ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2812/2015

Decizia nr. 2812/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 1031/54/2013 la data de 1 iulie 2013, reclamanta Asociația Club Sportiv TT A. Slatina a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 23 din 24 mai 2013, emisă de pârât, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA - 26691, încheiată de pârât la data de 2 aprilie 2013, înregistrată sub nr. 34781 din 26 aprilie 2013;

- admiterea contestației reclamantei și constatarea nelegalității și netemeiniciei măsurilor dispuse prin respectiva notă de constatare, respectiv de a aplica corecție financiară de 25% din valoarea Contractului nr. 2 din 4 februarie 2011.

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 323/2013 din 19 septembrie 2013, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată la data de 10 octombrie 2013.

Prin Sentința civilă nr. 3529 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Asociația Club Sportiv TT A. Slatina, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Asociația Club Sportiv TT A. Slatina, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Arată recurenta că a contestat Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA - 26691 din 2 aprilie 2013, așa cum este menționat pe adresa ce a însoțit nota de constatare, număr care este diferit de cel menționat pe nota de constatare, respectiv nr. CA- 26698 din 2 aprilie 2012.

Subliniază recurenta că instanța a reținut că reclamanta a formulat contestație împotriva acestei note, însă în contestație, în loc să indice numărul notei de constatare, a indicat numărul adresei înaintate de direcția emitentă a actului, context în care instanța a reținut că în cuprinsul notei de constatare contestate s-a strecurat o eroare materială, în sensul că anul emiterii nu este 2012, iar această eroare nu atrage nulitatea.

În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța că numărul menționat de reclamantă ca fiind numărul notei de constatare este numărul adresei de înaintare a acestui act spre aprobare, atâta vreme cât nu precizează care este numărul corect al notei de constatare. Recurenta apreciază că este foarte clar că numărul notei de constatare, încheiată în data de 2 aprilie 2013, este cel din antetul notei, respectiv nr. CA-26698 din 2 aprilie 2012.

Se arată în motivele de recurs că nu este clar nici la acest moment care este numărul notei de constatare corect, data întocmirii și data aprobării, și nici instanța nu a lămurit acest aspect.

Arată recurenta că instanța s-a aflat în eroare atunci când a stabilit că adresa numărul CA-26698 din 2 aprilie 2013 nu este notă de constatare și, în mod evident, nu avea cum să aibă mențiunile de la art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 și nici să respecte celelalte texte de la art. 21 invocate de către reclamantă.

De asemenea, apreciază recurenta că în mod greșit instanța a reținut că nu poate fi vorba de nerespectarea termenului prevăzut la art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, deoarece acesta vorbește de un termen de organizare a activității de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și nu poate fi incident nici art. 21 alin. (4), deoarece în cuprinsul notei contestate se menționează faptul că întocmirea acesteia a fost efectuată ca urmare a unei sesizări din 19 februarie 2013 și nu ca urmare a transmiterii vreunui raport de audit.

Arată recurenta că, în ceea ce privește fondul, de asemenea hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține recurenta că motivul aplicării corecției nu este întemeiat, având în vedere că la încheierea Contractului de achiziție nr. 2 din 4 februarie 2011 s-au respectat toate dispozițiile legale prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, că procedura de achiziție directă a fost una corectă, instanța reținând în mod greșit că validarea unor cheltuieli nu reprezintă dovada că procedura de achiziție aleasă, cea de achiziție directă, ar fi fost corect aleasă.

Solicită admiterea recursului, desființarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 23 din 24 mai 2013 și, pe cale de consecință, să se constate nelegalitatea și netemeinicia măsurilor dispuse prin Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA-26691, încheiată la data de 2 aprilie 2013.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivul de recurs menționat.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, deși recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin cererea de chemare în judecată, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumită de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Astfel, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-reclamante vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, prin cererea adresată instanței, reclamanta a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 23 din 24 mai 2013, emisă de pârât, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA-26691, încheiată la data de 2 aprilie 2013, înregistrată sub nr. 34781 din 26 aprilie 2013, solicitând admiterea contestației și constatarea nelegalității și netemeiniciei măsurii dispuse prin respectiva notă de constatare, aceea de a aplica corecție financiară de 25 % din valoarea contractului nr. 2 din 4 februarie 2011.

Prin Nota de constatare atacată s-a reținut, în esență, că s-a confirmat suspiciunea de neregulă, în sensul că la încheierea contractului nr. 2 din 4 februarie 2011 cu furnizorul SC B. SRL nu s-au respectat prevederile art. 2 alin. (2) (referitoare la principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică), coroborate cu prevederile art. 17 și art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările și completările ulterioare.

Prin aceasta notă a fost stabilită o creanță bugetară de 10.203,24 RON, reprezentând o corecție de 25% din valoarea contractului nr. 2 din 4 februarie 2011, stabilită conform pct. 2.1 din anexa la O.U.G. nr. 66/2011.

Împotriva acestei Note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare (respectiv Nota nr. CA-26691, încheiată la data de 2 aprilie 2013) reclamanta a formulat contestație, înregistrată la instituția pârâtă sub nr. 34781 din 26 aprilie 2013, iar, prin Decizia nr. 23 din 24 mai 2013, s-a admis în parte contestația formulată și s-a dispus întocmirea unei noi note de constatare care să stabilească cuantumul corect al creanței bugetare reținute în sarcina contestatoarei (ca urmare a admiterii doar al celui de-al cincilea capăt contestat), respingându-se ca neîntemeiate celelalte puncte ale contestației.

Reclamanta a contestat măsura dispusă de instituția pârâtă și menținută prin Decizia nr. 23 din 24 mai 2013, respectiv aceea de a aplica corecție financiară de 25% din valoarea contractului nr. 2 din 4 februarie 2011.

Curtea de Apel București a respins contestația formulată atât împotriva notei de constatare, cât și împotriva măsurii dispuse de pârât și menținută prin Decizia nr. 23 din 24 mai 2013, soluție pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă și legală.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat curtea de apel că existența unor simple erori materiale strecurate în contestația formulată, cu privire la numărul și data emiterii notei de constatare atacate, nu poate atrage nicidecum nulitatea acestei note.

În mod corect a reținut instanța de fond, în raport de materialul probator administrat în cauză, că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (16) din O.U.G. nr. 66/2011, sau faptul că nerespectarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (2) din același act normativ poate atrage nulitatea ori nelegalitatea notei de constatare atacate.

De asemenea, în mod corect a apreciat curtea de apel că art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 nu avea cum să fie incident în cauză pentru că nu s-a depus dovada că a existat un raport de audit emis la închiderea unui program ori proiect, de vreme ce în cuprinsul notei contestate se face mențiunea că verificarea ce a dus la întocmirea acesteia a fost efectuată ca urmare a unei sesizări din data de 19 februarie 2013 și nu ca urmare a transmiterii vreunui raport de audit.

Înalta Curte constată faptul că în mod corect a reținut Curtea de apel că, chiar dacă s-ar reține nerespectarea prevederilor mai sus invocate, o astfel de situație nu atrage nicidecum nici nelegalitatea și nici netemeinicia notei de constatare atacate de reclamantă.

În mod corect a constatat curtea de apel că în speță a fost vorba despre divizarea achiziției în două contracte, că au fost întocmite două contracte (nr. 2 din 4 februarie 2011 și nr. 3 din 14 februarie 2011), așa încât corecția se aplică la ambele contracte și nu la unul singur, iar faptul că nu au fost emise deodată, la același control, ambele note, nu are nicio relevanță sub aspectul temeiniciei ori legalității celei de-a doua note, cea contestată de reclamantă și care a făcut obiectul Deciziei nr. 23/2013 a pârâtului.

Cu privire la problema de fond, în mod corect a reținut curtea de apel că reclamanta a încălcat practic, prin divizarea achiziției în două contracte, toate principiile prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 și în mod special principiul transparenței și cel al utilizării eficiente a fondurilor publice.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în mod corect pârâtul a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit cărora „autoritatea contractantă nu are dreptul de a diviza contractul de achiziție publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică și nici de a utiliza metode de calcul care să conducă la o subevaluare a valorii estimate a contractului de achiziție publică, cu scopul de a evita aplicarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență care instituie obligații ale autorității contractante în raport cu anumite praguri valorice”.

În acest sens, în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate că, deși produsele care au făcut obiectul celor două contracte incriminate, nr. 2/2011 și 3/2011, puteau face obiectul unui singur contract, pentru că erau din aceeași clasă și aceeași grupă și puteau fi achiziționate de la același furnizor (astfel cum s-a întâmplat în cauză), în mod nejustificat reclamanta a divizat achiziția, fapt ce a dus la excepția de la regula potrivit căreia trebuie aplicate în principal una dintre procedurile de achiziție de la art. 18 din O.U.G. nr. 34/2006 și numai ca excepție contractele directe conform art. 19 din același act normativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Asociația Club Sportiv TT A. Slatina împotriva Sentinței civile nr. 3529 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM