ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1608/2015

Decizia nr. 1608/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „A.” SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea privind acordarea de despăgubiri până la concurența pagubelor ce i-au fost pricinuite prin inundarea controlată a incintei îndiguite Călărași - Râul la 17 aprilie 2006, să se constate că are dreptul de a primi despăgubiri în cuantum egal cu valoarea pagubelor directe și indirecte ce i-au fost pricinuite prin inundarea controlată a aceleiași incinte și să fie obligat pârâtul la emiterea hotărârii privind suplimentarea bugetului Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile cu sumele necesare în vederea acordării de despăgubiri reclamantei până la acoperirea integrală a pagubelor pricinuite sub sancțiunea plății de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Prin Sentința nr. 1235 din 22 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, reținând, printre altele, că nu se poate constata un refuz al pârâtului de a soluționa cererea reclamantei, întrucât au fost emise H.G. nr. 1.525/2006 și H.G. nr. 1.468/2007 în scopul despăgubirii societății, iar dacă reclamanta era nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite avea posibilitatea să atace cele două hotărâri în temeiul Legii nr. 554/2004. În caz contrar, aceste acte stabilesc definitiv despăgubirile ce se cuvin reclamantei în temeiul Legii nr. 107/1996, neexistând niciun act normativ care să permită efectuarea de noi cereri de despăgubire și obligarea pârâtului să le soluționeze. În consecință, nefiind în ipoteza unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâtul a emis cele două hotărâri în baza cărora reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru inundarea dirijată a incintei îndiguite Călărași - Râul, pârâtul nici nu poate fi obligat la emiterea unui act administrativ.

Împotriva Sentinței nr. 1235 din 22 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC „A.” SRL, recurs care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În cadrul dosarului de recurs, la data de 3 februarie 2014, recurenta-reclamantă a invocat excepția de nelegalitate H.G. nr. 1.468/2007 și H.G. nr. 1.525/2006, solicitând sesizarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu soluționarea acesteia.

Prin Încheierea din 6 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2008, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL privind sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1.525/2006 privind suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2006 și H.G. nr. 1.468/2007 privind suplimentarea bugetului Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2007, în vederea acordării unor despăgubiri către Societatea Comercială "A." - SRL, pentru prejudiciile suferite ca urmare a inundării dirijate a incintei îndiguite Călărași - Râul din județul Călărași, trimițând dosarul la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1.525/2006 și H.G. nr. 1.468/2007; totodată, Înalta Curtea a respins excepția invocată de intimatul-pârât Guvernul României privind lipsa de interes a recurentei-reclamante SC „A.” SRL în invocarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1.525/2006 și H.G. nr. 1.468/2007.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25 februarie 2014 sub nr. 1290/2/2014.

Prin Sentința civilă nr. 1806 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1.468/2007 și a H.G. nr. 1.525/2006, invocată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și pârâtul/intervenientul Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că este necontestat în cauză faptul că, în temeiul Hotărârii nr. 1 din 16 aprilie 2006 emise de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, s-a procedat la măsura de inundare dirijată a incintei îndiguite Călărași - Râul în vederea limitării efectelor inundațiilor în aval; în urma inundării dirijate a fost afectată proprietatea societății A. SRL, respectiv suprafețe culturi, amenajări și sedii ferme. Reclamanta pretinde că suma ce i-a fost acordată în baza H.G. nr. 1.525/2006 și nr. 1468/2007 în cuantum total de 3.152.400 RON nu acoperă în integralitate prejudiciul suferit, pretins evaluat la 8.274.698,02 RON printr-un raport de expertiză realizat în decembrie 2006, respectiv la sumele rezultate ulterior de 3.597.379 RON pentru distrugerea culturilor existente pe terenul inundat, 1.585.127 RON pagube colaterale din motive economice financiar-bancare, 1.082.232 RON aferent prăbușirii clădirilor aflate pe terenul inundat și 157.808.245 RON prejudiciu rezultat din distrugerea amenajării orzicole aflate pe terenul inundat.

