ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2613/2016

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal la data de 30 august 2011, sub nr.297/43/2011, reclamanta  SC „A” SRL a solicitat

anularea Deciziei de impunere nr.985 din 30.08.2010 emisă de DGFP și a Raportului de Inspecție Fiscală nr.2156/30.08.2010

întocmit de DGFP și exonerarea în totalitate de la plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere, precum și a majorărilor și penalităților de întârziere.

La data de 10.11.2011 reclamanta SC „A” SRL și-a precizat acțiunea (filele 123-124 dosar vol.I) solicitând și anularea Deciziei nr.421/14.10.2011

emisă în soluționarea contestației formulate de aceasta împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare,

modificată și înlocuită prin Decizia nr.421 bis/21.10.2011.

Prin

sentința nr. 347/08.10.2013 instanța de fond – Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a de Contencios Administrativ și Fiscal

a respins, ca neîntemeiată  acțiunea în contencios administrativ formulată de SC „A” SRL, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș

împotriva Deciziei nr. 421/ 14.10.2011 emisă în soluționarea contestației formulate de aceasta împotriva Deciziei de impunere nr. 985 / 30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare modificată și înlocuită prin decizia nr. 421 bis / 21.10.2011  și, ca inadmisibilă,  cererea vizând obligațiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985 /30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei. cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin

d

ecizia nr.1604/16.04.2015

pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal   s-a dispus admiterea recursului declarat de SC „A” SRL împotriva sentinței civile nr. 347 din 08 octombrie 2013 a Curții de apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și Fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, al oralității, dreptul la apărare al reclamantei și dispozițiile legale privind rolul activ al judecătorului, iar drept urmare s-a cauzat recurentei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Urmare a casării cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 1605/16.04.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza a fost  reînregistrată la data de 04 decembrie 2015 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș –Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal

sub nr. de dosar 297/43/2011*

Soluția instanței de fond

Prin

Sentința nr.15/05.02.2016

, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii precizate, invocată din oficiu și în consecință a respins, ca inadmisibilă acțiunea precizată de reclamanta

S.C. „A” S.R.L.

, în contradictoriu cu pârâta

DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV – AGENȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului a reținut că, la data de la data de 7 ianuarie 2016, reclamanta S.C. SALDALBARI S.R.L. a depus la dosar

o precizare,

prin care a renunțat la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421/14.10.2011,

emisă în soluționarea contestației formulată de S.C. „A” S.R.L,

împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare, și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156/30.08.2010, înregistrată la Direcția Generală de soluționare a contestațiilor sub nr. 909102/26.10.2010,

modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis/21.10.2011,

comunicată societății la data de 27.10.2011.

La termenul de judecată din data de 05.02.2016, instanța din oficiu a invocat și pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii precizate în data de 7 ianuarie 2016 în temeiul art. 218 alin. 2 din O.G nr. 92/2003, pe care a și admis-o, reținând că,

urmare a renunțării la judecată din data de 07.01.2016, obiectul acțiunii în contencios administrativ deduse judecății este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare, și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156/30.08.2010.

Astfel, instanța a reținut că în Titlul IX al Codului de procedură fiscală este reglementată procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale, procedură care corespunde procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art.7 din Legea 554/2004 iar din  economia normelor Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluționare a acestor contestații se desprinde concluzia că aceasta este o procedură administrativă obligatorie și care nu este circumscrisă dispozițiilor art.6 din Legea 554/2004, nefiind o jurisdicție administrativă specială.

Potrivit art.218 alin.2 C.proc.fiscală,

pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ – fiscale

.

În speță, a constatat instanța de fond că reclamanta a urmat această procedură administrativă, însă prin acțiunea precizată a contestat în instanță doar actele administrativ - fiscale care au făcut și obiectul acesteia, renunțând la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației, fapt care conferă cererii sale precizate de chemare în judecată un caracter inadmisibil, motiv pentru care a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată, precizată, ca fiind inadmisibilă.

Recursul

Împotriva acestei  hotărâri a declarat recurs  reclamanta SC „A” SRL, solicitând:

În principal, casarea sentinței recurate și pe cale de consecință, trimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alineat 3 teza a II-a și art. 315 Cod procedură civilă;

În subsidiar, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în anulare, ca neîntemeiată și, pe fond, admiterii acțiunii în anulare, astfel cum a fost precizată și,

În toate cazurile obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces ( fond și recurs).

În dezvoltarea motivelor de  recurs invocate  în temeiul  dispozițiilor  art. 304 pct. 5 C.pr.civ. recurenta-reclamantă a invocat  nerespectarea îndrumărilor date de instanța de casare, conform art. 315 C.pr.civ.

Astfel, susține recurenta – reclamantă că, deși in decizia de soluționare a recursului Înalta Curte de Casație si Justiție, a transmis instanței de fond, instrucțiuni în sensul punerii in discuție a exceptiei inadmisibilitătii invocate prin întâmpinare de către DGRFP Brașov, motivat de faptul că Decizia  de impunere nu ar putea face obiectul acțiunii în contencios administrativ, Curtea de Apel Mureș, în rejudecare, a invocat o alta excepție a inadmisibilitatii acțiunii, din oficiu, pe care a si admis-o. Aceasta excepție a fost invocata din oficiu la termenul din data de 05.02.2016. si soluționata la același termen deși parata DGF Mureș nu a fost prezenta si nu a fost citata cu mențiunea punerii in discuție a părților excepției invocate din oficiu.

Mai mult, susține în continuare recurenta – reclamantă, excepția deja invocata de către pârâta DGFP, nu a mai fost pusă în discuți pârtilor așa cum Inalta Curte a dispus in decizia de casare cu trimitere a recursului, invocând în acest sens dispozițiile art. 315 alineat 1 C.pr.civ. ce prevăd următoarele:

„În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept

dezlegate, precum si asupra necesitații administrării unor

probe

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Susține recurenta – reclamantă că, regula enunțata de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de

instanța

de

casare

cu privire la problemele de

drept

dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor

probe

. Precizările pe care la face textul citat sunt categorice, iar

nercspectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Astfel, susține recurenta – reclamantă, în speță, Curtea de

Apel

Mureș, ca

instanță

de trimitere, în rejudecare, nu a pus în discutia pârtilor excepția inadmisibilitatii invocate de către parata     si pe cale de consecința, a contrazis flagrant, absolut si discreționar decizia instanței superioare si, incalcand prevederile art. 315 Cod procedura civila, a nerespectat îndrumările date de

instanța

de

casare, motiv

pentru care apreciază că rezultatul nerespectării acestor îndrumări îl reprezintă nulitatea hotărârii data in rejudecare.

În cauză se impune casarea sentinței recurate și în raport de art. 312 alin. (2) c.pr.civ., întrucât, în mod greșit, prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Astfel, consideră recurenta – reclamantă faptul că în Codul de procedura Fiscala se oferă posibilitatea de atacare a deciziei privind soluționarea contestației nu poate fi interpretat în sensul că nesoluționarea în termen a contestației înlătură dreptul contribuabilului de a se adresa instanței de contencios administrativ.

Dimpotrivă, soluția contrara este prevăzuta în mod expres de art.205 alin.l Cod procedură fiscala, potrivit căruia "contestația este o cale administrativa de atac si nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se considera lezat in drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii".

Aceste dispoziții, coroborate cu prevederile din Legea nr.554/2004, justifica pe deplin posibilitatea de a solicita instanței de judecata anularea actului vătămător după expirarea termenului prevăzut pentru soluționarea contestației, în caz contrar accesul la justiție fiind lăsat la dispoziția organului fiscal, soluție în mod cert inacceptabila.

Mai susține recurenta – reclamantă că, în condițiile în care a parcurs procedura prealabila, lipsa unui răspuns la aceasta fiind exclusiv imputabil organului fiscal, apreciază ca fiind  întemeiată introducerea acțiunii în anulare a actelor fiscale  la instanța de judecata, în scopul soluționării argumentelor de fond împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscala.

Prin Sentința recurată, instanța a admis excepția inadmisibilității, invocata din oficiu în contextul rămânerii fara obiect a deciziei nr. 421/2011, ca urmare a soluționării contestației după  încetarea suspendării si emiterii deciziei de soluționare de către DGFP Timișoara, reținând, în mod nelegal, că nu ar putea soluționa cererea de anulare a obligațiilor fiscale întrucât analiza fondului ar trebui făcută inițial de către organul de soluționare și numai ulterior de către instanță. Consideră recurenta că, față de maniera în care instanța a motivat această soluție, rezultă că, în realitate, instanța nu a soluționat și nici măcar nu a  pus  în discuția  pârților (asa  cum  a  dispus  ÎCCJ prin casarea cu trimitere)   excepția inadmisibilității invocată de către DGRFP Brașov, ci admis o alta excepție ca urmare a precizărilor făcute, (argumentele formulate de această pârâtă fiind diferite față de cele care au condus Ia admiterea excepției invocate de către instanță).

Mai mult, susține recurenta – reclamantă, în contextul în care a arătat instanței faptul că organul fiscal a soluționat contestația, iar decizia de soluționare face obiectul unui alt dosar, invocarea excepției inadmisibilității este nelegala, deoarece, nu se poate retine lipsa analizei fondului de către organul fiscal de soluționare. Astfel, soluția este nelegala, în  orice situație, în contextul in care exista Decizia de soluționare si, mai mult, aceasta face obiectul unui alt dosar aflat la aceeași instanța.

Susține în continuare recurenta – reclamantă că dreptul său la acțiune s-a născut în momentul expirării termenului legal de soluționare a contestației administrative prealabile iar pe lângă  nelegalitatea prezentata la punctele anterioare, se impune si analiza legalității Sentinței, în raport cu determinarea momentului nașterii dreptului la acțiunea în anularea actelor administrative și în condițiile nesoluționării pe fond a contestației administrative, invocând în acest sens dispozițiile art. 70 Cod procedură fiscală și dispozițiile art. 8 alineat 1 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, recurenta – reclamantă apreciază că interpretarea contrară a dispozițiilor art. 218 Cod proc.fisc. ar contraveni principiilor constituționale care garantează liberul acces la justiție.

Astfel, sentința atacata este întemeiată pe prevederile art 218 Cod proc fisc. Deși instanța a luat cunostiinta despre existenta Deciziei de soluționare, emise ca urmare a încetarii suspendării, a interpretat prevederile art. 218 in sensul ca lipsește decizia de soluționare.

Interpretarea potrivit căreia textul art. 218 Cod proc.fisc. impune ca acțiunea în anulare să nu poate fi formulată decât împotriva deciziei emise cu prilejul soluționării contestației, indiferent de momentul în care o astfel de decizie ar fi emisă, contravine prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) art. 21 alin. (3) art. 52 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție. In aceeași măsură, contravine dispozițiilor constituționale sus-menționate și interpretarea potrivit căreia acțiunea în anulare ar putea fi formulată doar împotriva unei decizii care soluționează pe fond contestația administrativă.

Raportat la conținutul textelor constituționale indicat anterior, apreciază recurenta – reclamantă că dreptul cetățenilor la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil precum și dreptul de a învesti instanța în situația nesoluționării cererilor în termenul legal nu poate fi recunoscut decât dacă instanța va avea în vedere întârzierea produsă, care dă naștere dreptului la acțiune în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel cum am arătat mai sus.

Pentru toate argumentele anterior invocate, solicită instanței de control judiciar să caseze Sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În subsidiar,  solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiuniI și, pe fond, admiterea acțiunii în anulare astfel cum a fost precizată,

fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 c.pr.civ.

Apărările intimatei

Împotriva recursului intimata – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV –

ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ

a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia s solicitat respingerea recursului, ca nefondat și în consecință menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, inclusiv respingerea petitului privind cheltuielile de judecată.

Susține intimata – pârâtă că, raportat la criticile formulate de recurenta  - reclamantă, privitoare la faptul că instanța de fond „ nu a respectat instrucțiunile date de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 1604/16.04.2015”, aceasta nici nu putea să dea curs celor dispuse de instanța de control judiciar întrucât reclamanta, la data de 07.01.2016 și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la petitul de anulare a deciziei de soluționare emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală sub nr. 421/ 14.10.2011.

Astfel, instanța de fond în mod corect a reținut că obiectul acțiunii în contencios administrativ, urmare a precizării este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligațiile suplimentare și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156/30.08.2010; astfel că, în cauză au devenit incidente dispozițiile Titlului IX al Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale; procedură care corespunde procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Apreciază intimata – pârâtă că, în mod corect și legal instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 218 alineat 2 C.pr.fiscală ce prevăd în mod clar și fără echivoc că” Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii”.

Or, susține în continuare intimata – pârâtă, în speța dedusă judecății deși reclamanta a uzat de procedura administrativă, prin acțiunea precizată a contestat în instanță doar actele administrativ – fiscale care au făcut obiectul contestației administrative, renunțând în mod expres la capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației, fapt care a dus în mod justificat la soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, soluție pe care reclamanta – recurență, în mod nejustificat înțelege să o critice.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenta – reclamantă, de apărările expuse de intimata – pârâtă în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art.304

1

din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată inițial  sub nr. 297/43/2011 la Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția de contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. „A” S.R.L.

a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea  Deciziei de impunere nr. 985

din data de 30 august 2010

și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156

din data de 30 august 2010,

ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș

, și exonerarea reclamantei în totalitate de la plata obligațiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere atacată precum și a majorărilor și penalităților de întârziere calculate la acestea.

Ulterior, pentru termenul de judecată fixat pentru data de 11 noiembrie 2011, reclamanta a depus la dosar o Precizare de acțiune prin care a înțeles să solicite și anularea Deciziei nr. 421 din data de 14 octombrie 2011

emisă în soluționarea contestației

formulată de S.C. „A” S.R.L.

împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156

din data de 30 august 2010,

modificată și înlocuită cu Decizia nr. 421 Bis din 21 octombrie 2011,

emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Pentru termenul de judecată din data de 10 februarie 2012

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție,

respingerea acțiunii în contencios administrativ ca fiind inadmisibilă în ceea ce privește solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010,

ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, și, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.

Prin încheierea de ședință din data de 6 aprilie 2012 instanța de fond, față de precizarea de acțiune depusă de către reclamantă, a pus în vedere S.C. „A” S.R.L. să depună o precizare de acțiune cu privire la obligațiile fiscale ce au primit soluționare pe fond prin decizia de soluționare a contestației administrative atacată,

iar pentru termenul de judecată fixat pentru data de 4 mai 2012 reclamanta a depus la dosar o cerere, prin care a învederat că solicită, în cauză: -

anularea Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010,

ambele emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș;

- anularea Deciziei nr. 421 din 14 octombrie 2011

emisă în soluționarea contestației formulată de S.C. „A” S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010,

modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis din 21 octombrie 2011

comunicată societății la data de 27 octombrie 2011; - și, în fine, obligarea pârâtei la soluționarea contestației, apreciindu-se că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 pentru suma totală de 10.121.292 lei.

Instanța de fond a luat act de precizarea de acțiune formulată de reclamantă, prin Încheierea de ședință din data de 24 septembrie 2013 a dispus unirea excepției inadmisibilității, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, privitor la solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, cu fondul cauzei, reținând legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate, respectiv a Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă în soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.985 / 30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis / 21.10.2011  și împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 ( doar în privința acelor obligații suplimentare cu privire la care contestația administrativă nu a fost suspendată prin Decizia nr. 421/14.10.2011).

Astfel, prin sentința civilă nr. 347 din data de 08 octombrie 2013, instanța de fond a  respins, ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ  fiscal formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă în soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.985 / 30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis / 21.10.2011  și împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 în privința acelor obligații suplimentare cu privire la care contestația administrativă nu a fost suspendată prin Decizia nr. 421/14.10.2011) și,

ca inadmisibilă, cererea vizând obligațiile fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985/30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei; această din urmă soluție fiind pronunțată de instanță, din oficiu; nu ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității, invocată de pârâta DGFP Mureș, prin întâmpinare.

Prin Decizia de impunere nr.985 din 30.08.2010 emisă de către DGFP Mureș, s-au stabilit, în sarcina reclamantei,  obligații fiscale suplimentare în cuantum de 12.392.410 lei, după cum urmează: -3.807.319 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar; -3.104.389 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; -2.837.865 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar; -2.545.937 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A; 50.720 lei – impozit pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare; 46.180 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare.

La baza acestei decizii de impunere a stat Raportul de Inspecție Fiscală încheiat la data de 30.08.2010 și înregistrat la DGFP Mureș sub nr.2156.

În urma contestației administrative formulate de către reclamantă, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată,

pârâta D.G.F.P. Mureș a emis Decizia nr. 421/14.10.2011 privind soluționarea contestației formulate de către reclamanta S.C. „A” S.R.L. Tg-Mureș prin care a dispus:

1) Suspendarea  soluționării contestației formulate de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 pentru suma de 10.121.292 lei,

reprezentând: 2.915.579 lei impozit pe profit; 2.470.414 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 2.479.948 lei TVA; 2.255.351 lei majorări de întârziere aferente TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea  cu caracter definitiv  a motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii, conform celor reținute prin prezenta decizie. Transmiterea dosarului cauzei organului de inspecție fiscală urmând ca, la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, să fie înaintat organului competent, conform legii, pentru soluționarea  cauzei în funcție de soluția pe latura penală.

2) Desființarea Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru suma totală de 457.624 lei

reprezentând: 23.209 lei impozit pe profit; 19.368 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 27.561 lei TVA; 290.586 lei majorări de întârziere aferente TVA; 50.720 lei impozit pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare; 46.180 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe câștigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare.

3) Respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de SC „A” SRL, împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru suma totală de 1.175.453 lei

reprezentând: 6338.101 lei impozit pe profit suplimentar; 498.979 lei majorări aferente impozitului pe profit; 38.373 lei TVA.

4) Respingerea ca nemotivată a contestației formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr.985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru suma totală de 638.041 lei

, reprezentând: 230.430 lei impozit pe profit suplimentar; 115.628 lei majorări aferente impozitului pe profit; 291.983 lei TVA.

Instanța de control judiciar, a reținut că, raportat de soluția pronunțată de instanța se fond, prin sentința civilă nr. 347 din data de 08 octombrie 2013, excepția inadmisibilității acțiunii în anulare pentru suma de 10.121.292 lei, nu a fost niciodată pusă în discuția părților, nici la un termen anterior celui în care instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei și nici la termenul la care s-au pus concluzii pe fond, fiind astfel încălcat,în mod indiscutabil principiul fundamental al contradictorialității precum și dreptul la apărare al reclamantei și fiind nesocotit în esență dreptul recurentei la un proces echitabil.

Totodată, instanța de control judiciar a constatat că, în cauză prima instanță nu și-a exercitat în mod corespunzător rolul activ consacrat de dispozițiile art. 129 alineatele 4 și 5 din Codul de procedură civilă,

nepunând în discuția părților -

– urmare depunerii de către reclamantă a precizării de acțiune prin care a solicitat

și anularea Deciziei

nr. 421 din 14 octombrie 2011 emisă în soluționarea contestației

formulată de S.C. „A” S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. 985 din data de 30 august 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 din data de 30 august 2010, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 bis din 21 octombrie 2011 a

Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

–

necesitatea lărgirii cadrului procesual pasiv, prin introducerea în litigiu în calitate de pârât a emitentului actului administrativ prin care a fost soluționată contestația administrativă a reclamantei,

acesta având în mod legal calitate procesuală pasivă sub aspectul în discuție, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Mureș.

În aceste condiții, a apreciat instanța de control judiciar că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, al oralității, dreptul la apărare al reclamantei și dispozițiile legale privind rolul activ al judecătorului, cauzându-i-se recurentei o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar 297/43/2011*

și înainte de primul termen de judecată, fixat de completul legal învestit pentru data de 08.01.2016

( după încuviințarea declarației de abține a judecătorului ce și-a spus părerea cu privire la fondul cauzei, prin pronunțarea sentinței civile nr. 347/ 08 octombrie 2013, casată de instanța de control judiciar )

s-au depus la dosar, la data de 30.12.2015, din partea intimatei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov – Administrația Finanțelor Publice Mureș, Note de ședință,

în cuprinsul cărora se susține că „

referitor la suma totală de 10.120.292 lei

reprezentând 2.915.579 lei – impozit pe profit; 2.470.414 lei – majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 2.479.948 lei – taxa pe valoare adăugată; 2.255.351 lei – majorări de întârziere aferente taxei pe valoare,

ce a făcut obiectul Sesizării penale nr. 2156 /03.09.2010 înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș,

pentru a stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 9 literele b) și c) din Legea nr. 242/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale conform art. 214 litera a) raportat la art. 216 alineat 4 din Codul de procedură fiscală,

organul de soluționare din cadrul ANAF a dispus suspendarea soluționării contestației.

Astfel, urmare a soluționării definitive a cauzei penale,

prin Decizia nr. 1838 /547 / 25.11.2015 emisă de Direcția Generală Regională Timișoara – Serviciul Soluționare Contestații, s-a soluționat  pe fond contestația reclamantei referitoare la suma de 10.120.292 lei în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a contestației, decizie care până la data prezentei SC „A” SRL nu a înțeles să o conteste.”

Tot înainte de primul termen de judecată fixat pentru 08.01.2016

( respectiv în data de 07.01.2016) reclamanta SC „A” SRL

a depus la dosar Precizări,

prin care renunță la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421 / 14.10.2011,

emisă în soluționarea contestației formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2156 /30.08.2010 înregistrată la Direcția Generală de soluționare a contestațiilor sub nr. 909102 / 26.10.2010, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011, comunicată societății la data de 27.10.2011.

