ÎCCJ, decizie (scj.ro #83442)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83442) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Dreptul
de
proprietate
al
statului
sau
al
unităților
administrativ
-
teritoriale
.
Calitatea
procesuală
Dreptul
de
proprietate
publică
și
dreptul
de
proprietate
privată
poate
aparține
statului
sau
unităților
administrativ-teritoriale
,
în
funcție
de
regimul
juridic
al
bunului
respectiv
.
În
ceea
ce
privește
dreptul
de
proprietate
privată
a
statului
sau
al
unităților
administrativ
teritoriale
asupra
bunului
din
domeniul
privat
,
acesta
este
supus
domeniului
juridic
de
drept
comun
.
În
situațiile
în
care
bunul
în
litigiu
nu
face
parte
din
domeniul
public al
statului
,
calitate
de
pârât
nu
poate
avea
decât
unitatea
administrativ
teritorială
, care ,conform art.4 din
Legea
nr.69/1991,are un
patrimoniu
, din care
poate
face
parte
bunul
respectiv
,
sau
orice
altă
persoană
juridică
,
ce
invocă
un
drept
asupra
bunului
respectiv
.
(
Secția
comercială
,
decizia
nr.2069 din 6
iunie
2006)
Reclamanta SC C. M. SA TIMIȘOARA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
DGFP
TIMIȘ
, să se constate că
este continuatoarea societății anonime SC C. M. SA a cărei funcționare a fost
aprobată prin încheierea din 15 octombrie 1929, în baza autorizației
nr
. 52171 a Ministerului Industriei și Comerțului.
Ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria
Timiș
, pricina a fost soluționată în primă instanță de
către Tribunalul
Timiș
, secția comercială, care, prin
sentința civilă
nr
. 339 din 30 martie 2005, a admis
cererea. Instanța a reținut în raport cu dispozițiile Legii
nr
.
66/2004, calitatea de continuatoare a societății anonime C. M.
Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel, criticile vizând faptul că
reclamanta nu este continuatoarea societății anonime, fiind înființată în baza
Legii
nr
. 31/1990, ca o persoană juridică nouă. De
asemenea, a fost invocată lipsa calității procesual pasive a pârâtei, în speță,
calitatea fiind deținută de Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
Prin decizia civilă
nr
. 14/A din 24 ianuarie 2006,
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a
admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința atacată și a
respins acțiunea.
S-a reținut că potrivit
art
. 25 din Decretul
nr
. 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile
la care participă nemijlocit, în nume propriu, iar în cauză nu se
răgăsesc
temeiurile invocate de către pârâtă, încât
hotărârea primei instanțe a fost dată cu ignorarea dispozițiilor legale
menționate.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în temeiul
art
. 304
pct
. 9 și 4 C.
proc
.
civ
. și a arătat că decizia
instanței de apel a constatat lipsa calității procesual pasive a Statului
Român, aplicând greșit
art
. 25 din Decretul
nr
. 31/1954, fără a lua în considerare Legea
nr
. 66/2004, modificată și completată, care are caracter de
lege specială în raport cu dispozițiile Legii
nr
.
31/1954.
A mai susținut că răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat cât și
condițiile acestei răspunderi sunt stabilite prin
OUG
nr
. 83/1999, derogatorii de la prevederile generale
ale Codului civil.
Prin întâmpinare, pârâta a cerut respingerea recursului, motivat de faptul că
în speță statul nu a devenit titular de drepturi și obligații, și nu se
justifică participarea sa în raportul juridic.
Recursul este
nefondat
.
Examinând criticile formulate în raport cu aspectul de
nelegalitate
prevăzut în
art
. 304
pct
. 9
C.
proc
.
civ
., Înalta Curte
a reținut că potrivit Legii
nr
. 66/2004
instanțele judecătorești au competența de a constata că o persoană juridică
înființată după data de 22 decembrie 1989 este continuatoarea unei societăți
constituite anterior instaurării regimului comunist.
Prin acțiunea introductivă, reclamanta a justificat interes în promovarea prezentei
cereri, în vederea restituirii imobilului ce a fost proprietatea
societății anonime C. M. SA, în temeiul Legii
nr
.
10/2001 și pentru a face dovada că este aceeași societate cu cea
interzisă.
În
calitate de pârât a fost chemat STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanțelor
Publice.
Legalitatea deciziei atacate se justifică în raport cu următoarele dispoziții
legale.
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stă în proces în litigiile
referitoare la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este
definit prin
art
. 3 din Legea
nr
.
213/1998. În conformitate cu
art
. 12 alin. (5) din
această lege, în litigiile privitoare la bunuri din domeniul public, statul
este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ
teritoriale de consiliile județene, consiliile locale sau Consiliul General al
Municipiului București.
În ceea ce privește dreptul de proprietate privată al statului sau al
unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat,
acesta este supus domeniului juridic de drept comun.
Rezultă că atât dreptul de proprietate publică cât și dreptul de proprietate
privată poate aparține statului sau
unitățiilor
administrativ teritoriale, în funcție de regimul juridic al bunului respectiv.
Or, în speță, bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului,
situație în care, calitate de pârât nu poate avea decât unitatea administrativ
teritorială care, conform
art
. 4 din Legea
nr
. 69/1991, are un patrimoniu, din care poate face parte
bunul respectiv, sau orice altă persoană juridică ce invocă un drept asupra
bunului.
Înalta Curte a considerat că toate criticile aduse în dezvoltarea acestui motiv
de recurs nu se regăsesc în speța de față, toate susținerile referitoare la
calitatea de continuator a unei persoane juridice, precum și condițiile de
autorizare și funcționare a unei persoane juridice nu justifică calitatea
procesual pasivă a Statului Român. De asemenea, nici dispozițiile
art
. 25 alin. (2) din Legea
nr
.
31/1954 nu justifică capacitatea de exercițiu a Statului Român, în speță, fiind
stabilită lipsa calității procesual pasive a acestei entități juridice.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în
art
.
304
pct
. 4
C.proc
.
civ
, Înalta Curte a reținut că susținerile recurentei
nu se încadrează motivului de
nelegalitate
care
vizează imixtiune din partea instanțelor judecătorești în activitatea
legislativă iar nu interpretarea legii.
În raport cu aceste considerente, în temeiul
art
. 312
alin. (1) C.
proc
.
civ
.,
Înalta Curte a respins recursul ca
nefondat
.