ÎCCJ, decizie (scj.ro #136797)

Hotărâre a instanței penale de achitare a persoanei trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și distrugere din culpă. Lipsa vinovăției. Acțiune în despăgubiri formulată în temeiul dreptului comun. Începutul termenului de prescripție.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic

: prescripție

hotărâre penală

faptă ilicită

despăgubiri

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Potrivit dispozițiilor art. 3 și art.8 alin.(1) din Decretul nr. 167/ 1958, termenul de prescripție extinctivă are o durată de trei ani și curge, în ceea ce privește repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, cunoașterea pagubei și cunoașterea persoanei care se face vinovată de producerea acesteia sunt două elemente distincte care trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru a determina curgerea termenului de prescripție.

Ca atare, în situația în care prin hotărâre definitivă a instanței penale persoana trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare din culpă, distrugere din culpă și omisiunea de a raporta imediat orice accident major, dacă a fost de natură să pună în pericol viața sau sănătatea umană, animală sau vegetală, a fost achitată, neputându-se stabili vinovăția sa în producerea exploziei, invocată ca fapt cauzator de prejudicii, nu se poate considera că data la care persoanele vătămate s-au constituit părți civile în dosarul penal reprezintă momentul la care au cunoscut și pe cel responsabil de producerea prejudiciului.

În acest caz, termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri potrivit dreptului comun, nu a început să curgă anterior datei la care, prin hotărâre penală definitivă, reclamanții au luat cunoștință de împrejurarea că inculpatul nu este autorul faptei ilicite.

Secția I civilă, decizia nr. 847 din 19 mai 2017

Prin recursul declarat la data de 4.07.2016 împotriva deciziei nr. 666 din 30.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă și înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13.07.2016, recurenta - pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeș, prin primar, a  solicitat casarea deciziei recurate și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 514 din 10.12.2015, pronunțată de Tribunalul Bacău.

În  dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art.3 și 8 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că, raportat la momentul suferirii prejudiciului și la momentul introducerii acțiunii principale, dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris întrucât pretențiile acestora își au izvorul în prejudiciul suferit ca urmare a exploziei survenite la data de 7/8.12.2010, în zona locuinței acestora.

În opinia recurentei-pârâte, față de dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de introducere a acțiunii a început să curgă de la data de 8.12.2010 și s-a împlinit la data de 8.12.2013.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14.05.2015, a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune în condițiile în care nu a existat nicio cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Recurenta-pârâtă a susținut că în mod corect instanța de fond a reținut că din declarațiile date de reclamanți în cursul urmăririi penale, la data de 1.03.2011, reiese fără echivoc faptul că aceștia cunoșteau situația de fapt invocată în susținerea pretențiilor, respectiv alunecările de teren, acumularea de gaze, amplasarea sondelor și cuantumul prejudiciului; data constituirii ca parte civilă echivalează cu momentul cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, situație în raport de care data introducerii acțiunii ar fi fost 1.03.2014.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă întrucât instanța, în mod greșit, a considerat că reclamanții au luat cunoștință că A. S.A nu este vinovată de producerea accidentului după pronunțarea sentinței penale, deși nu se poate aprecia că în acest mod a fost întrerupt cursul prescripției.

Situația din speță este identică cu cea din dosarul nr. x/110/2012, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău, dosar în care alte persoane s-au îndreptat împotriva UAT Zemeș încă din anul 2012.

Un argument în sensul că reclamanții au considerat că UAT Zemeș se face vinovată de producerea evenimentului îl reprezintă faptul că au protestat în fața sediului acesteia și au solicitat despăgubiri după producerea exploziei.

Pentru motivele expuse recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și admiterea apelului, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței nr. 514 din 10.12.2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Prin raportul întocmit conform art.493 alin. (3) C.proc.civ. s-a reținut că decizia atacată este susceptibilă de recurs, recursul a fost declarat în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) C.proc.civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Raportul a fost comunicat părților cu mențiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile, care curge de la comunicare; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 24.03.2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeș, prin primar, împotriva deciziei nr. 666/2016 a Curții de Apel Bacău, Secția I civilă și a acordat termen de judecată în ședință publică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.05.2015, reclamanții B., C., D., E. și F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. SA, UAT Zemeș, Județul Bacău și Președintele Consiliului Județean Bacău, obligarea pârâților la plata sumei de 870.200 euro, reprezentând daune morale și materiale, compusă din 200.000 euro daune materiale și 50.000 euro daune morale pentru B., 1.000 euro daune materiale și 50.000 euro daune morale pentru C., 114.000 euro daune materiale, 400 euro/lunar pentru compensarea reducerii capacității de muncă și 350.000 euro daune morale pentru D., 3.500 euro daune materiale și 150.000 euro daune morale pentru F., 1.500 euro daune materiale, 200 euro lunar contribuție până la vindecare și recăpătarea capacității totale fizice și psihice și 150.000 euro daune morale pentru E.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii unei locuințe situate în comuna Zemeș, în baza autorizației de construire din 11.07.1983, amplasată în partea stângă a DJ 117, iar în data de 8.12.2010, la ora 3.24, s-a produs o explozie de mare amploare care a avut ca rezultat distrugerea locuinței și a bunurilor, vătămarea corporală a reclamantului D., care a suferit arsuri deosebit de grave, și afectarea psihică iremediabilă a tuturor reclamanților.