Susține recurenta – reclamantă SC A SRL, în cadrul acelorași Precizări, că „renunțarea la acest capăt de cerere  rezidă din faptul că această solicitare a rămas fără obiect ca urmare a emiterii Deciziei nr. 1838/2015 de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Serviciul de Soluționare Contestații.”

Totodată, recurenta – reclamantă, mai arată, prin aceleași Precizări, că „împotriva Deciziei nr. 1838 /547/25.11.2015 a formulat acțiune în anulare, înregistrată la Curtea de Apel Mureș, la data de 24.12.2015 sub nr. de dosar 457/43/2015, situație în care, după fixarea termenului de judecată, în baza art. 139 C.pr.civ. ca invoca excepția conexității, solicitând conexarea dosarului nr. 457/43/2015, ca fiind ulterior sesizată instanța la prezentul dosar, în considerarea identității de părți, obiect și cauză.”

La termenul de judecată din data de 08 ianuarie 2016, instanța învestită cu rejudecarea cauzei pe fond, cu acordul expres al reclamantei SC „A” SRL, în vederea respectării egalității armelor și a dreptului efectiv la apărare, a dispus citarea pârâtei DGRFP BRAȘOV – AJFP MUREȘ cu un exemplar al Precizărilor  formulate de reclamantă și a înscrisurilor anexate, acordând în acest sens un nou termen de judecată, pentru când a fost prorogată și pronunțarea asupra renunțării reclamantei la capătul de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421 /14.10.2011.

La termenul de judecată din data de 05 februarie 2016

, în ședință publică,

instanța, din oficiu, raportat la ultima Precizare formulată de reclamantă

și înregistrată la instanță la data de 07 ianuarie 2016,

a luat act de renunțarea reclamantei SC A SRL la judecata petitului având ca obiect anularea Deciziei nr. 421/ 14.10.2011 modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis /21.10.2011 și, având în vedere acțiunea precizată, din oficiu a invocat excepția inadmisibilității acesteia, în temeiul art. 218 alineat 2 Cod procedură fiscală, punând-o în discuția părților prezente și admițând-o, prin sentința civilă nr.15 din data de 05 februarie 2016, recurată de către reclamanta SC „A” SRL, prin cererea ce face obiectul analizei prezentei judecăți.

Înalta Curte, analizând criticile formulate de recurenta – reclamantă în cadrul recursului de față, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, ținând cont și de parcursul acestuia, apreciază că susținerile recurentei sunt neîntemeiate iar hotărârea recurată este legală și temeinică.

Astfel, în ceea ce privește criticile recurentei referitoare la nerespectarea de către instanța de fond, în rejudecare, a instrucțiunilor date de instanța de recurs, „în sensul punerii în discuție a excepției inadmisibilității  invocate prin întâmpinare de către DGRFP Brașov”,  or, „ necesitatea lărgirii cadrului procesual pasiv prin introducerea în litigiu, în calitate de pârât, a emitentului actului administrativ – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor -  care a soluționat contestația administrativă a reclamantei  - în raport de dispozițiile art. 315 alineat 1 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că, încă de dinainte de primul termen de judecată, recurenta – reclamantă

și-a precizat acțiunea în sensul renunțării la capătul de cerere privind anularea Deciziei de soluționare emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală sub nr. 421/14.10.2011.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta, prin ultima precizare formulată, a înțeles să nu mai solicite și anularea Deciziei nr. 421 /14.10.2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii  în contencios administrativ dedusă prezentei judecăți este configurat de anularea Deciziei de impunere nr. 985/30.08.2010  privind obligațiile fiscale suplimentare și a Raportului de Inspecție fiscală nr. 2156/30.08.2010,

ambele fiind emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, parte în dosar încă de la formularea cererii de chemare în judecată. În consecință, dată fiind precizarea formulată de reclamantă,  nu se mai impunea lărgirea cadrului procesual pasiv prin introducerea în litigiu, în calitate de pârât a emitentului actului administrativ prin care a fost soluționată contestația administrativă a reclamantei, respectiv a Agenției Naționale de Administrare Fiscale – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor – ce nu mai avea calitate procesuală în contextul actual, în care cele două acte administrative ce mai formau obiectul acțiunii  -

Decizia de impunere nr. 985/30.08.2010  privind obligațiile fiscale suplimentare și Raportul de Inspecție fiscală nr. 2156/30.08.2010 – erau emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș, chemată în judecată încă de la introducerea acțiunii.

