ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, obligarea acestuia la acordarea de compensații în valoare de 70.967,21 RON, reprezentând contravaloarea produselor pe care nu le-a putut recolta datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, pentru:

1) suprafața de 44,9 ha și respectiv 40,4 ha situată în județul Vâlcea în paza B., după cum urmează:

Anul 2010 = 24.358,55 RON (pentru suprafața de 44,9 ha).

Anul 2011 = 7286,11 RON (perioada 01.01.2011 - 30.06.2011; pentru suprafața de 40,4 ha)

2) suprafața de 43,3 ha situată în județul Vâlcea în paza C. după cum urmează:

Anul 2011 = 5223,79 RON (perioada 01.07.2011 - 31.12.2011)

Anul 2012 = 10562,24 RON

Anul 2013 = 11768,26 RON

3) suprafața de 44,3 ha situată în județul Vâlcea în paza C. după cum urmează:

Anul 2014 = 11768,26 RON.

Prin Sentința nr. 426 din 21 octombrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare, a admis acțiunea formulată e reclamantul A. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 70.967,21 RON, reprezentând contravaloare compensații aferentă anilor 2010 - 2014, precum și a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței nr. 426 din 21 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A., ca inadmisibilă și netemeinică, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța de fond a omis aspectul că în lipsa avizelor, acordate de către toate instituțiile de specialitate implicate, nu se poate proceda la acordarea sumelor solicitate de reclamant drept compensații.

A mai argumentat, în esență, că deși există Decizia Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012, Guvernul nu a adoptat normele metodologice aferente acordării ajutorului de stat, deși recurentul a întreprins toate demersurile ce-i reveneau, ceea ce înseamnă că pentru situația dedusă judecății nu există cadru legal aplicabil.

Dreptul reclamantului-intimat de acordare a ajutoarelor de stat privind compensațiile, aferente anilor 2010 - 2014, nu a fost încălcat și nici infirmat, sub adresa de răspuns adresată reclamantei, ci coroborat cu prevederile legale în vigoare, astfel că refuzul de acordare a despăgubirilor a fost justificat din perspectiva aplicării art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Legal citat, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentând, în esență, că refuzul recurentului de a plăti despăgubirile este nejustificat, întrucât acesta nu și-a respectat obligațiile legale prevăzute de Codul Silvic, H.G. nr. 861/2009 și art. 1 din anexa nr. 1 la H.G. nr. 861/2009.

A evocat conținutul Deciziei Comisiei Europene și a arătat că aceasta nu condiționează acordarea despăgubirilor de apariția unui nou act normativ, la nivel de H.G.

Intimatul a parcurs procedura prevăzută de lege, iar neacordarea compensațiilor, pentru perioade îndelungate, reprezintă o încălcare evidentă a normelor europene care protejează și garantează dreptul de proprietate.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 martie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a acestuia.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte constată întemeiată critica pârâtului Ministerului Pădurilor și Mediului referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind cerințele prevăzute de Codul silvic pentru acordarea compensațiilor, în ceea ce-l privește pe reclamantul A.

În temeiul dispozițiilor legale ce guvernează acordarea compensațiilor se impune, în primul rând, cerința existenței dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere afectate de situl Natura 2000, aceasta fiind situația premisă de la care trebuie să pornească analiza asupra situației de fapt și de drept deduse judecății.

Din cuprinsul art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 rezultă că textul se referă la "proprietarii" care nu recoltează produsele de pe terenurile forestiere, iar art. 6 din H.G. nr. 861/2009 prevede necesitatea depunerii unei copii "de pe documentul de proprietate" al solicitantului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008:

" În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și a celui proprietate publică și privată a unităților administrativ-teritoriale, statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru acordarea unor (...) b) compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă."

Interpretarea gramaticală și teleologică a textului de lege menționat, precum și a dispozițiilor din H.G. nr. 861/2009 impun cerința existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, ca o condiție esențială pentru nașterea dreptului la acordarea compensațiilor și, în mod subsecvent, a exercitării acțiunii în instanță.

Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate prin prezentarea titlului obținut conform procedurii prevăzute de Legea nr. 1/2000 pentru terenurile forestiere situate pe raza județului Vâlcea, care ar fi cuprinse în aria total protejată a Sitului Natura 2000, și pentru care solicită acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a pus în discuția părților și nici nu a solicitat reclamantului să depună titlul de proprietate asupra terenului, pronunțând hotărârea, fără a lămuri dacă cel care a solicitat acordarea compensațiilor prevăzute de lege este titularul dreptului de proprietate, aspect esențial în soluționarea litigiului dedus judecății.

Analiza fondului litigiului presupune că instanța trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite, în primul rând cerințele prevăzute de Codul silvic, adică reclamantul să fi obținut titlu de proprietate asupra terenului în litigiu și terenul să fie afectat de situl Natura 2000.

Celelalte condiții, constând în aprobarea Comisiei Europene pentru acordarea ajutorului de stat și adoptarea de către Guvernul României a normelor metodologice pentru acordarea compensațiilor - așa cum au fost acestea reliefate în Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în complet de dezlegare a unor chestiuni de drept - vor fi analizate ulterior verificării condițiilor ce rezultă din art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

Sunt relevante pentru aspectele menționate Deciziile nr. 1324 din 27 martie 2018, 3282 din 27 octombrie 2017 și 4126 din 15 decembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal.

Așa fiind, rezultă că litigiul a fost soluționat fără a se verifica dacă cerințele esențiale pentru situația premisă de la care trebuie să pornească analiza asupra situației de fapt și de drept deduse judecății sunt îndeplinite și, în consecință, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva Sentinței nr. 426/2015 din 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2018.

Procesat de GGC - NN