ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 847/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 847/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 847/2017

Deliberând asupra

cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C.

proc. civ., constată următoarele:

Prin recursul declarat la data de 04 iulie

2016 împotriva Deciziei nr. 666 din 30 mai 2016, pronunțată de Curtea

de Apel Bacău, secția I civilă, și înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 iulie

2016, sub nr. x/110/2015, recurenta - pârâtă A. com. Zemeș, prin

primar, a solicitat casarea deciziei recurate și menținerea, ca

temeinică și legală, a sentinței civile nr. 514 din 10

decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bacău.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că

soluția instanței de apel este nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

Astfel,

recurenta-pârâtă a susținut că, raportat la momentul suferirii

prejudiciului și la momentul introducerii acțiunii principale,

dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris întrucât

pretențiile acestora își au izvorul în prejudiciul suferit ca urmare

a exploziei survenite la data de 7/8 decembrie 2010, în zona locuinței

acestora.

În opinia

recurentei-pârâte, față de dispozițiile art. 3 și 8 din

Decretul nr. 167/1958, termenul de introducere a acțiunii a început

să curgă de la data de 8 decembrie 2010 și s-a împlinit la data

de 8 decembrie 2013.

Prin urmare, cererea

de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 mai 2015, a fost

introdusă cu depășirea termenului de prescripție a

dreptului material la acțiune în condițiile în care nu a existat

nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Recurenta-pârâtă

a susținut că în mod corect instanța de fond a reținut

că din declarațiile date de reclamanți în cursul urmăririi

penale, la data de 01 martie 2011, reiese fără echivoc faptul că

aceștia cunoșteau situația de fapt invocată în

susținerea pretențiilor, respectiv alunecările de teren,

acumularea de gaze, amplasarea sondelor și cuantumul prejudiciului; data

constituirii ca parte civilă echivalează cu momentul cunoașterii

pagubei și a celui răspunzător de ea, situație în raport de

care data introducerii acțiunii ar fi fost 1 martie 2014.

Hotărârea

instanței de apel este criticabilă întrucât instanța, în mod

greșit, a considerat că reclamanții au luat

cunoștință că SC B. SA nu este vinovată de producerea

accidentului după pronunțarea sentinței penale, deși nu se

poate aprecia că în acest mod a fost întrerupt cursul prescripției.

Situația din

speță este identică cu cea din Dosarul nr. x/110/2012, aflat pe

rolul Curții de Apel Bacău, dosar în care alte persoane s-au

îndreptat împotriva A. Zemeș încă din anul 2012.

Un argument în sensul

că reclamanții au considerat că A. Zemeș se face

vinovată de producerea evenimentului îl reprezintă faptul că au

protestat în fața sediului acesteia și au solicitat despăgubiri

după producerea exploziei.

Pentru motivele

expuse recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârii recurate și admiterea apelului, cu consecința

menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței nr. 514

din 10 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția

a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Prin raportul

întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că

decizia atacată este susceptibilă de recurs, recursul a fost declarat

în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) C.

proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul a fost

comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de

vedere în termen de 10 zile, care curge de la comunicare; părțile nu

au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din

data de 24 martie 2017, Înalta Curte a admis în principiu

recursul

declarat de

recurenta-pârâtă A. com. Zemeș, prin primar, împotriva Deciziei nr. 666

din 30 mai 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă,

și a acordat termen de judecată la data de 19 mai 2017, în

ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru

următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția

a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data

de 14 mai 2015, sub nr. x/110/2015, reclamanții C., D., E., F. și G.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC B. SA, A. Zemeș,

Județul Bacău și președintele Consiliului Județean

Bacău, obligarea pârâților la plata sumei de 870.200 euro,

reprezentând daune morale și materiale, compusă din 200.000 euro daune

materiale și 50.000 euro daune morale pentru C., 1.000 euro daune

materiale și 50.000 euro daune morale pentru D., 114.000 euro daune

materiale, 400 euro/lunar pentru compensarea reducerii capacității de

muncă și 350.000 euro daune morale pentru E., 3.500 euro daune

materiale și 150.000 euro daune morale pentru G., 1.500 euro daune

materiale, 200 euro lunar contribuție până la vindecare și

recăpătarea capacității totale fizice și psihice

și 150.000 euro daune morale pentru F.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt proprietarii unei locuințe

situate în com. Zemeș, județul Bacău, în baza autorizației

de construire din 11 iulie 1983, amplasată în partea stângă a DJ 117,

iar în data de 8 decembrie 2010, la ora 3.24, s-a produs o explozie de mare

amploare care a avut ca rezultat distrugerea locuinței și a

bunurilor, vătămarea corporală a reclamantului E., care a

suferit arsuri deosebit de grave, și afectarea psihică

iremediabilă a tuturor reclamanților.

