astfel cum se va

detalia în cele ce urmează.

Pe

baza acestor hotărâri, prin Certificatul de calitate din 27 martie 1998

întocmit de B.N.P., I.I., astfel cum a fost rectificat prin Încheierea de

rectificare din 31 august 2000, se constată că succesiunea

lăsată de defunctul K., decedat, revine următorilor

moștenitori: G., în calitate de mamă și moștenitoare

rezervatară, post decedată, care la rândul său revine numitei S.;

J., legatară, decedată și Facultatea de Drept, în calitate de

legatară.

Totodată,

trebuie precizat că prin sentința civilă nr. 309 din 17 iulie 1944

pronunțată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. x/944, G., în

vârstă de 84 de ani, a fost pusă sub interdicție, prezentând

semnele unei demențe senile, fiind instituit curator T.

În

legătură cu succesiunea G., care nu putea lăsa ca moștenire

mai mult din moșia Băneasa decât ceea ce a preluat după decesul

fiului său, I., s-au înregistrat două dosare conexate între ele: Dosarul

nr. x/947 al Tribunalului Ilfov și Dosarul nr. x/1947 al aceluiași

tribunal.

În

inventarul întocmit în acest dosar de succesiune, se menționează

și cota de ¼ din moșia Băneasa Dămăroaia, jud. Ilfov,

în suprafață de cca. 165 mp. ca făcând parte din masa

succesorală.

Tribunalul

a constatat că nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte modul de

soluționare a dosarului de succesiune după defuncta K.K. Prin adresa din

17 aprilie 2015 emisă de Arhivele Naționale, se precizează

că nu mai sunt în păstrare aceste dosare și nici nu

figurează hotărâri judecătorești pentru acestea.

Prin

Procesul-verbal din 21 martie 1946, s-a expropriat întreaga moșie

Băneasa succesiunea K., motivat de faptul că exista proces pe rol

privind succesiunea acestuia și nu se cunosc în prezent proprietarii. Cu

toate acestea, după doi ani, prin Decizia Consiliului de Miniștri nr.

1486/1948, publicată în M. Of. partea I, nr. 260 din 8 noiembrie 1948, pag.

8987, poziția 51, doar cota de ¼ din suprafața de 165 ha a fost

preluată de D. de la B., ca succesoare testamentară a G.,

fără a se menționa nimic despre alți eventuali

moștenitori.

În

consecință, Tribunalul a apreciat că nu sunt probe concordante

care să răstoarne prezumția că sentința civilă nr.

1003 din 24 iulie 2009 corespunde realității. Tribunalul a apreciat

că nu sunt suficiente dovezi pentru a forma convingerea că

testamentul din 13 martie 1944 a produs efecte juridice în ceea ce

privește succesiunea G.

Decizia

nr. 574/1952 pronunțată de Curtea Supremă, secția

civilă, în Dosarul nr. x/1946, prin care s-a constatat perimarea

dosarului, o menționează pe L.L. ca moștenitoare a G. Cu toate

acestea, în dispozitivul deciziei nu se menționează cine sunt

succesorii K.K., precizându-se doar că aceasta a fost reprezentată

prin curatorul T. Tribunalul a constatat că doar în practica se

precizează că G.G. este moștenitoarea G. Trebuie precizat

că decizia a reținut în considerente că ultimul act de

procedură a fost întocmit la data de 16 mai 1947, iar la 24 octombrie 1947

au lipsit părțile. Având în vedere că decesul numitei G. s-a

produs la 23 februarie 1947, iar după 16 mai 1947 moștenitorii

acesteia nu s-au mai prezentat în instanță, coroborat cu faptul

că Dosarele conexate nr. x/947 și nr. x/1947 ale Tribunalului Ilfov

care aveau ca obiect dezbaterea succesiunii G. nu erau finalizate la data de 16

mai 1947, tribunalul a reținut că menționarea L.L. ca

moștenitoare a G., în practicaua deciziei sus-menționate nu are

relevanță juridică sub aspectul stabilirii succesorilor G.

În

cuprinsul Certificatului de calitate din 15 iulie 1998 emis de B.N.P., I.I.,

rectificat prin Încheierea de rectificare din 31 august 2000 emisă de

același birou notarial, nu se menționează că S. este

succesoarea în drepturi a G. în baza testamentului din 13 martie 1944, ci în

virtutea drepturilor conferite de lege, ca nepoată de fiu (descendent de

gradul al doilea).

Certificatul

nu ia în discuție succesiunea testamentară după defuncta G., în

sensul cel puțin al precizării eventualelor cauze de ineficacitate

ale testamentului