ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 648/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 septembrie 2014, astfel cum a fost modificată la 29 decembrie 2014 (în privința temeiul de drept al acțiunii), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, în partea referitoare la respingerea dosarului său de înscriere la examenul de primire în profesia de avocat, pentru obținerea titlului de avocat stagiar, sesiunea septembrie 2014, precum și suspendarea executării hotărârii atacate, până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 1197 din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 1197 din 28 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul anulării Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, emisă de pârâta B., în esență, pentru următoarele motive: În motivarea hotărârii recurate, la pct. 10, s-a reținut faptul că în dosarul de candidat la examenul de primire în profesie a depus adeverințe de studii nevalabile, deși în cererile pe care le-a depus în dosar, a motivat faptul că adeverința, în baza căreia nu i s-a permis participarea la examenul de primire în profesie, a fost emisă la data de 10 septembrie 2014 și depusă în aceeași zi, în termen, la registratura Baroului București, fiind, prin urmare, valabilă până la data de 10 septembrie 2015. În adeverința mai sus-menționată, există mențiunea „absolventul a dobândit titlul de licențiat în drept”, pe care instanța de fond nu a luat-o în considerare, motivând faptul că pentru a dovedi această calitate necesară în vederea susținerii examenului de primire în profesie, trebuie anexată diploma de licența în original. De altfel, absolvenții promoției 2014, și-au dovedit calitatea de licențiați în drept prin aceeași adeverință, nefiind respinși la susținerea examenului de primire în profesie. Mai mult, instanța de fond a luat în considerare faptul că Ia momentul soluționării prezentului dosar, cererea sa formulată în contradictoriu cu C. a fost anulată, însă dosarul de candidat a fost respins când acest dosar era pe rol și urma să fie soluționat. De asemenea, în motivarea hotărârii recurate nu s-a luat în considerare răspunsul Universității D. la cererea pe care a formulat-o cu privire la situația absolvenților din promoția 2011, în care se arată că a fost pronunțată Hotărârea nr. 280 din 29 ianuarie 2014, prin care Curtea de Apel București a obligat C. să aprobe achiziționarea de formulare tipizate de la SC E. SA, pentru actele de studii destinate tuturor absolvenților care au promovat examenul de licență în sesiunile iulie 2011 și februarie 2012. La acest moment, pe rolul Tribunalului București, este înregistrat Dosarul nr. x/3/2015, prin care a solicitat obligarea C. la emiterea actului administrativ. În cererea de chemare în judecată a menționat că în dosarele cu acest obiect, hotărârile judecătorești pronunțate au fost în favoarea absolvenților, prin deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție reținându-se că respectivele persoane s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă la momentul în care s-au înscris la Universitatea D. În dosarul instanței de fond, la fila 17, se regăsește documentul intitulat „Adeverință”, pe care a înscris data de „10 septembrie 2014” și a aplicat semnătura, explicând în cererea principală faptul că această mențiune a fost făcută pentru a învedera că respectiva adeverință a fost depusa în data de 10 septembrie 2014, în termen, în ultima zi aprobată pentru completarea dosarului de candidat la examenul de primire în profesie, astfel că, instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că la dosarul de înscriere nu a existat adeverința valabilă la momentul respingerii acestui dosar. De asemenea, pârâta nu a dovedit faptul că adeverința de studii era expirată la momentul respingerii dosarului de înscriere. În răspunsul la plângerea prealabilă adresată pârâtei, pe care instanța nu l-a avut în vedere în motivarea hotărârii, s-a menționat „că în raport de decizia Comisiei Permanente a B. prin care s-a hotărât acordarea unui termen pentru depunerea actelor cerute prin Regulament, nu puteați fi inclus în listele cu candidații la examen, întrucât adeverința de absolvire a studiilor universitate, anterioară anului 2014, nu constituia document acceptat la dosar, în conform cu prevederile Regulamentului”. Această motivare este neîntemeiată, întrucât în dosarul de candidat există adeverința de studii emisă în data de 10 septembrie 2014, fapt care nu a fost luat în considerare de către prima instanță. La pct. nr. 9 din motivarea hotărârii recurate, instanța de fond a reținut că nu a dovedit îndeplinirea condiției prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995, pentru a putea fi membru al unui barou din România, respectiv de a fi licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege. Această motivare este inexactă întrucât a dovedit calitatea de a fi licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege, prin adeverința de studii emisă la 10 septembrie 2014, fiind egal în drepturi cu absolvenții promoției 2014, care nu au depus diploma de studii pentru a dovedi această calitate. Fiind absolvent al unei universități finanțată din bugetul de stat, a susținut examenul de licență și a obținut adeverința de studii iar ulterior, în luna iulie a anului următor, a fost invitat în vederea ridicării diplomei de licență. În ipoteza susținerii examenului de primire în profesia de avocat și promovării acestui examen, candidatul nu devine automat membru al unui barou din România, ci această calitate se obține în urma unui contract încheiat cu un cabinet de avocat sau societate profesională, conform legii, și înscrierii, la cerere, în baroul în raza căruia s-a susținut examenul. Instanța de fond a reținut inexact condițiile și succesiunea procedurilor în vederea obținerii calității de membru al unui barou din România. Mai mult, de la susținerea examenului în profesie, respectiv, promovarea acestuia și până la obținerea calității de membru al unui barou din România, poate exista un interval de până la 2 ani, drepturile câștigate în urma promovării examenului având un termen, în care, în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București la momentul respingerii dosarului de înscriere, putea obține o hotărâre favorabilă, succedată de depunerea diplomei de studii în vederea obținerii calității de membru al unui barou. La punctul 8 din hotărârea recurată, motivarea instanței de fond este inexactă, întrucât în Legea nr. 51/1995 se prevede că dacă respectivul candidat se află în posesia diplomei de studii, acesta poate depune adeverința care să ateste faptul că a susținut și promovat examenul de licență, până la eliberarea diplomei de studii. La punctul nr. 7 al sentinței atacate, instanța de fond a reținut în mod greșit, având o motivație sumară în raport cu argumentele din cererea dedusă judecății, că nu a fost respectat termenul acordat la data de 10 septembrie 2014, pentru completarea dosarului de înscriere. În cererea principală a arătat faptul că actele au fost depuse la B., cu depășirea termenului, deși nu era prevăzută această obligație în Regulament. Actele pentru dosarul de candidat se depuneau la registratura Baroului București și în speță, au fost depuse conform Regulamentului. Apreciază că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii, solicitând a se avea în vedere considerentele reținute prin Decizia nr. 723/2000, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Apărările formulate de intimata-pârâtă B.; Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă B. a invocat excepția rămânerii fără obiect a cererii în anulare, calificată de către instanța de recurs, în raport de motivele aduse în susținere, drept excepția lipsei de interes în formularea și susținerea recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. Intimata-pârâtă a arătat, în esență, că adeverința de studii emisă la data de 10 septembrie 2014, a fost înregistrată la B. la data de 10 septembrie 2014, ora 15.50, cu depășirea termenului limită stabilit pentru depunerea actelor, prin Anexa 2 la Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014.

La data de 3 august 2015, a fost înregistrat la dosar răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant, în cuprinsul căruia au fost dezvoltate criticile prezentate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursului; 6.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 28 septembrie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 7.1. Prin cererea scrisă depusă în ședința publică de la 23 noiembrie 2016, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la modul de interpretare al sintagmei „absolvent al unei facultăți de drept/ licențiat al unei facultăți de drept”, din cuprinsul art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în sensul de a se preciza dacă drepturile născute în urma susținerii și promovării examenului de licență, la finalizarea studiilor universitare cu durată de 4 ani, pot fi dovedite și exercitate în baza unei adeverințe provizorii înainte și după termenul de 12 luni, prevăzut în cuprinsul acesteia cât și în lege, sau nu pot fi dovedite și exercitate în acest mod, întrucât titlul de licențiat în drept este dobândit - implicit și drepturile - la momentul/posterior remiterii diplomei de licență. 7.2. Intimata-pârâtă B. a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă. II. Soluția instanței de recurs; 1. Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul-reclamant, instanța de control judiciar reține că legiuitorul, în cuprinsul art. 519 C. proc. civ., republicat, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflată în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că, în speță, nu este îndeplinită cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, întrucât interpretarea sintagmei „absolvent al unei facultăți de drept/licențiat al unei facultăți de drept”, din cuprinsul art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în sensul indicat de recurent, nu are legătură cu litigiul dedus judecății, ce are ca obiect anularea Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, emisă de B., în ceea ce privește respingerea dosarului de înscriere al recurentului-reclamant la examenul de primire în profesia de avocat, pentru obținerea titlului de avocat stagiar. Mai mult, indiferent de dezlegarea care ar fi dată chestiunii de drept supuse analizei, se constată că interpretarea respectivei sintagme nu este determinantă în soluționarea pe fond a prezentei cauze, ce presupune verificarea legalității Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, în raport cu temeiurile de fapt și de drept reținute la emiterea acestui act administrativ și având în vedere starea de fapt dedusă judecății. Pentru considerentele arătate, instanța de recurs va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant. 2. În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., republicat, analizând, cu prioritate, excepția lipsei de interes în formularea și susținerea recursului, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru motivele prezentate în continuare. Înalta Curte reține că interesul, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile, reprezintă folosul practic, material sau moral, urmărit de o parte prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct și actual. În speță, se apreciază că împrejurarea invocată de intimată, în sensul că recurentul este înscris la Facultatea F. București, nu constituie un argument în susținerea excepției analizate, având în vedere că recurentul-reclamant fiind situat pe poziția părții care a pierdut procesul în primă instanță, justifică interesul de a ataca sentința civilă pronunțată în cauză, motiv pentru care, este îndeplinită această condiție de exercitare a acțiunii civile și în privința formulării și susținerii căii de atac a recursului. 3. Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 3.1. Argumente de fapt și de drept relevante; Criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, teza conform căreia „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii”, sunt neîntemeiate. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde: „(1) (…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.” Cu titlu preliminar, analizând acest motiv de casare prin raportare la ansamblul criticilor formulate de recurent, instanța de control judiciar constată că, în cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. Astfel, sentința recurată cuprinde în considerente argumentele care au fundamentat soluția primei instanțe, prezentate într-o manieră concisă și clară, prin raportare în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale incidente în cauză. Instanța de fond a analizat toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant și a înlăturat, motivat, criticile aduse de către acesta în sensul nelegalității actului administrativ contestat, reținându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în motivarea hotărârii a tuturor susținerilor prin care reclamantul a înțeles să convingă instanța de judecată. În aceste condiții, împrejurarea că prima instanță nu a răspuns fiecărui argument de fapt și de drept prezentat de reclamant sau a grupat și a structurat aceste argumente în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu formularea unor motive contradictorii. Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei). La adoptarea acestei soluții, instanța de control judiciar are în vedere, în concret, argumentele ce vor fi expuse în continuare, care urmăresc modul de structurare a considerentelor reținute prin hotărârea atacată, în raport de care recurentul-reclamant a formulat criticile prezentate prin cererea de recurs, pe care a înțeles să le dezvolte prin răspunsul la întâmpinare și notele scrise depuse la dosar. Astfel, recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 4 din 11 septembrie 2014, emisă de B. - Comisia națională de examen, în ceea ce privește art. 2 din hotărâre coroborat cu Anexa 3 la hotărâre - Tabelul cu candidații ale căror dosare au fost respinse (nr. crt. 16), prin care s-a dispus respingerea dosarului său de înscriere la examenul de primire în profesia de avocat, pentru obținerea titlului de avocat stagiar, sesiunea septembrie 2014. În fapt, se reține că prin art. 2 din Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014, emisă de Comisia Permanentă a B. și în urma verificării îndeplinirii de către candidați a cerințelor stabilite prin această decizie, a fost admisă înscrierea la examen a candidaților care au depus dosare de înscriere în termen și care au formulat la Comisia Permanentă cereri de completare a dosarelor, sub condiția depunerii actelor lipsă până la data de 10 septembrie 2014, ora 14. Recurentul-reclamant