Au precizat

reclamanții că locuința acestora este situată la baza

alunecării de teren care a avut loc în anul 1992 în zona exploatării

petroliere Cilioaia; prin expertiza INSEMEX, efectuată în Dosarul penal nr.

x/110/2012, s-a reținut că producerea exploziei a fost cauzată

de gazele provenite din straturile purtătoare de hidrocarburi, iar,

raportat la acumulările de gaze, era inevitabilă producerea unei

explozii.

Reclamanții au

invocat faptul că pârâta SC B. SA are calitatea de proprietară a

zăcămintelor de petrol. Or, cunoscând că un zăcământ

conține atât petrol, cât și gaze, trebuia să procedeze la

evacuarea persoanelor din zonă, imediat ce a apărut situația de

risc. Cu toate acestea, și-a continuat activitatea fără a

efectua nicio lucrare care să împiedice acumularea de gaze.

Cu referire la pârâta

A. Zemeș, reclamanții au susținut că aceasta nu și-a

îndeplinit obligațiile de control asupra modului în care este folosit

domeniul privat, acordând în mod ilegal aviz favorabil de amplasare a sondelor

și autorizații de construire pentru locuințe. Aceeași

atitudine culpabilă au avut-o și pârâții Județul Bacău

și Președintele Județului Bacău.

În drept,

reclamanții au invocat dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. de la

1864.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta A. Zemeș a solicitat respingerea acțiunii, invocând

excepția lipsei calității procesuale pasive și

excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta SC B. SA a invocat excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței

funcționale a instanței, excepția autorității lucrului

judecat și excepția prescripției dreptului material la

acțiune; pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată. Această pârâtă a precizat că alunecările

de teren din 1992 au fost determinate de umiditatea naturală

existentă și de precipitațiile abundente din 10 - 25 iunie 1992

și că, în noaptea de 7 - 8 decembrie 2010, orele 3.15, la

locuința familiei C. a avut loc o explozie, urmată de un incendiu.

Pârâta a prezentat concluziile studiului întocmit în luna ianuarie 2011 de

către Catedra de Geologie Geofizică din cadrul

Universității Petrol - Gaze Ploiești, concluziile studiului SC

H. SA și modul de derulare al Dosarului penal nr. x/110/2012. A

menționat că, în cadrul dosarului penal, reclamanții din

prezenta cauză s-au constituit părți civile, iar prin

sentința penală nr. 268/2013 au fost respinse, ca neîntemeiate,

pretențiile civile pentru lipsa faptei ilicite.

Pârâtul Județul

Bacău a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

necompetenței funcționale și excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Prin sentința nr.

514 din 10 decembrie 2015, Tribunalul Bacău, secția a II-a

civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția autorității lucrului judecat în privința cererii

de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâta SC B. SA,

pentru existența autorității de lucru judecat.

A admis excepția

prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de

chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții A.

Zemeș, prin primar, Județul Bacău și președintele Consiliului

Județean și a respins cererea formulată în contradictoriu cu

acești pârâți, ca fiind prescrisă.

Pentru a

pronunța această hotărâre prima instanță a

reținut următoarele:

Cu privire la

excepția autorității lucrului judecat sub aspectul cererii

formulate în contradictoriu cu SC B. SA, prima instanță a

reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 431 C.

proc. civ., conform cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de

două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze

și pentru același obiect.

Astfel, analizând

acțiunea civilă formulată în Dosarul penal nr. x/260/2012

și cererea de chemare în judecată, prima instanța a apreciat

faptul că există identitate de părți, obiect și

cauză, fiind vorba de aceleași părți care încearcă

valorificarea aceleiași pretenții, invocând același temei

juridic.

În ceea ce

privește părțile, s-a reținut că acestea sunt C., D., E.,

F. și G., în calitate de reclamanți, și SC B. SA, în calitate de

pârâtă.