Deci, în mod temeinic justificat instanța de fond nu a mai pus în discuție lărgirea cadrului procesual pasiv; această atitudine nefiind  determinată de nerespectarea de către aceasta a dispozițiilor art. 315 alineat 1 Cod procedură civilă, cum greșit susține recurenta – reclamanta, ci de obiectul acțiunii, implicit de noul cadru procesual, configurate de reclamantă prin Precizarea formulată și înregistrată la instanță anterior primului termen de judecată fixat în rejudecare după casare.

Înalta Curte analizând criticile formulate de recurenta – reclamantă, prin raportare la dispozițiile instanței de casare, constată că recurenta – reclamantă a reținut greșit că instanța de control judiciar a transmis „ instanței de fond instrucțiuni în sensul punerii în discuție a excepției inadmisibilității invocate prin întâmpinare de către DGFP Brașov, motivat de faptul că decizia de impunere nu ar putea face obiectul acțiunii, în contencios administrativ”; în realitate, instanța de control judiciar, reținând că „

excepția inadmisibilității acțiunii în anulare pentru suma de 10.121.292 lei  nu a fost niciodată pusă în discuția părților

nici la un termen anterior celui în care instanța a rămas în pronunțare asupra fondului  cauzei și nici  la termenul la care s-au pus concluzii pe fond, fiind astfel încălcat, în mod indiscutabil, principiul fundamental al contradictorialității precum și dreptul la apărare al reclamantei și fiind nesocotit în esență, dreptul recurentei la un proces echitabil”; fiind vorba deci despre o excepție invocată din oficiu de instanță, în ceea ce privește cererea vizând acele obligații fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 985/ 30.08.2010 cu privire la care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, respectiv pentru suma de 10.121.292 lei.

De asemenea, nici criticile  recurentei – reclamante referitoare la faptul că  instanța fondului, în rejudecare a invocat o altă excepție, respectiv „excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu de instanță la termenul din 05.02.2016 și soluționată la același termen, deși pârâta DGFP MUREȘ nu a fost prezentă și nu a fost citată cu mențiunea punerii în discuție a părților a excepției invocate din oficiu „ nu sunt apreciate ca „ întemeiate” de către Înalta Curte, în condițiile în care pârâta a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 05.02.2016, cu copia Precizărilor formulate de reclamantă și a înscrisurilor anexate la acestea ( fila 146 dosar fond)  iar în considerentele sentinței de fond – sentința civilă nr. 15 / 05.02.2016 – se menționează expres că „ la termenul de judecată din data de 05.02.2016 instanța  din oficiu a invocat și a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii precizate în data de 07 ianuarie 2016 în temeiul art. 218 alineat 2 din OU nr. 92/2003”.  În practicaua aceleiași sentințe se consemnează că „ reprezentanta reclamantei apreciază că excepția inadmisibilității a rămas fără obiect având în vedere tocmai emiterea Deciziei de soluționare de către AJFP Timișoara”.

În condițiile în care pârâta a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 05.02.2016, iar prin Notele de ședință depuse la dosar încă din data de 30 decembrie 2015 ( înainte de primul termen de judecată) a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 alineat 2 C.pr.civ., instanța nu era obligată să citeze autoritatea cu mențiunea „ punerii în discuție a părților a excepției invocate din oficiu „ și să aștepte, eventual, un termen la care aceasta este prezentă pentru a formula concluzii pe acest aspect, în condițiile în care prezența acesteia, dat fiind faptul că este vorba de un proces civil, nu este obligatorie.

Totodată, Înalta Curte constată că nici criticile recurentei – reclamante referitoare la faptul că „ excepția invocată de pârâta DGFP nu a mai fost pusă în discuția părților, așa cum Înalta Curte a dispus prin decizia de casare cu trimitere a recursului”, nu sunt fondate, în condițiile în care este vorba despre aceeași excepție – a inadmisibilității acțiunii -  instanța invocând-o din oficiu, urmare a Precizării formulate de recurenta – reclamantă în rejudecare după casarea cu trimitere,  prin care reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere ce vizează anularea Deciziei nr. 421/14.10.2011 emisă în soluționarea contestației formulată de SC „A” SRL împotriva Deciziei de impunere nr. 985/30.0.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 2156/ 30.08.2010, modificată și înlocuită prin Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011.

Astfel cum se poate observa, în invocarea acestei excepții, atât pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE MUREȘ cât și instanța din oficiu au avut în vedere aceleași considerente, respectiv incidența în cauză a dispozițiilor art. 218 alineat 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, potrivit cărora pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ – fiscale.