figurează înscris în Tabelul centralizator al acestor candidați (pct. A), la nr. crt. 10 - Anexa 2 la Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014, în preambulul tabelului fiind menționat faptul că a fost aprobată cererea de completare a dosarului, sub condiția depunerii actelor lipsă până la data de 10 septembrie 2014, ora 14. Această condiție se regăsește și în cuprinsul tabelului, la nr. crt. 10, unde la rubrica intitulată „Rezultat verificare dosar”, este înscrisă mențiunea „Admis sub rezerva depunerii actelor lipsă până la data de 10 septembrie 2014”. În acest sens, din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că din dosarul de înscriere al recurentului-reclamant, înregistrat sub nr. x/124 din 01 august 2014, au lipsit diploma de licența și foaia matricolă supliment la diplomă, în copii legalizate, motiv pentru care, acesta a formulat cerere de completare a dosarului cu indicarea actelor lipsă, cerere înregistrată la data de 12 august 2014 și aprobată de Comisia Permanentă a B., conform art. 4 alin. (4) din Hotărârea nr. 962/2014 a Consiliului B., fiind acordat un termen final de depunere a actelor lipsă, respectiv până la data de 10 septembrie 2014, ora 14 (filele 91-92 din dosarul instanței de recurs). Pornind de la situația de fapt mai-sus prezentată și necontestată de către reclamant pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță, și în continuare, în calea de atac a recursului, în sensul că din cuprinsul dosarului său de înscriere la examenul de primire în profesia de avocat stagiar, au lipsit diploma de licență și foaia matricolă supliment la diplomă, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a respectat termenul în care trebuia să procedeze la completarea dosarului de înscriere cu actele lipsă, termen stabilit prin art. 2 din Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014. Critica recurentului vizând motivarea sumară de către judecătorul fondului a acestei constatări, este neîntemeiată, în considerentele sentinței recurate fiind prezentate, pe larg, argumentele care au fundamentat respectiva susținere, care s-a întemeiat pe materialul probator administrat în cauză, cu indicarea filelor din dosar unde se regăsesc înscrisurile la care s-a făcut referire. În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, se reține că apărările formulate de recurentul-reclamant în justificarea nerespectării termenului acordat pentru completarea dosarului de înscriere, s-au limitat la afirmații referitoare la întârzierea publicării informațiilor relevante pe pagina de web a B., precum și la nepublicarea acestor informații pe pagina de web a G., susțineri care nu au fost probate în primă instanță și nici în faza procesuală a recursului. Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că modalitatea de comunicare a informațiilor referitoare la organizarea examenului de primire în profesia de avocat, sesiunea septembrie 2014, este prevăzută la art. 6 din Hotărârea nr. 962 din 24 mai 2014, emisă de B. - Consiliul Uniunii. Totodată, în cuprinsul art. 4 alin. (3) din hotărârea menționată sunt indicate perioadele de timp în care se procedează la verificarea dosarelor de înscriere la examen, la afișarea rezultatului verificărilor și la soluționarea contestațiilor formulate de candidații cărora li s-a respins înscrierea la examen, iar alin. (4) al aceluiași articol prevede cazurile în care se poate completa dosarul de înscriere și procedura aplicabilă în această situație. Prevederile Hotărârii nr. 962 din 24 mai 2014, care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 146 din 05 septembrie 2014, nu au făcut obiectul controlului de legalitate cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ în prezentul litigiu, motiv pentru care, susținerile formulate de recurent în privința modalității de reglementare, prin hotărârea menționată, a măsurilor referitoare la organizarea examenului de primire în profesia de avocat, sunt străine de obiectul cauzei deduse judecății, și ca urmare, nu vor fi examinate de către instanța de control judiciar. Critica recurentului vizând motivarea „inexactă” a instanței de fond, sub aspectul dispozițiilor legale apreciate a fi incidente în cauză, este, de asemenea, nefondată. În raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora organizarea și funcționarea profesiei de avocat sunt reglementate atât de Legea nr. 51/1995, cât și de Statutul profesiei de avocat, și procedând la coroborarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. b) din legea menționată cu prevederile art. 15 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. b) din Statut, dispoziții indicate drept temei în drept în preambulul Deciziei nr. 146 din 05 septembrie 2014, rezultă că la cererea de înscriere la examenul de primire în profesia de avocat, se anexează, în mod obligatoriu, copia diplomei de licență eliberată de o instituție de învățământ superior acreditată