În ceea ce

privește obiectul, în ambele dosare acesta este reprezentat de cererea de

reparare a prejudiciului suferit de reclamanți, ca urmare a

antrenării răspunderii delictuale a pârâtei; în ambele dosare,

fundamentul pretențiilor îl reprezintă răspunderea civilă

delictuală.

Considerentele

sentinței penale nr 268/2013, pronunțată de Judecătoria

Moinești, au fost în sensul ca nu se poate imputa inculpatei SC B. SA vreo

acțiune sau inacțiune ilicită constând în neîndeplinirea unor

obligații legale sau contractuale care să fi determinat producerea

exploziei din locuința părților vătămate din noaptea

de 7/8 decembrie 2010, reținându-se că explozia a fost urmarea unei

calamitări naturale.

Principiul puterii de

lucru judecat este expresia principiului securității juridice, iar

problemele de drept dezlegate în mod definitiv de o instanță nu mai

pot fi readuse în discuție, respectiv nu mai pot fi contrazise într-un

proces ulterior. Atât timp cât prin sentința penală nr. 268/2013,

pronunțată de Judecătoria Moinești, în Dosarul nr. x/260/2012,

s-a statuat cu caracter definitiv asupra neîntrunirii elementelor

răspunderii civile delictuale, prin prisma neîndeplinirii condiției

existenței faptei ilicite, instanța sesizată ulterior nu poate

repune în discuție verificarea condițiilor răspunderii civile

delictuale.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce

privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâții A.

Zemeș, Județul Bacău și președintele Consiliului

Județean Bacău, prima instanță a reținut

următoarele:

Pretențiile

reclamanților au ca obiect contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare

a exploziei produse în data de 7/8 decembrie 2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil raporturilor

juridice stabilite între părți, termenul prescripției este de 3

ani, iar potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ:

„Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite

prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât

și pe cel care răspunde de ea”.

S-a reținut

că din examinarea acestui text de lege rezultă faptul că în

raporturile juridice de natură delictuală s-a instituit un termen de

3 ani pentru acoperirea prejudiciului, legiuitorul considerând că un asemenea

termen este suficient pentru a proteja interesele persoanei vătămate

în raport cu cerințele principiilor securității juridice; nu au

fost identificate cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de

prescripție.

Prima

instanță a arătat că, astfel cum rezultă din

conținutul declarațiilor prezentate de părțile civile în

cursul urmării penale la data de 1 martie 2011, aceștia

cunoșteau situația de fapt invocată în susținerea pretențiilor,

respectiv alunecările de teren, acumularea de gaze, amplasarea sondelor

și cuantumul prejudiciului, data constituirii de parte civilă

reprezentând momentul la care reclamanții au cunoscut întinderea pagubei

și persoana care răspunde de ea. Susținerile reclamanților

în sensul că data cunoașterii celor două elemente este

reprezentată de data rămânerii definitive a sentinței penale nu

au fost primite de tribunal care a apreciat că dispozițiile art. 8

din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează nașterea dreptului la

acțiunea în răspunderea civilă pentru paguba cauzată prin

fapta ilicită de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive. Or, atât timp cât în cursul urmăririi

penale reclamanții au determinat în mod exact paguba suferită și

împrejurările în care s-a produs explozia, luând la cunoștință

de raportul de expertiză efectuat, prin intermediul căruia au fost

informați asupra cauzei evenimentului, prescripția dreptului la

acțiune formulată în contradictoriu cu autoritățile publice

locale a început să curgă de la data constituirii de parte

civilă.

Prin raportare la

data începerii cursului prescripției, la data introducerii cererii de

chemare în judecată (14 mai 2015), la data producerii exploziei (7/8

decembrie 2010) și data declarațiilor de parte civilă (1 martie

2011), prima instanță a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și a respins, în consecință,

acțiunea.

Prin Decizia nr. 666

din 30 mai 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis

apelul principal formulat de apelanții-reclamanți C., D., E., F.

și G. și apelul incident formulat de apelanții - pârâți președintele

Consiliului Județean Bacău și Județul Bacău împotriva

sentinței civile nr. 514 din 10 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul

Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ

și fiscal, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC B. SA, A. com.