Curtea a mai constatat că, prin Scrisoarea nr. 8764 din 24 octombrie 2007, Prefectul județului Călărași a propus în conformitate cu dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996, acordarea în favoarea SC A. SRL a sumei de 3.152.400 RON ca despăgubire pentru prejudiciile suferite de societate ca urmare a inundării dirijate din aprilie 2007 a incintei îndiguite Călărași - Râul.

Prima instanță a arătat că nu identifică vreun motiv de nelegalitate a H.G. nr. 1.468/2007 și a H.G. nr. 1.525/2006, căci suma acordată cu titlu de despăgubiri, respectiv 3.152.400 RON, rezultă a fi fost propusă în condițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 107/1996 de către prefect, aprobată prin hotărâre a Guvernului, având la bază un raport de evaluare care să susțină corespondența dintre cuantumul sumei litigioase și prejudiciului indemnizat.

În plus, în cauza de față având ca obiect excepție de nelegalitate, partea petentă A. SRL nu a administrat dovezi prin intermediul cărora să combată cuantumul rezultat din evaluarea avută în vedere odată cu emiterea hotărârilor de Guvern litigioase.

În motivarea excepției de nelegalitate, petenta a făcut referire la o serie de rapoarte de expertiză administrate în fața instanței învestite cu judecarea fondului cererii de chemare în judecată în a cărei procedură s-a invocat excepția de nelegalitate, respectiv raportul de expertiză îmbunătățiri funciare, raportul de expertiză specialitatea construcții, raportul de expertiză contabilă și raportul de expertiză specialitatea agricultură - culturi.

Respectivele rapoarte de expertiză nu au fost administrate în cadrul procesual propriu excepției de nelegalitate, ci în cel specific acțiunii de fond nr. 32/2/2008 privind obligarea pârâtului Guvernul României la emiterea unei hotărâri pentru aprobarea despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin inundarea dirijată a incintei îndiguite Călărași - Râul la data de 17 aprilie 2006 în cuantumul ce va fi stabilit prin raportul de expertiză.

Acestea au fost deja analizate prin Sentința civilă nr. 1235 din 22 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în soluționarea acțiunii de fond înregistrate în Dosarul nr. x/2/2008, nefiind însușite de respectiva instanță concluziile experților sub aspectul evaluărilor oferite, ci dimpotrivă înlăturate motivat.

În aceste condiții, prin intermediul excepției de nelegalitate, sub aspectul evaluării rezultate din respectivele rapoarte de expertiză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este chemată din nou a se pronunța asupra puterii lor probatorii și relevanței acestora în evaluarea prejudiciului pretins suferit de societatea A. SRL.

Or, din această perspectivă, ambele forme de manifestare a acțiunii în contencios administrativ, adică cererea de fond și excepția de nelegalitate sunt folosite de cel ce se pretinde vătămat pentru a se tranșa judiciar același aspect litigios privind legalitatea evaluării prin H.G. nr. 1.468/2007 și H.G. nr. 1.525/2006 a prejudiciului suferit de A.

În acest din urmă sens, într-o jurisprudență constantă a instanțelor de contencios administrativ în interpretarea Legii nr. 554/2004 se decide că examinarea actului administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane interesate, ca aplicație particulară a principiului general de drept electa una via non dat recursus ad alteram.

Practic, în cauza de față, a procedat la analiza rapoartelor de expertiză administrate în fața instanței de fond și deja cenzurate prin sentința civilă menționată implică a cere instanței învestite cu soluționarea excepției de nelegalitate să contrazică acele constatări ale primului judecător, în vederea pronunțării unei soluții contrare aceleia, de a infirma autoritatea de lucru judecat relativă a acelei hotărâri într-o altă modalitate decât aceea a căii de atac. Or, o asemenea aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 este de natură a eluda scopul textului legal menționat, implicând recurgerea de către petentă atât la forma de manifestare directă a acțiunii, cât și la cea indirectă.

Împotriva Sentinței civile nr. 1806 din 5 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii excepției de nelegalitate formulate de reclamantă, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a argumentat că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reținând că reclamanta nu a administrat dovezi prin intermediul cărora să combată cuantumul rezultat din evaluarea avută în vedere odată cu emiterea hotărârilor de Guvern litigioase, fără a lua în considerare rapoartele de expertiză administrate în dosarul în cadrul căruia s-a invocat excepția de nelegalitate, refuzând, astfel, să analizeze respectivele probe.

A mai susținut că existența autorității de lucru judecat a fost reținută în mod eronat, atâta timp cât recurenta a criticat hotărârea din dosarul de fond pe calea de atac a recursului, iar aceasta nu beneficiază încă de autoritate de lucru judecat, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat al instanței de fond de a judeca cererea cu care a fost învestită.

În condițiile în care instanța, judecând fondul excepției de nelegalitate, s-a pronunțat în realitate asupra admisibilității acesteia, se poate aprecia incidența ipotezei încălcării competenței absolute a unei alte instanțe, sancționat conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ., în condițiile în care dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 stabilesc competența de verificare a admisibilității în favoarea instanței învestită cu soluționarea dosarului principal.

Recurenta a mai argumentat că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât prima instanță nu a cercetat fondul cauzei deduse judecății, lăsând necercetate argumente esențiale invocate în susținerea acțiunii formulate, respectiv probe prezente în dosarul cauzei.

În fine, s-a mai argumentat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Analizând criticile aduse hotărârii instanței de fond de recurentă, actele și lucrările dosarului, ca și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a antrena fie modificarea, fie casarea hotărârii primei instanțe, astfel că urmează a fi respins recursul declarat, pe temeiurile și pentru considerentele în continuare arătate.

În speță, se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, raportat la dispozițiile legale incidente, și în limitele în care a fost învestită.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 nu pot fi reținute.

Raportat la înscrisurile administrate în cauză, nu se poate reține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta critică, în realitate, prin argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs, raționamentul instanței de fond și modul în care aceasta a apreciat ansamblul probelor administrate, respectiv solicitate de către recurentă, ceea ce excedează ipotezei avute în vedere de dispozițiile legale menționate.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocate de către recurentă, se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susținerile recurentei, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs vizând interpretarea și aplicarea greșită a legii, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că legalitatea unui act administrativ nelegal cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Odată cu instituționalizarea excepției de nelegalitate, prin Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este îndrituită să stabilească, în baza principiilor legalității, ierarhiei și forței juridice a actelor normative, legalitatea unui act administrativ pe calea acestei excepții.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanța unui act juridic care produce efecte cu o forță juridică inferioară față de actul juridic care produce efecte cu forță juridică superioară, fundamentul constituțional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (2) și, respectiv, cu art. 108 alin. (2) din Constituție.

Prin urmare, excepția de nelegalitate presupune cenzurarea actelor administrative prin raportare strict la legea în a cărei executare au fost emise.

În speță, Înalta Curte constată că în motivarea excepției de nelegalitate nu sunt aduse critici prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actelor, ci sunt prezentate practic aceleași aspecte de fapt pe care recurenta le consideră favorabile pentru satisfacerea pretențiilor sale și care sunt expuse și în acțiunea introductivă, deși aprecierea nelegalității unui act administrativ nu poate fi realizată, în cadrul fixat de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin raportare strict la considerente de oportunitate, principii generale sau elemente de fapt.

De altfel, examinând conținutul H.G. nr. 1.525/2006 și H.G. nr. 1.468/2007, prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară, relevante pentru domeniul reglementat, în temeiul și executarea cărora au fost emise (respectiv art. 30 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, art. 11 din Legea bugetului de stat pe anul 2007 nr. 486/2006, respectiv art. 75 din Legea apelor nr. 107/1996), conform principiului ierarhiei și forței juridice actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu se pot reține elemente de nelegalitate a acestora.

În consecință, față de toate considerentele expuse, neexistând motive pentru reformarea hotărârii instanței de fond, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a, alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC „A.” SRL prin administrator judiciar CC B. SPRL - Filiala Călărași împotriva sentinței civile nr. 1806 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM