ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2617/2016

Decizia nr. 2617/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea instanței de recurs atacată pe calea contestației în anulare.

Prin Decizia nr. 1172/2015 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de A. împotriva Sentinței nr. 51 din 4 aprilie 2014 și a Încheierii din data de 4 iulie 2014 ale Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs argumentând soluția a reținut că susținerile recurentei în sensul că, în mod greșit prima instanță a denaturat acțiunea inițială sunt contrazise de Încheierea de ședință din data de 14 februarie 2013 când reclamanta, solicitându-i-se să-și precizeze cadrul procesual, ca apărare formulată împotriva excepțiilor indicate de către pârâți prin întâmpinări, și-a modificat acțiunea potrivit dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar a reținut totodată că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al autorităților de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde petiției înregistrate prin fax la data de 29 martie 2012 către Primul Ministru și Guvern, redirecționată către Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului în Afaceri.

A apreciat instanța de control judiciar că, în cauza de față recurenta-reclamantă nu a dovedit existența acestui refuz nejustificat, deoarece pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului în Afaceri, astfel cum a reținut și prima instanță, a răspuns petiției prin adresa din data de 28 mai 2012 (dosar fond), al cărui conținut a fost reprodus în considerentele prezentei hotărâri.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cauza de față, nu îi poate fi imputat pârâtului împrejurarea că nu a procedat, conform cererii reclamantei, date fiind limitele competenței.

În cauză reclamantei i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare. De asemenea nici condiția de formă invocată respectiv, neindicarea temeiului de drept, nu poate conduce la această concluzie.

Nici celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi reținute, iar în ceea ce privește recursul formulat împotriva Încheierii din data de 4 iulie 2014, se constată că în mod judicios prima instanța a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, în încheierea din data de 20 martie 2014 a instanței de fond fiind consemnate fidel susținerile părții.

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța de control judiciar a respins recursul, ca nefondat.

Motivele contestației în anulare

Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare A., în temeiul art. 218 C. proc. civ. din 1865 aplicabil în prezenta speță.

Se susține, în esență, de către contestatoare că, decizia contestată este rezultatul atât al omisiunii instanței de a cerceta efectiv, real mai multe motive de casare sau de modificare deferite de parte justiției în recursul în cauză, cât și rezultatul mai multor greșeli materiale.

Mai susține contestatoarea că decizia contestată este rezultatul ne-cercetării reale, efective, în fapt sau în drept a motivului de casare/modificare însemnând încălcarea legii și/sau aplicarea greșită a legii, (art. 129 alin. (5) C. proc. civ. din 1865, raportat la Directiva 2009/72/CE în partea privind obligația de protecție reală, efectivă a consumatorului vulnerabil financiar în raport cu Serviciul Public însemnând curentul electric Consum Casnic, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 12/2012: interzicerea deconectării de la rețea a consumatorului vulnerabil financiar, ș.a.m.d.) de către instanța de fond care nu a reținut și nu a soluționat realele capete de cerere, ci a mimat judecata judecând formal; nu a restabilit petitele real deduse judecății; neținând cont de principiul disponibilității.

Se susține că decizia contestată este rezultatul necercetării reale, efective a motivului de casare/modificare însemnând aplicarea greșită a art. 13 din O.G. nr. 27/2002 aprobată cu modificări prin Legea nr. 133/2002, raportat la art. 51 alin. (4) din legea fundamentală, deci obligația autorităților pârâte să înscrie temeiul legal în răspunsul trimis cetățeanului; lipsa acestei mențiuni însemnând nelegalitate, nulitate.

Se mai susține de către contestatoare că, decizia atacată este rezultatul nesoluționării motivului de casare/modificare însemnând încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a Directivei 2009/72/CE privind protecția reală, efectivă și garanția ei a consumatorului vulnerabil în raport cu serviciul public însemnând curentul electric consum casnic, art. 64 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 coroborat cu art. 3 pct. 16 - interzicerea debranșării - consumator vulnerabil financiar.

Decizia contestată este rezultatul unei erori materiale că "reclamanta și-a modificat acțiunea", în realitate, susține contestatoarea că nu și-a modificat acțiunea; la dosar neexistând vreo cerere de modificare semnată de parte.

Totodată, mai susține contestatoarea că decizia contestată este rezultatul unei erori materiale, în sensul că "reclamanta a renunțat la petitul de suspendare"; deși, la dosar nu există nici un înscris în sensul art. 246 C. proc. civ.

Se solicită de către contestatoare admiterea contestației și retractarea/anularea deciziei contestate; rejudecarea recursului, cu cercetarea reală, efectivă a fiecăruia din motivele de încălcare a legii/aplicare greșită a legii, cu raportare la Directiva 2009/72/CE și Legea nr. 123/2012, ambele în partea, articolele, punctele privind protecția efectivă a consumatorului vulnerabil financiar în raport cu serviciul public însemnând curentul electric consum casnic, cu consecința admiterii recursului și admiterii în tot a acțiunii.

Considerentele și soluția asupra contestației în anulare

Examinând cu prioritate dacă contestatoarea și-a îndeplinit obligația timbrării contestației în anulare, prevăzută sub sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost complinită, motiv pentru care reține cauza pentru a se pronunța cu prioritate pe acest aspect ce face de prisos analizarea pe fond a contestației în anulare.

Astfel cum se poate observa, studiind actele și lucrările dosarului, la primirea contestației în anulare și fixarea termenului de judecată, s-a dispus citarea contestatoarei cu mențiunea timbrării acesteia cu suma de 10 lei - taxă judiciară de timbru și 0,3 lei - timbru judiciar, conform dispozițiilor art. 3 lit. g) din Legea nr. 146/1997 actualizată, cu referire la art. 3 din Legea nr. 123/1997 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, incidente în prezenta cauză.

Înalta Curte are în vedere faptul că, actele normative referitoare la taxele de timbru interzic, prin norme imperative, soluționarea unei cereri pentru care nu s-a făcut dovada plății taxelor de timbru corespunzătoare.

În principiu, taxele de timbru se plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererii trebuie să se ceară părții să facă dovada plății în întregime a taxei datorate. Se poate amâna plata taxei de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 20 (2) din Legea nr. 146/1997, până la primul termen de judecată.

În conformitate cu prevederile art. 20 (3) din Legea nr. 146/1997, "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".

Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, "cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, "în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".

Faptul că în prezenta cauză contestatoarea, care a fost legal citată cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată, nu a respectat această cerință legală referitoare la achitarea de taxelor de timbru, indiferent din ce motive, constituie motiv pentru anularea, ca netimbrată a contestației formulate, fără a mai fi analizate aspectele invocate prin contestația în anulare.

Înalta Curte, înainte de a intra pe fondul contestației în anulare, observând că dovada timbrării acesteia nu a fost atașată la dosar, iar contestatoarea nu și-a îndeplinit această obligație legală până la acest termen de judecată, deși a fost citată cu mențiunea timbrării, în temeiul dispozițiilor art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ., și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbru judiciar, urmează a se anula, ca netimbrată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1172 din 16 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/64/2012, ca netimbrată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL