Decizia nr. 209/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin acțiunea în contencios administrativ adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 ianuarie 2008, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la emiterea hotărârii pentru aprobarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin inundarea dirijată a incintei îndiguite Călărași - Râul la data de 17 aprilie 2006, în cuantumul ce urma să fie stabilit pe baza raportului de expertiză judiciară de specialitate. La 12 februarie 2008 reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea privind acordarea de despăgubiri până la concurența pagubelor ce i-au fost pricinuite prin inundarea controlată a incintei îndiguite Călărași - Râul la 17 aprilie 2006, să se constate că are dreptul de a primi despăgubiri în cuantum egal cu valoarea pagubelor directe și indirecte ce i-au fost pricinuite prin inundarea controlată a aceleiași incinte și să fie obligat pârâtul la emiterea hotărârii privind suplimentarea bugetului C. cu sumele necesare în vederea acordării de despăgubiri reclamantei până la acoperirea integrală a pagubelor pricinuite, sub sancțiunea plătii de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale. La 18 aprilie 2008 a depus cerere de intervenție accesorie C. prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. I.

Hotărârea instanței de fond; Prin Sentința civilă nr. 1235 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. și intervenientul D., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut, în esență, că nu se poate constata un refuz al pârâtului de a soluționa cererea reclamantei, întrucât au fost emise H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007 în scopul despăgubirii societății, iar dacă reclamanta era nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite, avea posibilitatea să atace cele două hotărâri în temeiul Legii nr. 554/2004. În caz contrar, aceste acte stabilesc definitiv despăgubirile ce se cuvin reclamantei în temeiul Legii nr. 107/1996, neexistând niciun act normativ care să permită efectuarea de noi cereri de despăgubire și obligarea pârâtului să le soluționeze. În consecință, nefiind în ipoteza unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâtul a emis cele două hotărâri în baza cărora reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru inundarea dirijată a incintei îndiguite Călărași - Râul, pârâtul nu poate fi obligat la emiterea unui act administrativ. I.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 1235 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar SC E. SPRL - Filiala Călărași, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată, pentru următoarele motive: - hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii - fiind astfel incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub un prim aspect, a susținut recurenta reclamantă că instanța de fond a reținut greșit că despăgubirile stabilite prin H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007 sunt definitive sub motiv că societatea nu a contestat aceste hotărâri. A arătat recurenta reclamantă că textul de lege aplicabil cauzei îl reprezintă art. 75 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996, în forma în vigoare la data inundării controlate: "Pentru prejudiciile suferite prin inundarea temporară a terenurilor, proprietarii acestora vor fi despăgubiți din fondul de asigurare, în condițiile legii. Valorile despăgubirilor se propun de prefecți, se avizează de Comisia centrală și se aprobă prin hotărâre a Guvernului". Alături de acest text legal în speță mai erau aplicabile prevederile art. 998-999 C. civ., în forma în vigoare la data producerii inundării controlate și a formulării cererii de chemare în judecată, astfel că susținerile instanței de fond în sensul că societatea avea obligația de a contesta cele doua hotărâri de Guvern în situația în care ar fi fost nemulțumită de cuantumul despăgubirilor, respectiv că valoarea despăgubirilor a rămas definitivă prin necontestarea celor doua hotărâri, sunt lipsite de suport legal. Mai susține recurenta că nu avea interesul legitim de a contesta cele două hotărâri ale Guvernului, pentru că nu a fost vătămată prin aceste hotărâri ci, dimpotrivă, i-au fost acordate sume de bani cu titlul de despăgubiri. Mai mult, prin cele doua hotărâri de guvern nu s-a stabilit că sumele de bani acordate reprezintă contravaloarea "definitivă" a pagubelor cauzate prin inundarea controlată, întrucât, pe de o parte, în cele doua acte normative nu se face o astfel de mențiune la caracterul "definitiv", cum s-a arătat anterior, iar pe de alta parte simplul fapt ca Guvernul a emis o a doua hotărâre prin care s-au suplimentat sumele acordate cu titlul de despăgubiri demonstrează ca prima hotărâre de Guvern nu stabilea în mod "definitiv" cuantumul despăgubirilor. Față de împrejurarea că Guvernul a refuzat sa dea curs cererii de suplimentare a fondurilor alocate cu titlul de despăgubiri, susține recurenta că se află în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept sau interes legitim în sensul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Din acest punct de vedere, apreciază recurenta reclamantă că hotărârea recurată este lipsita de temei legal și a fost data cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Sub un al doilea aspect al criticilor formulate în recurs, s-a arătat că instanța de fond a reținut greșit că prin alocarea sumelor prevăzute în H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007. Guvernul și-a executat obligația legala de plata a despăgubirilor, stabilite printr-o expertiza necontestată de societate și pe care "instanța de fond nu o poate înlătura pe baza unor alte expertize întocmite după o perioada îndelungata de timp de la producerea evenimentului". Recurenta a susținut că nu putea contesta raportul de expertiză întocmit de SC F. SRL la solicitarea C., în primul rând pentru ca nu i-a fost comunicat, iar în al doilea rând pentru ca nu exista nicio procedura legala pentru contestarea unui astfel de document, acesta nefiind act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004. Prin Adresa din 04 ianuarie 2007, Instituția prefectului - Județul Călărași a formulat către Guvern propunerea de despăgubire a societății la nivelul stabilit prin raportul de expertiză întocmit la cererea persoanei vătămate, C. a apreciat ca valoarea prejudiciilor stabilita prin acest raport este supraevaluată și a dispus efectuarea unei noi expertize de către "o firma specializata", care a întocmit un raport de expertiză prin care a calculat valoarea despăgubirilor la nivelul sumei de 3.152.400 lei, suma care a fost apreciată ulterior de către o comisie constituită la nivelul Instituției Prefectului Județului Călărași ca fiind "mai aproape de realitate". Susține recurenta că nu i-a fost comunicat raportul de expertiză întocmit de SC F. SRL și nu i-a fost comunicat nici măcar verbal nivelul despăgubirilor stabilit prin aceasta expertiză, aflând despre cuantumul acestora din H.G. nr. 1468/2007. In aceasta privință, hotărârea recurată este parțial nemotivată, cuprinde motive străine de natura pricinii și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind deopotrivă aplicabile motivele de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs privește soluția instanței de fond de înlăturare a rapoartelor de expertiză judiciară întocmite în dosar sub motiv că ar conține neconcordanțe și nu se bazează pe alte probe administrate în cauză, în condițiile în care anterior reținuse instanța că nivelul despăgubirilor fusese deja stabilit și nu mai putea fi contestat. Instanța nu a motivat și înlăturarea celorlalte trei rapoarte de expertiza întocmite în cauza, respectiv specialitatea agricultura, construcții civile și industriale și contabilă. Cât privește expertiza în îmbunătățiri funciare, față de reținerile instanței de fond, susține recurenta că: - expertul a avut în vedere starea incintei înainte de inundare și faptul că nu a mai fost folosită de 20 ani, menționând în raportul de expertiza ca "la data inundării amenajarea era funcțională și în conservare"; - instanța s-a pronunțat asupra unei situații de fapt pe care nu a perceput-o cu propriile simțuri și nici nu a rezultat din probele administrate, primind numai susținerile pârâtului în aceasta privința, fără dovezi; - instanța de fond a omis faptul ca expertul a făcut referire la catalogul vechi aprobat prin H.G. nr. 266/1994 și la catalogul nou, care nu putea fi decât cel aprobat prin H.G. nr. 2139/2004; - instanța de fond a stabilit ca amenajările aveau o durata normala de funcționare de 24 de ani, conform pct. 1.4.2.1. din Anexa la H.G. nr. 2139/2004, deși pct. 1.4.2.1 se refera numai la diguri de apărare, compartimentare și de dirijare a curenților, consolidări de maluri, praguri, pinteni, anrocamente și căsoaie, cleonaje, din fascine, lemn cu bolovan sau piatra, în timp ce amenajarea orizicolă în cauza includea mijloace fixe ce intrau sub incidența pct. 4.3. - canale, cu o durata de funcționare de 40-60 de ani, dar și construcții pentru controlul scurgerii apelor - podețe, vanete, stăvilare care intrau sub incidența pct. 1.4.2.2 și 1.8., având o durata de