ÎCCJ, decizie (scj.ro #83442)

Dreptul de proprietate al statului sau al unităților administrativ - teritoriale . Calitatea procesuală Dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată poate aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale , în funcție de regimul juridic al bunului respectiv . În ceea ce privește dreptul de proprietate privată a statului sau al unităților administrativ teritoriale asupra bunului din domeniul privat , acesta este supus domeniului juridic de drept comun . În situațiile în care bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului , calitate de pârât nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială , care ,conform art.4 din Legea nr.69/1991,are un patrimoniu , din care poate face parte bunul respectiv , sau orice altă persoană juridică , ce invocă un drept asupra bunului respectiv . ( Secția comercială , decizia nr.2069 din 6 iunie 2006) Reclamanta SC C. M. SA TIMIȘOARA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta DGFP TIMIȘ , să se constate că este continuatoarea societății anonime SC C. M. SA a cărei funcționare a fost aprobată prin încheierea din 15 octombrie 1929, în baza autorizației nr . 52171 a Ministerului Industriei și Comerțului.

Ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Timiș , pricina a fost soluționată în primă instanță de către Tribunalul Timiș , secția comercială, care, prin sentința civilă nr . 339 din 30 martie 2005, a admis cererea. Instanța a reținut în raport cu dispozițiile Legii nr . 66/2004, calitatea de continuatoare a societății anonime C. M. Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel, criticile vizând faptul că reclamanta nu este continuatoarea societății anonime, fiind înființată în baza Legii nr . 31/1990, ca o persoană juridică nouă. De asemenea, a fost invocată lipsa calității procesual pasive a pârâtei, în speță, calitatea fiind deținută de Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr . 14/A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea. S-a reținut că potrivit art . 25 din Decretul nr . 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, iar în cauză nu se răgăsesc temeiurile invocate de către pârâtă, încât hotărârea primei instanțe a fost dată cu ignorarea dispozițiilor legale menționate. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în temeiul art . 304 pct . 9 și 4 C. proc . civ . și a arătat că decizia instanței de apel a constatat lipsa calității procesual pasive a Statului Român, aplicând greșit art . 25 din Decretul nr . 31/1954, fără a lua în considerare Legea nr . 66/2004, modificată și completată, care are caracter de lege specială în raport cu dispozițiile Legii nr . 31/1954.

A mai susținut că răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat cât și condițiile acestei răspunderi sunt stabilite prin OUG nr . 83/1999, derogatorii de la prevederile generale ale Codului civil. Prin întâmpinare, pârâta a cerut respingerea recursului, motivat de faptul că în speță statul nu a devenit titular de drepturi și obligații, și nu se justifică participarea sa în raportul juridic. Recursul este nefondat . Examinând criticile formulate în raport cu aspectul de nelegalitate prevăzut în art . 304 pct . 9 C. proc . civ ., Înalta Curte a reținut că potrivit Legii nr . 66/2004 instanțele judecătorești au competența de a constata că o persoană juridică înființată după data de 22 decembrie 1989 este continuatoarea unei societăți constituite anterior instaurării regimului comunist.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta a justificat interes în promovarea prezentei cereri, în vederea restituirii imobilului ce a fost proprietatea societății anonime C. M. SA, în temeiul Legii nr . 10/2001 și pentru a face dovada că este aceeași societate cu cea interzisă. În calitate de pârât a fost chemat STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice. Legalitatea deciziei atacate se justifică în raport cu următoarele dispoziții legale. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stă în proces în litigiile referitoare la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este definit prin art . 3 din Legea nr . 213/1998. În conformitate cu art . 12 alin. (5) din această lege, în litigiile privitoare la bunuri din domeniul public, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ teritoriale de consiliile județene, consiliile locale sau Consiliul General al Municipiului București.

În ceea ce privește dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat, acesta este supus domeniului juridic de drept comun. Rezultă că atât dreptul de proprietate publică cât și dreptul de proprietate privată poate aparține statului sau unitățiilor administrativ teritoriale, în funcție de regimul juridic al bunului respectiv. Or, în speță, bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, situație în care, calitate de pârât nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială care, conform art . 4 din Legea nr . 69/1991, are un patrimoniu, din care poate face parte bunul respectiv, sau orice altă persoană juridică ce invocă un drept asupra bunului.

Înalta Curte a considerat că toate criticile aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se regăsesc în speța de față, toate susținerile referitoare la calitatea de continuator a unei persoane juridice, precum și condițiile de autorizare și funcționare a unei persoane juridice nu justifică calitatea procesual pasivă a Statului Român. De asemenea, nici dispozițiile art . 25 alin. (2) din Legea nr . 31/1954 nu justifică capacitatea de exercițiu a Statului Român, în speță, fiind stabilită lipsa calității procesual pasive a acestei entități juridice. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în art . 304 pct . 4 C.proc . civ , Înalta Curte a reținut că susținerile recurentei nu se încadrează motivului de nelegalitate care vizează imixtiune din partea instanțelor judecătorești în activitatea legislativă iar nu interpretarea legii.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art . 312 alin. (1) C. proc . civ ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat .