ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 448/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.07.2013, reclamantul Municipiul Slatina a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, anularea Deciziei nr. 45 din 25.06.2013 emise de pârât și a notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x din 22.04.2013. Reclamantul a solicitat și suspendarea executării acesteia din urmă în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, cerere la judecata căreia a renunțat la termenul din 10.12.2013.

Prin Sentința nr. 3.947 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat; a admis acțiunea promovată de reclamantul Municipiul Slatina, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală de Constatare și Stabilire Nereguli Fonduri Europene; a anulat decizia de soluționare a contestației nr. x din 25.06.2013 și nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x din 22.04.2013, emise de MDRAP și a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței nr. 3.947 din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susținut, în esență, că, întrucât asigurarea pentru accidente de muncă reprezintă o obligație legală imperativă, angajatorul are obligația de a comunica, printr-o declarație pe proprie răspundere, domeniul de activitate, numărul de angajați, fondul de salarii, precum și orice informații solicitate în acest scop, sub sancțiunea aplicării de amenzi contravenționale.

Astfel, rezultă faptul că orice operator economic participant la licitație și care dispunea de personal angajat, avea obligația legală de a plăti cotele pentru asigurări de accidente de muncă și boli profesionale. Această obligație nu este facultativă și se sancționează contravențional.

Prin urmare, intimata reclamantă nu a justificat niciun temei legal prin care transformă o obligație legală în cerință minimă de calificare.

O astfel de cerință nu este conformă cu prevederile art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 și nu prezintă relevanță în raport cu natura și complexitatea contractului de achiziție publică, întrucât nu este dreptul/obligația autorității contractante de a verifica respectarea prevederilor legale de către operatorii economici în domeniul accidentelor de muncă; asigurarea de răspundere civilă nu este obligatorie în cazul lucrărilor de construcții, ci în domeniile expres reglementare prin legi speciale.

Recurentul nu contestă utilitatea cerinței, cum greșit a reținut instanța, ci faptul că intimata a solicitat, ca și condiție minimă de calificare, fie dovada respectării prevederilor legale în materia accidentelor de muncă și bolilor profesionale, fie încheierea unei răspunderi civile care nu este incidență în cauză.

Referitor la factorul de evaluare privind durata de garanție acordată dotărilor principale, este criticată concluzia primei instanțe potrivit căreia în mod eronat s-a apreciat că este nelegal, pe motiv că nu s-a indicat limita minimă și cea maximă a garanției pentru care se acordă punctajul.

De asemenea, a învederat faptul că nu este menționată nicio limită de timp minimă, acceptată ca fiind suficientă, dar nici una maximă, reală, care să țină cont de realitatea și nivelul de calitate dorit pentru execuția obiectului contractului.

A susținut că echipa de control a considerat în mod corect că prin stabilirea unui interval de timp acordat pentru garanția dotărilor principale, intimata reclamantă ar fi putut să evite situația în care potențialii operatori economici să prezinte oferte cu perioade de timp acordat pentru garanții nerealiste, care să conducă la distorsionarea rezultatului procedurii.

În fine, recurentul a susținut că intimata reclamantă nu a elaborat o modalitate obiectivă de departajare a ofertanților, bazată pe o metodologie concretă de calcul, o grilă de punctare care sa permită stabilirea în mod obiectiv a punctajului acordat fiecărui potențial ofertant în intervalul stabilit, ținând cont de gradul de îndeplinire a cerințelor prevăzute în caietul de sarcini.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 24 noiembrie 2014, în condițiile alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din data de 19 februarie 2015, completul de filtru a constatat că recursul îndeplinește condițiile de regularitate și de admisibilitate prevăzute de art. 486 și 487 C. proc. civ. și l-a admis în principiu, fixând termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, potrivit art. 483 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de recurentul - pârât, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Din actele aflate la dosar rezultă că intimatul-reclamant a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia nr. 45 din 25.06.2013 prin care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a respins contestația administrativă formulată împotriva Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. nr. x din 22.04.2013.

Prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x din 22.04.2013 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, s-a constatat că, în implementarea contractului de finanțare nr. x din 16.10.2011 încheiat între minister și Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Slatina, reclamantul a încălcat legislația privind achizițiile publice constând în:

- solicitarea ca ofertanții să prezinte asigurare de răspundere civilă este restrictivă, deoarece asigurarea de răspundere a riscului profesional nu este obligatorie pentru activitatea de construcții. Pentru acoperirea unor eventuale deficiențe calitative ale lucrărilor, se constituie garanția de bună execuție, care de altfel s-a și solicitat prin documentația de atribuire, pentru neregula identificată fiind aplicată o corecție de 10% din valoarea contractului, conform pct. 2.3 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011. Gravitatea faptei a fost apreciată ca fiind una mărită, având în vedere că în etapa de evaluare a fost admisă o singură ofertă.

- privitor la factorul de evaluare durata de garanție acordată dotărilor principale, echipa de control a reținut faptul că nu s-a menționat nicio limită de timp minimă sau maximă, care să țină cont de realitate și de nivelul de calitate dorit pentru execuția obiectului contractului și care să prevină prezentarea de către ofertanți a unor oferte cu perioade de garanție nerealiste, de natură a conduce la distorsionarea rezultatului procedurii. S-a concluzionat astfel că autoritatea contractantă nu a elaborat o modalitate obiectivă de departajare a ofertanților, bazată pe o metodologie corectă de calcul, o grilă de punctare care să permită stabilirea în mod obiectiv a punctajului acordat fiecărui potențial ofertant în intervalul stabilit, ținând cont de gradul de îndeplinire a cerințelor prevăzute în caietul de sarcini, fiind încălcate prevederile art. 199 din O.U.G. nr. 34/2006 și principiul tratamentului egal consacrat de art. 2. Pentru neregula identificată s-a aplicat o corecție de 5% din valoarea contractului, conform pct. 2.4 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011. Gravitatea faptei a fost apreciată ca fiind redusă, având în vedere că în etapa de evaluare a fost admisă o singură ofertă.

În ceea ce privește prima neregulă, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului că, în mod eronat aceasta a fost considerată o cerință restrictivă, pe motiv că legea nu prevede obligația asigurării de răspundere civilă în ce privește activitatea de construcții, iar asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale constituie o obligație legală a angajatorului.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că asigurarea solicitată este nu doar una de răspundere civilă, ci și de bunuri și persoane, scopul său fiind acela de a diminua riscul neîndeplinirii contractului, datorită survenirii unor evenimente neprevăzute, de natură a pune operatorul economic în imposibilitatea executării obligațiilor asumate.

Este adevărat că pentru accidente de muncă și boli profesionale este instituit un sistem legal de asigurare în sarcina angajatorilor și în beneficiul angajaților, însă acesta nu exclude contractarea unei asigurări suplimentare, de astă dată în beneficiul operatorului economic, care să acopere și alte riscuri legate de personal și să-i faciliteze continuarea activității în ipoteza producerii evenimentelor respective.

Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar argumentelor recurentului, că o astfel de cerință nu este restrictivă, neregulile fiind nelegal reținute în sarcina reclamantului sub acest aspect, întrucât cerința de calificare analizată satisface exigențelor prevederilor art. 179 din O.U.G. nr. 3472006 și a art. 8 din H.G. nr. 925/2006.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Referitor la factorul de evaluare durata de garanție acordată dotărilor principale,

Înalta Curte nu poate reține argumentele recurentului, potrivit cărora prin stabilirea unui interval de timp acordat pentru garanția dotărilor principale, intimata reclamantă ar fi putut să evite situația în care potențialii operatori economici să prezinte oferte cu perioade de timp acordat pentru garanții nerealiste, care să conducă la distorsionarea rezultatului procedurii.

Sub acest aspect, instanța de recurs apreciază ca fiind nerelevantă critica recurentului, aprecierea recurentului sub aspectul duratei nerealiste de garanție fiind în realitate o simplă speculație, ce nu poate fi considerată determinantă în aprecierea legalității factorului de evaluare, cu atât mai mult cu cât O.U.G. nr. 34/2006 prevede mecanisme apte a preveni o atare distorsionare a rezultatului procedurii de atribuire.

Cum cerința impusă este în conformitate cu prevederile legale, reiese în mod cert că aceasta nu a restricționat participarea la procedură și, implicit, nu a încălcat principiile nediscriminării, egalității și transparenței.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentului sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, nefiind identificate motive de casare a sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Sentinței nr. 3.947 din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2017.

Procesat de ED