Zemeș - prin primar și A. Județeană Bacău; a fost

anulată, în parte, sentința civilă nr. 514 din 10 decembrie

2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă

excepția prescripției dreptului material la acțiune și a

fost trimisă cauza Tribunalului Bacău, spre rejudecarea acțiunii

formulate în contradictoriu cu pârâții A. Zemeș și președintele

Consiliului Județean Bacău. A fost menținută

dispoziția cu privire la admiterea excepției autorității de

lucru judecat și respingerea, ca efect al admiterii acestei excepții,

a cererii formulate în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

Referitor la

excepția autorității de lucru judecat curtea de apel a constatat

că, în ceea ce o privește pe pârâta SC B. SA, cauza s-a mai judecat,

o instanță de judecată apreciind asupra pretențiilor

apelanților-reclamanți din prezenta cauză în Dosarul penal nr. x/260/2012

al Judecătoriei Moinești, în care a fost pronunțată

sentința penală nr. 268/2013.

Reținând

că, potrivit art. 431 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în

judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul

aceleiași cauze și pentru același obiect și verificând

acțiunea civilă în dosarul penal menționat, instanța de

apel a constatat că există identitate de părți, de obiect

și de cauză cu cele din prezenta cauză, în speță

solicitându-se repararea prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a

exploziei produse în locuința acestora în noaptea de 7/8 decembrie 2010,

în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

Criticile privitoare

la soluția dată excepției prescripției dreptului material

la acțiune au fost găsite fondate de instanța de apel care a

reținut că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Astfel, s-a

considerat că este adevărat că explozia s-a produs la 7/8

decembrie 2010 și că părțile civile au dat declarații

la data de 1 martie 2011 când au cunoscut situația de fapt, însă la

acea dată au apreciat că persoana care răspunde de pagubă

este SC B. SA, aspect care nu s-a confirmat în raport de cele reținute

prin sentința penală. Prin urmare, s-a apreciat că termenul de

prescripție a început să curgă în raport de alte persoane de la

data soluționării deciziei definitive a cauzei penale întrucât la

acel moment apelanții-reclamanți au cunoscut că SC B. SA nu este

autorul faptei.

Apelul incident a

fost admis cu motivarea că apelanții-pârâți au invocat la

judecata în fond, prin întâmpinare, excepția reiterată prin motivul

de apel, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a

președintelui Consiliului Județean Bacău și a

Județului Bacău, asupra căreia tribunalul nu s-a pronunțat.

Cercetând recursul

din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform încadrării criticilor expuse în

raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte

reține că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 3 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, recursul declarat de

recurenta-pârâtă

A. com. Zemeș, prin primar, împotriva Deciziei nr. 666 din 30 mai 2016,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă

, pune în

discuție interpretarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, potrivit cărora: “

Prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

”

În vreme ce recurenta-pârâtă a

susținut că în speță termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu

la data de 01 martie 2011, dată la care intimații-reclamanți

s-au constituit părți civile în dosarul penal care a fost deschis ca

urmare a producerii exploziei care reprezintă sursa prejudiciului invocat

de aceștia, instanța de apel a reținut că termenul de

prescripție a început să curgă la data soluționării,

prin decizie definitivă, a cauzei penale în care a fost pusă în

mișcare acțiunea penală împotriva SC B. SA, deoarece numai de la

acel moment reclamanții au cunoscut că SC B. SA nu este autorul

faptei cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte reține că,

potrivit dispozițiilor art. 3 și 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

termenul de prescripție extinctivă are o durată de trei ani

și curge, în ceea ce privește repararea pagubei pricinuite prin

faptă ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

Prin urmare, cunoașterea pagubei

și cunoașterea persoanei care se face vinovată de producerea

acesteia sunt două elemente distincte care trebuie să fie îndeplinite

cumulativ pentru a determina curgerea termenului de prescripție.

În speță, la data la care

s-au constituit părți civile în dosarul penal,

intimații-reclamanți au cunoscut existența pagubei, aspect care

nu este contestat.

În condițiile particulare ale

cauzei rezultate din instrumentarea din oficiu de către Parchetul de pe

lângă Judecătoria Moinești a Dosarului penal nr. x/260/2012,

dosar în care a fost întocmit rechizitoriu nr. x/P/2010, prin care s-a dispus

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a SC B. SA, pentru săvârșirea infracțiunilor de

vătămare corporală din culpă față de

părțile vătămate E. și G., distrugere din culpă

și omisiunea de a raporta imediat orice accident major, dacă a fost

de natură să pună în pericol viața sau sănătatea

umană, animală sau vegetală, pretențiile care au format

obiectul laturii civile nu puteau fi îndreptate decât împotriva SC B. SA. Nu se

poate însă considera că data de 01 martie 2011 (dată la care

intimații-reclamanți s-au constituit părți civile în

dosarul penal) reprezintă momentul la care intimații-reclamanți

au cunoscut și pe cel responsabil de producerea prejudiciului.

