ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2727/2015

Decizia nr. 2727/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii „comisiei de admitere a concursului” de admitere în magistratură organizat în perioada 25 iunie 2013 - 11 octombrie 2013, din cadrul CSM, nr. 12 din data de 9 august 2013 și a Hotărârii plenului CSM nr. 821 din 20 august 2013; obligarea pârâtei la plata sumei de 400 RON, reprezentând daune materiale cauzate de actele contestate și obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale cauzate de actele contestate.

Prin Sentința civilă nr. 1253 din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

Împotriva Sentinței civile nr. 1253 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că sentința atacată este nelegală, deoarece nu există nicio dispoziției legală sau regulamentară, care să oblige avocații să depună vreo adeverință de vechime din partea baroului, iar „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Recurentul a susținut că soluția de respingere a acțiunii pe motiv că refuzul pârâtei de a accepta înscrierea sa la concurs nu ar fi fost nejustificat, deoarece trebuia să dovedească îndeplinirea condiției unei vechimi în specialitate de cel puțin 5 ani, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 303/2004 și art. 3 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 279 din 5 aprilie 2012, dispoziții legale ce îi permiteau să facă dovada îndeplinirii acestei condiții cu orice documente, inclusiv declarația pe proprie răspundere, care era unul din înscrisurile obligatorii.

De asemenea, a considerat că declarația pe proprie răspundere nu este lipsită de forță probantă, atât timp cât este un document semnat și asumat de reclamant, sub sancțiunea cercetării penale pentru săvârșirea unei infracțiuni în caz că afirmația conținută în scris nu ar fi adevărată.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 4 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Recurentul-reclamant A. a formulat punct de vedere cu privire la raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, arătând că este de acord cu concluziile raportului și solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a întâmpinărilor formulate de intimați, având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

Obiectul acțiunii cu care reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ este reprezentat de anularea Hotărârilor nr. 12 din 9 august 2013 și nr. 821 din 20 august 2013, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantului de înscriere la concursul de admitere în magistratură din 25 august 2013, motivat de faptul că reclamantul a probat primirea în profesia de avocat, dar nu și exercitarea continuă a acestei profesii.

Art. 249 C. proc. civ., republicat, prevede că „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”.

Potrivit doctrinei, stabilirea părții căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanță deosebită, întrucât, în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente și nici nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei.

Înalta Curte reține că, în speță, reclamantului îi revenea sarcina de a proba exercitarea efectivă și neîntreruptă a profesiei de avocat pe o perioadă de minim 5 ani, potrivit cerințelor impuse de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (10) lit. i) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de admitere în magistratură aprobat prin Hotărârea nr. 279 din 5 aprilie 2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dovada vechimii în funcțiile prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, se realizează cu „carnetul de muncă sau alte acte doveditoare ale vechimii în specialitate”.

Or, așa cum a reținut și instanța de fond reclamantul nu a depus o adeverință emisă de Baroul București din care să rezulte că a desfășurat o activitate neîntreruptă în profesia de avocat, pe o durată de minim 5 ani, înscrisurile depuse dovedind primirea în profesia de avocat, definitivarea în această profesie și înființarea cabinetului individual de avocat A.

Înalta Curte apreciază că declarația pe proprie răspundere privind inexistența întreruperilor în activitatea de avocat dată de recurent nu face dovada exercitării neîntrerupte a profesiei de avocat pe perioada cerută de lege, neavând forța probantă a unui act emis de Baroul București în acest sens.

Este de reținut și faptul că recurentul nu a făcut dovada că nu poate produce proba, respectiv că se află în imposibilitate de a obține o adeverință de la Baroul București care să ateste vechimea în profesia de avocat, ci a susținut atât în fața instanței de fond, cât și în prin cererea de recurs că înscrisurile depuse la dosar dovedesc îndeplinirea condiției unei vechimi în profesia de avocat de cel puțin 5 ani, astfel cum prevăd dispozițiile art. 33 din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere că prin înscrisurile depuse recurentul nu a făcut dovada vechimii neîntrerupte în profesia de avocat, iar declarația pe proprie răspundere nu poate suplini lipsa unui act emis de Baroul București care să ateste că recurentul a desfășurat o activitate continuă în profesia de avocat pe perioada cerută de lege, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1253 din 15 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iulie 2015.

Procesat de GGC - LM