în condițiile legii, care atestă calitatea de licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege. În aceste condiții, raportând prevederile legale și statutare mai-sus enunțate, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, la situația de fapt prezentată anterior, este întemeiată constatarea primei instanțe în sensul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația legală care îi revenea, de a anexa copia diplomei de licență la cererea de înscriere formulată pentru examenul de primire în profesia de avocat. Pe cale de consecință, în mod corect se reține că în lipsa acestui act de studii, recurentul-reclamant nu a probat, la data depunerii dosarului de înscriere și nici în cadrul termenului acordat pentru completarea dosarului, stabilit de art. 2 din Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014, îndeplinirea condiției de a fi licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege, condiție cerută pentru a putea fi membru al unui barou din România, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995. Față de prevederile art. 4 alin. (4) din Hotărârea nr. 962 din 24 mai 2014, care instituie pentru completarea dosarului de înscriere un termen de cel mult 5 zile înainte de data examenului, se apreciază că aprobarea cererii de completare a dosarului, formulată de recurentul-reclamant, nu a echivalat, în niciun moment, cu admiterea solicitării de a depune la dosar diploma de licență la data la care urma să fie emisă de Universitatea D., și implicit, cu validarea dosarului de înscriere, în lipsa depunerii acestui act de studii. Criticile formulate de recurentul-reclamant vizând considerentele primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condiției de a fi licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege, considerente expuse în raport cu apărările formulate de reclamant, în sensul că a depus la dosarul de înscriere adeverința de studii care atestă îndeplinirea condiției în discuție, sunt neîntemeiate. Astfel cum a constatat judecătorul fondului, adeverințele de absolvire a studiilor din 11 iulie 2011 și din 27 august 2013, emise de Universitatea D., invocate de reclamant în susținerea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995, nu mai erau valabile la data desfășurării examenului de primire în profesia de avocat (15 septembrie 2014), dată stabilită de art. 2 alin. (2) din Hotărârea nr. 962 din 24 mai 2014, emisă de Consiliul B.. Această constatare a instanței de fond s-a întemeiat în mod judicios pe prevederile art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ, aprobat prin Ordinul C. nr. 2284/2007, conform cărora termenul de valabilitate al adeverinței de absolvire a studiilor este de maximum 12 luni, reținându-se că, în speță, termenele de valabilitate ale adeverințelor în discuție erau depășite la data desfășurării examenului de primire în profesia de avocat, sesiunea septembrie 2014. În ceea ce privește adeverința de absolvire a studiilor din 10 septembrie 2014, emisă de Universitatea D. București, înscris nou depus de recurent în calea de atac (fila 22 din dosar), din materialul probator administrat în cauză rezultă că adeverința menționată, alături alte acte, au fost înregistrate la B., la data de 10 septembrie 2014, ora 15.50, cu depășirea termenului limită acordat pentru completarea dosarului de înscriere, potrivit art. 2 din Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014 (până la data de 10 septembrie 2014, ora 14). În acest sens, se apreciază ca fiind relevantă sub aspect probator, adresa comunicată reclamantului, semnată de către reprezentantul B. și al G., prin care i s-a răspuns plângerii prealabile formulate la data de 12 septembrie 2014, adresă în conținutul căreia sunt indicate, în mod explicit, data și ora depunerii adeverinței de studii emisă în data de 10 septembrie 2014 (fila 62 din dosarul instanței de recurs). În argumentarea concluziei anterioare, sunt de reținut și mențiunile cuprinse în adresa comunicată reclamantului, urmare a solicitării înregistrată la Baroul București sub nr. 9280/C din 16 septembrie 2014, mențiuni referitoare la depunerea de către reclamant la sediul Baroului București, la data de 10 septembrie 2014, ora 15.25, a adresei din 10 septembrie 2014, la care au fost anexate 4 acte. În cuprinsul aceleiași adrese se arată că această împrejurare a fost comunicată B. - Comisia de examen, prin adresa din 11 septembrie 2014, în timp util în raport de publicarea listei finale a candidaților ale căror dosare de înscriere au fost admise (fila 63, verso, din dosarul instanței de recurs). În contextul arătat, apar ca fiind lipsite de relevanță afirmațiile recurentului în sensul că data de 10 septembrie 2014, pe care a înscris-o, personal, pe adeverința din 11 iulie 2011 și semnătura aplicată alăturat acestei date (fila 17 din dosarul instanței de fond), au avut menirea de a învedera primei instanțe faptul că respectiva adeverință a fost depusă la 10 septembrie 2014, în ultima zi a termenului acordat pentru completarea dosarului. Cum în speță, recurentul-reclamant nu a probat susținerile formulate în sensul depunerii adeverinței din 10 septembrie 2014, la Baroul București, în termenul stabilit prin art. 2 din Decizia nr. 146 din 05 septembrie 2014, toate afirmațiile acestuia vizând îndeplinirea condiției de a fi „licențiat al unei facultăți de drept cu durata stabilită de lege”, pornind de la premisa greșită a depunerii în termen a adeverinței menționate, inclusiv, criticile aduse conținutului adreselor ce i-au fost comunicate de către pârâtă, ca răspuns la plângerea prealabilă și la celelalte solicitări scrise pe care acesta a înțeles să le formuleze ulterior emiterii Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, critici vizând, de asemenea, îndeplinirea cerinței legale în discuție, nu se mai impun a fi analizate de către instanța de control judiciar. Afirmațiile recurentului-reclamant cu privire la caracterul lacunar al prevederilor cuprinse în Statutul profesiei de avocat, care reglementează procedura de înscriere la examenul de primire în profesia de avocat, nu pot fi reținute, în condițiile în care, aceste prevederi nu au fost supuse controlului judiciar declanșat de reclamant în prezenta cauză, al cărui obiect îl constituie verificarea legalității unui alt act administrativ. Susținerile recurentului-reclamant vizând omisiunea instanței de fond de a menționa în cuprinsul sentinței atacate și implicit, de a lua în considerare la pronunțarea soluției, împrejurarea că în Dosarul înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2/2013, prin sentința civilă nr. 280 din 20 ianuarie 2014, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Universitatea D. în contradictoriu cu pârâtul H. și fost obligat pârâtul la emiterea actului administrativ prin care să aprobe achiziționarea de formulare tipizate de la SC E. SA pentru actele de studiu destinate unui număr de 46.287 absolvenți, care au susținut și promovat examenul de licență în sesiunile iulie 2011 și februarie 2012, nu pot fi reținute drept argumente în sensul nelegalității Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, contestate în prezenta cauză. În primul rând, este de subliniat faptul că recurentul-reclamant nu a avut calitatea de parte în proces în dosarul menționat și de altfel, sentința civilă nr. 280 din 20 ianuarie 2014, nu era definitivă la data pronunțării hotărârii atacate prin prezentul recurs. În al doilea rând, deși prin Decizia nr. 3437 din 3 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea pârâtului C. la judecata recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 280/2014, se apreciază că soluția pronunțată de Curtea de Apel București nu poate fi valorificată în susținerea nelegalității Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, în raport cu temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza emiterii acestui act administrativ și de situația de fapt dedusă judecății în prezenta cauză. Pentru aceste din urmă argumente, nu pot fi primite nici trimiterile făcute de recurent la sentința civilă nr. 6857 din 16 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2015, prin care s-a dispus obligarea pârâtei Universitatea „D.” să elibereze reclamantului A. diploma de licență și suplimentul la diplomă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, precum și obligarea chematului în garanție H. să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și supliment la diplomă pentru reclamant, sentință rămasă definitivă. De asemenea, în raport de toate argumentele prezentate anterior de către Înalta Curte, se apreciază că susținerile formulate de recurent din perspectiva considerentelor reținute în cuprinsul altor hotărâri judecătorești (susțineri ce vizează diligențele depuse în scopul obținerii diplomei de licență, motivele neimputabile care au condus la imposibilitatea procurării acestui act de studii și efectele juridice pe care le produce adeverința de studii, care nu a fost revocată sau după caz, anulată), afirmațiile recurentului referitoare la asimilarea propriei situații cu situația absolvenților Universității D. care au promovat examenul de licență în anul 2014, la modificările legislative intervenite în privința actelor normative considerate incidente în materie, ulterior emiterii Hotărârii nr. 4 din 11 septembrie 2014, și la pretinsa contrarietate între considerentele prezentate în motivarea sentinței recurate și cele reținute în conținutul altor hotărâri judecătorești, exced obiectului cauzei deduse judecății, motiv pentru care, nu vor fi supuse analizei instanței de control judiciar. 3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat. În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., republicat, se va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, constând în onorariul de avocat achitat în recurs.