În acest sens se constată că

prin sentința penală nr. 268 din 27 mai 2013, pronunțată de

Judecătoria Moinești, rămasă definitivă prin Decizia penală

nr. 156 din 31 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Bacău, s-a reținut că inculpatei SC B. SA nu i se poate imputa

vreo acțiune sau inacțiune care să fi dus la producerea

exploziei, aceasta fiind achitată în ceea ce privește

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 184 alin. (1)

și (3), art. 184 alin. (2) și (4) și art. 219 alin. (1) C. pen.,

constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor

infracțiuni.

Prin aceeași sentință

penală s-a reținut și faptul că în legătura cu unul

dintre elementele care au contribuit la producerea exploziei, respectiv

alunecările de teren din anul 1992, autoritățile locale nu au

luat nicio măsură, precum și faptul că evacuarea

persoanelor din zonă nu putea fi dispusă de o persoană

juridică de drept privat, ci de autoritățile publice locale.

Înalta Curte subliniază că

este corectă susținerea recurentei-pârâte în sensul că aceasta

nu a fost parte în procesul penal. Prin urmare, prin hotărârea penală

menționată nu s-a stabilit vinovăția sa în producerea

exploziei, acest lucru urmând a face obiectul cercetării

judecătorești cu prilejul reluării judecății la

Tribunalul Bacău; însă, în soluționarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune, în circumstanțele

particulare ale cauzei, în cauză nu se poate face abstracție de

aspectele sus-menționate din hotărârea penală.

În consecință,

intimații-reclamanți, pe de o parte, nu aveau posibilitatea de a

exercita concomitent mai multe acțiuni civile pentru repararea

aceluiași prejudiciu, iar, pe de altă parte, cauzele complexe ale

producerii exploziei au fost stabilite pe baza unui probatoriu specific în

dosarul penal.

Cum persoana vinovată de

producerea prejudiciului nu se poate determina în lipsa elementelor care au

reprezentat cauza producerii exploziei în discuție, iar prin

hotărârea penală definitivă au fost identificate drept

cauză și alunecările de teren din anul 1992, eveniment în

legătură cu care instanța penală a menționat o serie de

obligații care revin autorităților locale, Înalta Curte constată

că în mod corect instanța de apel a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se, ca moment

la care intimații-reclamanți au cunoscut sau trebuiau să

cunoască pe cel care răspunde de pagubă în sensul art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, la data de 31 ianuarie 2014, data

soluționării, prin Decizia penală nr. 156 din 31 ianuarie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, a recursurilor declarate

împotriva sentinței penale nr. 268 din 27 mai 2013, pronunțată

de Judecătoria Moinești.

În ceea ce privește criticile

prin care recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu s-a

făcut dovada vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției

extinctive, Înalta Curte reține că sunt lipsite de relevanță

întrucât instanța de apel nu a admis apelul declarat de reclamanți

pentru un asemenea considerent; în speță, termenul de

prescripție a dreptului material la acțiune nu a început să

curgă anterior datei de 31 ianuarie 2014, dată la care, prin

hotărâre penală definitivă, intimații-reclamanți au

luat cunoștință de împrejurarea că SC B. SA nu este autorul

faptei ilicite; or, cererea de chemare în judecată înregistrată pe

rolul Tribunalului Bacău la data de 14 mai 2015 se situează

înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.

Existența unui alt Dosar cu

obiect similar, dar având alte părți (nr. x/110/2012), invocat de

recurenta-pârâtă cu titlu de exemplu, ca și o pretinsă cerere de

acordare de despăgubiri adresată de intimații-reclamanți

autorității locale pe fondul unui protest, ulterior momentului

exploziei, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să

permită exercitarea controlului de legalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând

că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același act

normativ, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

recurenta-pârâtă

A. com. Zemeș, prin primar, împotriva Deciziei nr. 666 din 30 mai 2016,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă

, ca

nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 19 mai 2017.