Prin urmare, în condițiile în care era vorba despre aceeași excepție și același temei de drept, respectiv art. 218 alineat 2 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte apreciază că nu se mai impunea ca instanța de fond să supună dezbaterii părților, în mod separat, aceeași excepție – invocată de pârâtă, prin Întâmpinarea depusă încă din data de 09.02.2012 și din oficiu de instanță, în ședința publică din 05.02.2016; fiind mai mult decât evident că și concluziile acestora ar fi fost identice.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte reține ca fiind nefondate susținerile recurentei – reclamante, în sensul că instanța de fond ar fi nesocotit îndrumările obligatorii date de instanța de casare potrivit art. 315 alineat 1 C.pr.civ.; în condițiile în care obiectul acțiunii precum și cadrul procesual au fost reconfigurate de către reclamantă, prin Precizarea formulată în rejudecarea litigiului, după casarea cu trimitere, și depusă la dosar încă dinainte de primul termen fixat pentru rejudecare.

Cât privește criticile formulate de recurenta – reclamantă referitoare la excepția inadmisibilității, raportat la dispozițiile art. 218 alineat 2 C.pr.civ.,Înalta Curte le apreciază de asemenea, ca fiind neîntemeiate, apreciind că, instanța de fond, în mod corect a reținut că obiectul acțiunii în contencios administrativ promovată de recurenta – reclamantă, urmare a precizării depusă în rejudecare după casarea cu trimitere, este configurat de anularea Deciziei  de impunere nr. 985/30.08.2010 privind obligațiile fiscale suplimentare și a Raportului de inspecția fiscală nr. 2156 / 30.08.2010; în cauză devenind astfel incidente dispozițiile Titlului IX al Codului de procedură fiscală, ce reglementează procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ – fiscale; procedură ce corespunde procedurii prealabile prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Analizând normele Codului de procedură fiscală care reglementează procedura de soluționare a acestor contestații, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta este o procedură administrativă obligatorie, ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 554/2004; nefiind o jurisdicție administrativă specială, astfel cum, de altfel și Curtea Constituțională a statuat constant, în sensul că procedura prevăzută de OG nr. 92/2003 este o cale administrativă de atac, fără caracter jurisdicțional, prin care lasă posibilitatea organelor ce au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor  luate sau a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte reține că Titlul IX (art.205 – 218)  din Codul de procedură fiscală  reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative – fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art.216-217, ce poate fi atacată  în contencios administrativ, potrivit art.218 alin.(2) Cod procedură fiscală.

Prin urmare, actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art.218 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, este decizia de soluționare a contestației. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de  inspecție fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art.216 din Codul de procedură fiscală urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, potrivit dispozițiilor art. 18 alin 2 din Legea nr. 554/2004, practica judiciară fiind conturată în sensul că  instanța se  învestește cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său.

Conduita procesuală a recurentei – reclamante, adoptată în rejudecare, după casare, prin Precizarea formulată, în sensul contestării în instanță doar a actelor administrativ – fiscale ce au făcut obiectul contestației administrative ( soluționată prin Decizia nr. 421/14.10.2011  modificată și înlocuită  cu Decizia nr. 421 Bis  din 21.10.2011, ambele emise de ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor) este inadmisibilă; instanța neputând trece la o asemenea analiză, în condițiile în care dispozițiile art. 218 alineat 2 din Codul de procedură fiscală prevăd că obiectul acțiunii în contencios administrativ îl poate constitui doar decizia dată în soluționarea contestației și cu caracter incidental decizia de impunere, respectiv

„ deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ  - fiscale             „ cum corect a reținut și instanța fondului.

Deși reclamanta a urmat această procedură administrativă, contestând inclusiv decizia de soluționare a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere ( respectiv Decizia nr. 421/14.10.2011 modificată și înlocuită cu Decizia nr. 421 Bis / 21.10.2011), ulterior, astfel cum se poate constata, în rejudecare după casare cu trimitere, prin acțiunea precizată a contestat în instanță doar actele administrativ – fiscale care au făcut și obiectul contestației administrative; renunțând la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei de soluționare a contestației; fapt care a condus, în mod justificat, la soluția de respingere a acțiunii precizate, ca fiind inadmisibilă.

În consecință,  față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art.312 alin.(1) Cod procedură civilă, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 sau art.304 pct.5 și pct. 9 Cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. „„A”” S.R.L. împotriva Sentinței nr. 15 din 5 februarie 2016 a Curții de Apel Târgu-Mureș – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.