funcționare intre 32-60 de ani; - faptul ca amenajarea a fost achiziționată în anul 2003 "la un preț destul de mic", în opinia instanței de fond, ceea ce nu are niciun fel de relevanță, întrucât pagubele nu se stabilesc la nivelul de achiziție, mai ales cel din urmă cu 3 ani, ci la nivelul existent la momentul inundării controlate; - dacă obiecțiunile pârâtului referitoare la expertizarea culturilor erau întemeiate, atunci instanța de fond ar fi trebuit să pună în vedere expertului să refacă raportul de expertiză potrivit obiecțiunilor încuviințate de instanța de judecata. Justificând neluarea în considerare a rapoartelor de expertiză administrate în cursul judecății, instanța de fond a reținut faptul că "nu poate înlătura expertiza SC F. SRL pe baza unor alte expertize întocmite după o perioada îndelungata de timp de la producerea evenimentului", deși, potrivit susținerilor recurentei, și această expertiză a fost efectuată la mult timp după producerea inundării controlate. Prima plata, într-un cuantum extrem de redus, a fost aprobată abia după 7 luni de la data producerii evenimentului, societății fiindu-i alocată suma de 478.314 lei după publicarea H.G. nr. 1525/2006 în M. Of. al României, Partea I, nr. 893 din 02 februarie 2006, fiind evident și faptul că intre momentul publicării hotărârii Guvernului și momentul plații efective a mai trecut o perioada de timp. Principala dovadă ca prima plată a fost absolut insuficientă o reprezintă tocmai faptul că, ulterior, pârâtul a mai aprobat plata unei sume cu titlul de despăgubiri, de aceasta data într-un cuantum mai mare, dar oricum insuficient, de 2.674.000 lei. La momentul producerii inundării controlate prejudiciul se ridica la suma de 8.274.698,02 lei, însă valoarea acestui prejudiciu urma sa crească cu fiecare zi de întârziere prin plata despăgubirilor, pentru ca toate obligațiile financiare și fiscale ale societății erau purtătoare de dobânzi, penalități și majorări. Expertizele dispuse de instanța de fond au demonstrat faptul ca prejudiciul nu a rămas într-un cuantum fix, ci a continuat sa crească practic cu fiecare zi de întârziere în plata despăgubirilor. I.

Apărările intimaților; I.4.1.Intimatul intervenient G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond ca fiind temeinică și legală. În opinia intimatului intervenient, instanța de fond a apreciat în mod corect că despăgubirile stabilite prin H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2006 sunt definitive, urmare a neatacării acestora. Prin recursul formulat, recurenta susține că nu există prevederi legale care să impună vreo obligație în sarcina acesteia de a contesta actele administrative prin care a fost despăgubită, respectiv H.G. nr. 1525/2006 și nr. 1648/2007, sub sancțiunea rămânerii acestora definitive. Or, tocmai dispozițiile Legii nr. 554/2004, invocată de recurentă în acțiunea introductivă, impun obligația subiectului de drept vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ, să îl conteste la autoritatea publică emitentă sau la autoritatea ierarhic superioară, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului. Prin urmare, dacă SC A. SRL nu a fost de acord cu sumele acordate ca despăgubiri prin H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007, putea să conteste oricare din aceste acte în fața organului emitent. Recurenta a înțeles însă să nu atace hotărârile prin care i-au fost acordate despăgubiri, cuantumurile stabilite prin actele respective astfel rămânând definitive, în lipsa întreprinderii de către SC A. SRL a demersurilor procedurale prevăzute de lege. În ceea ce privește susținerile recurentei că aceasta nu avea interesul legitim de a contesta cele două hotărâri, deoarece nu a fost vătămată prin acestea, consideră intimatul că aceasta avea interesul de a le ataca, având în vedere că raportul de expertiză extrajudiciară efectuată la solicitarea acesteia a fost întocmit la data de 18 decembrie 2006, deci cu scurt timp după adoptarea H.G. 1525/2006 și, cel mai important, înainte de adoptarea H.G. nr. 1468/2007. Prin urmare, la data la care au fost acordate despăgubiri către SC A. SRL pentru a doua oară, aceasta avea cunoștință de suma la care a fost evaluat prejudiciul produs, prin expertiza solicitată de ea însăși, putând să conteste actul emis de Guvern sub aspectul cuantumului despăgubirilor, dacă aceasta considera că este diminuat față de suma apreciată de el ca fiind corespunzătoare realității. În ceea ce privește refuzul Guvernul de a acorda despăgubiri în cuantumul solicitat de recurenta reclamantă, acesta nu este unul nejustificat, cât timp societății i s-au acordat despăgubiri, dreptul acesteia de a primi daune-interese pentru prejudiciul suferit prin inundarea temporară a incidentei Călărași - Râul fiind respectat, prin Hotărârile nr. 1525/2006 și nr. 1468/2007. În acest sens este și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că: în cauză, Curtea constată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat și de soluționare a cererii în sensul prevederilor citate, întrucât (...) pârâtul (...) a răspuns solicitării ce i-a fost adresată de societate, așa cum rezulta din adresa (...). Împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în sensul că: «faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns (…) tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale (a se vedea Decizia nr. 4834 din 11 octombrie 2005 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal»"). Faptul că recurentei nu i-a fost comunicat raportul de expertiză întocmit de SC F. SRL nu are relevanță, ținând cont că reprezentanții societății recurente au participat și contribuit la efectuarea expertizei respective, având cunoștință despre aceasta și putând oricând solicita organelor competente comunicarea acestuia. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de SC A. SRL, a susținut intimatul că nu conține motive străine de natura pricinii și că, dimpotrivă, răspunde în mod riguros la motivele acțiunii introductive formulate și precizate de reclamantă. În privința susținerilor recurentei-reclamante conform cărora instanța de fond în mod greșit a înlăturat rapoartele de expertiză judiciară întocmite în cauză, consideră intimatul că acestea sunt neîntemeiate. După cum instanța de fond a motivat și în cuprinsul sentinței recurate, considerentul pentru care aceasta nu a ratificat rapoartele de expertiză întocmite a constat în faptul că ele conțineau neconcordanțe, totodată instanța neavând alte probe administrate în cauză cu care să coroboreze concluziile rapoartelor de expertiză. Judecătorul nu este ținut de opinia expertului, iar în condițiile în care soluția pronunțată în cauză nu se întemeiază pe probele administrate, înlăturarea unei probe trebuie să se facă argumentat, aspect avut în vedere de instanță în considerentele sentinței pronunțate, aceasta vorbind despre neconcordanțele existente în cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în pricină, despre faptul că acestea nu s-au bazat pe alte probe, precum și aprecierea ca întemeiate a obiecțiunilor formulate împotriva raportului de expertiză specialitatea. De asemenea, în motivarea sentinței, instanța de fond a detaliat considerentele pentru care nu și-a putut însuși concluziile raportului de expertiză specialitatea îmbunătățiri funciare, acesta fiind de altfel și raportul din care a rezultat cea mai mare sumă, disproporționat de mare, stabilită cu titlu de despăgubiri pentru SC A. SRL. I.4.2. Intimatul pârât B. a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1235 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Sub un prim aspect, referitor la dreptul societății reclamante la despăgubirea prevăzută de art. 75 din Legea nr. 107/1996, arată intimatul că acesta s-a născut la momentul producerii inundării temporare, în mod dirijat, a terenurilor, aprobată de Comitetul Ministerial prin Hotărârea nr. 1 din 16 aprilie 2006. Inundarea dirijată a fost dispusă în incinta îndiguită Călărași - Râul, în care se aflau și terenurile proprietatea reclamantei, astfel încât de la acea dată, când i-a fost vătămată proprietatea, s-a născut dreptul său la despăgubirea prevăzută a fi acordată în condițiile art. 75 din Legea nr. 107/1996 pentru prejudiciile suferite. În considerarea acestui drept, societatea reclamantă a formulat prezenta acțiune la data de 03 ianuarie 2008, evident în afara termenului de decădere prevăzut prin dispozițiile art. 11 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. A susținut intimatul că acțiunea introdusă la instanța de contencios administrativ, la data de 03 ianuarie 2008, este formulată tardiv, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (2) și (5) și art. 19 din Legea nr. 554/2004. În privința fondului cauzei, astfel cum a fost dezlegat de prima instanță, a arătat intimatul B. că, nefiind contestate cele două acte emise de pârât pe calea contenciosului administrativ, acestea stabilesc definitiv despăgubirile ce i se cuvin reclamantei în temeiul Legii nr. 107/1996, neexistând nici un act normativ care să permită efectuarea de noi cereri și care să prevadă obligația pârâtului să le soluționeze în sensul acordării de despăgubiri, după ce anterior aceste despăgubiri fuseseră deja stabilite prin hotărâre. Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, definește refuzul nejustificat de a soluționa o cerere ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, excesul de putere fiind definit la lit. n) a aceluiași articol ca exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Astfel, refuzul de a soluționa favorabil o cerere apare ca nejustificat dacă se bazează pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere. Însă, în condițiile în care soluționarea unei cereri este conformă prevederilor legale, dar nu în sensul celor solicitate de partea reclamantă, se apreciază ca fiind refuz justificat de rezolvare a cererii, care nu poate cauza reclamantului prejudicii de ordin material și moral. A mai arătat intimatul că pretinderea unei valori mai mari a despăgubirilor - "până la concurența integrală a pagubelor" cum susține recurenta - nu are suport legal în dispozițiile art. 75 alin. (3) teza II din Legea nr. 107/1996, reclamanta interpretând într-o manieră proprie aceste dispoziții în ceea ce privește noțiunea "integral", care nu se regăsește în textul de lege. Sub un alt aspect, referitor la art. 75 alin. (3) - dispoziții legale aplicabile speței - menționează intimatul pârât că acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 3/2010, aprobată ulterior prin Legea nr. 146/2010, și au următorul conținut "(3) Pentru prejudiciile suferite prin inundarea temporară a terenurilor, proprietarii acestora vor fi despăgubiți conform legi fără a mai fi prevăzută procedura acordării acestora prin hotărâre de Guvern.” Prin urmare, dispozițiile legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care prevedeau atribuția Executivului de a aproba, prin hotărâre, despăgubirile datorate proprietarilor afectați în urma inundării controlate, au fost modificate în sensul înlăturării acestor competențe ale pârâtului B., astfel că, în eventualitatea admiterii acțiunii, satisfacerea pretențiilor reclamantei nu se poate realiza în contradictoriu cu acest pârât, neexistând cadrul legal în acest sens. În privința stabilirii valorii despăgubirilor, consideră intimatul B. că trebuie avute în vedere și acele dispoziții ale art. 74 și art. 75 din Legea nr. 107/1996, care se referă strict la terenurile stabilite prin planurile bazinale de apărare, cât și a celor situate în incinte îndiguite, al căror regim de construcții este restricționat. H.G. nr. 1525/2006 și Ordinul comun nr. 735/1187/2006 dat în aplicarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 1525/2006 reglementează acordarea de despăgubiri proprietarilor de terenuri agricole care au fost inundate dirijat, respectiv acordarea de despăgubiri producătorilor agricoli ale căror culturi și/sau pășuni și/sau ogoare au fost afectate de inundații dirijate în incintele îndiguite Călărași - Râul. Prin urmare, apreciază intimatul că autoritățile implicate au aplicat integral dispozițiile art. 75 din Legea nr. 107/1996, astfel că valoarea despăgubirilor, astfel cum această a fost indicată de societatea reclamantă în ultima cerere precizatoare este în afara cadrului reglementat de art. 75 din Legea nr. 107/1996. I.

La data de 03 februarie 2014, recurenta reclamantă SC A. SRL, a depus cerere de completare a motivelor de recurs, precum și cerere de sesizare a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1526/2006 privind suplimentarea bugetului H. din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2006 și H.G. nr. 1468/2007 privind suplimentarea bugetului C. din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2007, în vederea acordării unor despăgubiri către SC A. SRL, pentru prejudiciile suferite ca urmare a inundării dirijate a incintei îndiguite Călărași - râul din județul Călărași, urmând a se dispune suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate. I.

Prin întâmpinare, intimatul pârât B. a invocat excepția lipsei de interes a recurentei reclamante în ceea ce privește invocarea excepției de nelegalitate, susținând, în esență, că recurenta nu a făcut dovada faptului că soluționarea excepției în sensul constatării nelegalității actelor ar avea ca rezultat soluționarea pretențiilor deduse judecății în fond, iar actele administrative contestate au fost emise tocmai în considerarea dreptului reclamantei la despăgubiri, astfel că reclamanta nu justifică un interes în constatarea nelegalității actelor respective. De asemenea, intimatul-pârât a susținut că în motivarea excepției de nelegalitate nu sunt aduse critici celor două acte prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii lor. I.

Prin încheierea de ședință publică de la 6 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția invocată de intimatul pârât B. privind lipsa de interes a recurentei-reclamante SC A. SRL în invocarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007, a fost admisă cererea formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL privind sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1526/2006 privind suplimentarea bugetului H., din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2006 și H.G. nr. 1468/2007 privind suplimentarea bugetului C. din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2007, în vederea acordării unor despăgubiri către SC A. SRL, pentru prejudiciile suferite ca urmare a inundării dirijate a incintei îndiguite Călărași - Râul din județul Călărași, a fost trimis dosarul la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1525/2006 și H.G. nr. 1468/2007 și a fost suspendată judecarea recursului până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate. I.

Prin sentința civilă nr. 1806 din 6 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1468/2007 și H.G. nr. 1525/2006, iar recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Decizia nr. 1608 din 20 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. I.

Cauza a fost repusă pe rol în vederea continuării judecății, părțile fiind citate pentru termenul de judecată de la data de 3 februarie 2016, dat fiind faptul că litigiul având ca obiect excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1468/2007 și H.G. nr. 1525/2006 a fost soluționat în mod irevocabil și nu mai subzistă motivul de suspendare a cauzei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; II.1. Argumentele de fapt și de drept relevante; II.1.a) Preliminar analizei în fond a recursului declarat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reține caracterul fondat al excepției nulității recursului pentru cererea de completare a motivelor de recurs, depusă la dosar la termenul de judecată din data de 06 februarie 2014, excepție invocată prin întâmpinare de către intimatul pârât B. Potrivit prevederilor art. 306, alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 (V.C.P.C.), „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alin. (2).” Termenul de depunere a motivelor de recurs, de 15 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești atacate, prevăzut de art. 303 V.C.P.C., raportat la art. 301 V.C.P.C., s-a împlinit la data de 04 mai 2012, astfel că depunerea unei completări la aceste motive, mult după împlinirea termenului, este, evident, afectată de sancțiunea specifică, cea a nulității respectivelor completări ale motivelor de recurs. Deși recurenta reclamantă a susținut că motivele invocate în completare sunt de ordine publică, înțelegând astfel să se prevaleze de dispozițiile de excepție prevăzute de alin. (2) al art. 306 V.C.P.C., pentru a face inoperabilă sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 V.C.P.C. sunt de ordine privată, vizând încălcări ale unor norme legale pentru care nu s-a arătat vătămarea produsă, astfel că sancțiunea nulității se impune a fi aplicată. Pentru aceste considerente va fi constatată nulitatea recursului în referire la motivele invocate prin cererea de completare de la filele 113-117 din dosar. În privința argumentelor cuprinse în petiția inițială de recurs, Înalta Curte, analizând criticile formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: II.1.b) Un prim motiv de recurs invocat de reclamanta SC A. SRL este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 V.C.P.C., care se referă la “existența unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.” Verificând sentința atacată din această perspectivă, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a avut în vedere mai multe argumente care au format raționamentul său logico-juridic, fără a fi însă contrarietate între acestea. Indicând acest motiv de modificare, recurenta nu a arătat care sunt aspectele parțial nemotivate din cuprinsul hotărârii atacate, considerentele sentinței ce formează obiectul prezentului recurs cuprinzând analiza judecătorului asupra susținerilor invocate în cauză de părți. Criticile cuprinse în expunerea amplă a recurentei privind susținerile din calea de atac exercitată, vizează, în esența, greșita aplicare și interpretare a legii asupra chestiunilor supuse judecății, atât cu privire la probele administrate în cauză, cât și asupra fondului cererii de chemare în judecată. Reținând că nu au fost întemeiate motivele care se circumscriu temeiului juridic prevăzut de art. 304 pct. 7 V.C.P.C., Înalta Curte va examina în continuare criticile raportate la dispozițiile art. 304, pct. 9 V.C.P.C. Litigiul având ca obiect despăgubirile pretinse de recurenta reclamantă de la intimații chemați în judecată a survenit în urma prejudiciului cauzat acesteia prin inundarea controlată a incintei Călărași - Râul din data de 17 aprilie 2006, dispusă prin Hotărârea nr. 1 din 16 aprilie 2016, emisă de I. Temeiul juridic al solicitării de despăgubire îl reprezintă prevederile art. 75 din Legea nr. 107/1996, în care se arată că „ (1) Pentru a evita producerea unor calamități în perioadele de ape mari sau de accidente la baraje, funcționarea acumulărilor la parametrii pentru care au fost construite este obligatorie, iar inundarea dirijată a unor terenuri dinainte stabilite prin planurile de apărare, precum și a incintelor îndiguite amplasate lateral unui curs de apă se realizează cu acordul președintelui comitetului județean pentru situații de urgență și se aprobă de Comitetul ministerial. (2) Deținătorii cu orice titlu ai terenurilor stabilite prin planurile bazinale de apărare, ca și ai celor situate în incinte îndiguite sunt obligați să permită inundarea temporară, în mod dirijat, a acestora. (3) Pentru prejudiciile suferite prin inundarea temporară a terenurilor, proprietarii acestora vor fi despăgubiți din fondul de asigurare, în condițiile legii. Valorile despăgubirilor se propun de către prefecți și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.“ O primă despăgubire a fost acordată recurentei reclamante prin H.G. nr. 1525/2006, în cuantum de 478 314 lei, pentru acoperirea costurilor de înființare culturi, fiind emis, în acest sens, Ordinul comun nr. 735/1187 din 02 noiembrie 2006 al H. și J. Ulterior acordării acestor sume, în cursul anului 2007, recurenta reclamantă a adresat solicitări către prefectul Județului Călărași și către B., în vederea obținerii de despăgubiri în cuantumul solicitat, de 7.796.348 lei, determinat prin efectuarea unor expertize extrajudiciare în perioada 11-16 decembrie 2006. Urmare acestor demersuri, a fost emisă H.G. nr. 1468 din 06 decembrie 2007, de acordare a despăgubirilor în cuantum de 2 674 000 lei către societatea SC A. SRL Călărași, pentru prejudiciile suferite ca urmare a inundării dirijate a incintei îndiguite Călărași - Râul din județul Călărași. Nemulțumită de suma primită prin cele două acte administrative cu caracter unilateral, recurenta a inițiat prezentul litigiu, pentru a obține despăgubirea pe care a evaluat-o inițial la suma de 7.796.348 lei, iar după administrarea expertizelor în cursul judecății la fond, valoarea despăgubirilor a fost estimată la suma de 165.128.395, 64 lei. În hotărârea pronunțată la fond se arată că nu a existat un refuz nejustificat de soluționare a cererii adresate de societate, iar despăgubirea acordată prin cele două hotărâri de guvern are un caracter definitiv, motivat de împrejurarea că aceste două acte nu au fost contestate. Interesul vizat de recurenta reclamantă, ca persoană vătămată printr-un act administrativ, era acela de a obține despăgubirea solicitată pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, despăgubire întemeiată pe prevederile Legii nr. 107/1996 și pe cele ale dreptului comun, respectiv art. 998 și urm. C. civ., fiind adresată cererea de chemare în judecată instanței de contencios administrativ competente pentru a obține recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Reținerile instanței de fond, în sensul inexistenței unui refuz nejustificat al Guvernului României, pentru argumentul că prin cele două hotărâri emise anterior introducerii acțiunii judiciare au fost soluționate solicitările adresate de societatea SC A. SRL Călărași, în sensul acordării unor sume cu titlul de despăgubiri, sunt corecte din perspectiva analizării primului petit al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată acțiunea la fila 73 din dosarul de fond. Fără însă a constitui unicul fundament pentru reținerea caracterului neîntemeiat al acțiunii în contencios administrativ de față, Înalta Curte observă însă că există și alte argumente ce conduc la reținerea caracterului neîntemeiat al cererii de chemare în judecată. Pornind de la solicitarea reclamantei din petitele doi și trei ale acțiunii precizate, referitor la recunoașterea dreptului la despăgubiri pe care societatea l-a pretins și repararea pagubei cauzate, se reține intenția recurentei reclamante de a proba cuantumul acestor despăgubiri, prin administrarea probei cu expertize de specialitate care să stabilească, independent de alte estimări anterioare ale prejudiciului, suma care ar reprezenta echivalentul pierderilor suferite prin inundarea controlată a incintei Călărași - Râul din 17 aprilie 2006. Din acest punct de vedere reține instanța de control judiciar că recurenta reclamantă, fără a fi obligată să conteste actele administrative prin care i-au fost stabilite anterior despăgubiri pentru prejudiciul creat prin inundarea produsă la 17 aprilie 2006, avea deschisă calea pentru obținerea sumelor pe care le considera a fi echivalentul pierderilor suferite, astfel cum a și procedat, urmând ca în analiza temeiniciei cererii să dovedească faptul că evaluarea care a stat la baza acordării sumei pe care o contestă a fost una întocmită cu ignorarea unor prevederi legale sau nereținerea unor situații faptice relevante. Prin întâmpinarea depusă de B. la dosar, la data de 23 aprilie 2008, i s-a adus la cunoștință societății SC A. SRL că suma acordată prin H.G. nr. 1468/2007 a fost stabilită prin raportul de evaluare efectuat de către SC F. SRL, raport solicitat de C. care, primind documentația înaintată de Prefectul Județului Călărași, a considerat că suma solicitată este supraevaluată, urmând a verifica caracterul real al despăgubirii pretinse prin acest nou raport dispus în cauză. În aceste condiții, în care demersul inițiat pe cale administrativă de către partea vătămată a vizat o sumă ce a fost contestată de autoritatea publică abilitată să stabilească valoarea despăgubirilor, reclamanta trebuia să combată această evaluare ce a stat la baza emiterii H.G. nr. 1468/2007, pentru a putea obține eventuale diferențe bănești rezultate din probele administrate în fața instanței de judecată. Observând însă că obiectivele solicitate în cadrul celor trei expertize încuviințate în cursul judecății la instanța de fond au vizat stabilirea despăgubirilor în mod autonom, fără a fi raportate la metodele de evaluare avute în vedere în expertiza întocmită de SC F. SRL, urmărind astfel doar să propună o evaluare proprie, și fără a arăta sub ce aspecte este considerată cea realizată în procedura de emitere a H.G. nr. 1468/2007 a fi neconformă realității, Înalta Curte reține că în mod corect a fost înlăturată valoarea probatorie a acestora de către prima instanță. Nu are nicio relevanță în cauză faptul că recurentei reclamante i-a fost comunicat acest raport de evaluare în cursul procedurii de judecată în fond, aceasta fiind îndreptățită să combată, prin intermediul probelor solicitate, valoarea pe care C. a considerat-o a fi „mai aproape de realitate” față de cea pretinsă de societatea SC A. SRL în solicitarea inițială de acordare a despăgubirilor. Deși recurenta reclamantă a susținut că instanța de fond a înlăturat în mod greșit rapoartele de expertiză efectuate în cauză, Înalta Curte reține că această soluție a fost una corectă, neputând fi coroborate concluziile respectivelor expertize cu alte probe, fapt ce relevă din nou necesitatea existenței unei teze probatorii care să dovedească temeinicia acțiunii în raport de ceea ce s-a reținut anterior prin evaluarea care a stat la baza emiterii H.G. nr. 1468/2007. În atare condiții, în care nu a fost făcută dovada contrară celei reținute prin H.G. nr. 1468/2007 asupra sumei stabilite ca fiind cea datorată cu titlul de despăgubiri pentru pagubele suferite de recurenta reclamantă, în sensul combaterii cuantumului stabilit de SC F. SRL, Înalta Curte reține, date fiind și argumentele de față, că soluția pronunțată de judecătorului fondului este una legală și temeinică. II.2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. (1) V.C.P.C., va constata nulitatea cererii de completare a motivelor de recurs depuse după împlinirea termenului prevăzut de art. 303 V.C.P.C., iar în aplicarea dispozițiilor art. 312, alin. (1) V.C.P.C., prin raportare la prevederile art. 304, pct. 7 și 9 V.C.P.C., va respinge ca nefondat recursul declarat de societatea reclamantă SC A. SRL călărași împotriva sentinței civile nr. 1235 din 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, pe care o va menține ca legală și temeinică.