Au precizat reclamanții că locuința acestora este situată la baza alunecării de teren care a avut loc în anul 1992 în zona exploatării petroliere X.; prin expertiza efectuată în dosarul penal nr. x/110/2012, s-a reținut că producerea exploziei a fost cauzată de gazele provenite din straturile purtătoare de hidrocarburi, iar, raportat la acumulările de gaze, era inevitabilă producerea unei explozii.

Reclamanții au invocat faptul că pârâta A. are calitatea de proprietară a zăcămintelor de petrol. Or, cunoscând că un zăcământ conține atât petrol, cât și gaze, trebuia să procedeze la evacuarea persoanelor din zonă, imediat ce a apărut situația de risc. Cu toate acestea, și-a continuat activitatea fără a efectua nicio lucrare care să împiedice acumularea de gaze.

Cu referire la pârâta UAT Zemeș, reclamanții au susținut că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de control asupra modului în care este folosit domeniul privat, acordând în mod ilegal aviz favorabil de amplasare a sondelor și autorizații de construire pentru locuințe. Aceeași atitudine culpabilă au avut-o și pârâții Județul Bacău și Președintele Județului Bacău.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art.1000 alin.(1) din Codul civil de la 1864.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta UAT Zemeș a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A. a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței funcționale a instanței, excepția autorității lucrului judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune; pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Această pârâtă a precizat că alunecările de teren din 1992 au fost determinate de umiditatea naturală existentă și de precipitațiile abundente din 10 - 25 iunie 1992 și că, în noaptea de 7 - 8 decembrie 2010, orele 3.15, la locuința familiei reclamanților a avut loc o explozie, urmată de un incendiu. Pârâta a prezentat concluziile studiului întocmit în luna ianuarie 2011 de către Catedra de Geologie Geofizică din cadrul Universității Petrol - Gaze Ploiești, concluziile Studiului SC G. SA și modul de derulare al dosarului penal nr. x/110/2012. A menționat că, în cadrul dosarului penal, reclamanții din prezenta cauză s-au constituit părți civile, iar prin sentința penală nr. 268/2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile civile pentru lipsa faptei ilicite.

Pârâtul Județul Bacău a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței funcționale și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința nr. 514 din 10.12.2015, Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității lucrului judecat în privința cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâta SC A., pentru existența autorității de lucru judecat.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții UAT Zemeș, prin primar, Județul Bacău și Președintele Consiliului Județean și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepția autorității lucrului judecat sub aspectul cererii formulate în contradictoriu cu A. SA, prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.431 C.proc.civ., conform cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel, analizând acțiunea civilă formulată în dosarul penal nr. x/260/2012 și cererea de chemare în judecată, prima instanța a apreciat faptul că există identitate de părți, obiect și cauză, fiind vorba de aceleași părți care încearcă valorificarea aceleiași pretenții, invocând același temei juridic.

În ceea ce privește părțile, s-a reținut că acestea sunt B., C., D., E. și F., în calitate de reclamanți, și A. SA, în calitate de pârâtă.

În ceea ce privește obiectul, în ambele dosare acesta este reprezentat de cererea de reparare a prejudiciului suferit de reclamanți, ca urmare a antrenării răspunderii delictuale a pârâtei; în ambele dosare, fundamentul pretențiilor îl reprezintă răspunderea civilă delictuală.

Considerentele sentinței penale nr 268/2013, pronunțată de Judecătoria Moinești, au fost în sensul ca nu se poate imputa inculpatei A. SA vreo acțiune sau inacțiune ilicită constând în neîndeplinirea unor obligații legale sau contractuale care să fi determinat producerea exploziei din locuința părților vătămate din noaptea de 7/8 decembrie 2010, reținându-se că explozia a fost urmarea unei calamitări naturale.

Principiul puterii de lucru judecat este expresia principiului securității juridice, iar problemele de drept dezlegate în mod definitiv de o instanță nu mai pot fi readuse în discuție, respectiv nu mai pot fi contrazise într-un proces ulterior. Atât timp cât prin sentința penală nr. 268/2013, pronunțată de Judecătoria Moinești, s-a statuat cu caracter definitiv asupra neîntrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, prin prisma neîndeplinirii condiției existenței faptei ilicite, instanța sesizată ulterior nu poate repune în discuție verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâții UAT Zemeș, Județul Bacău și Președintele Consiliului Județean Bacău, prima instanță a reținut următoarele:

Pretențiile reclamanților au ca obiect contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a exploziei produse în data de 7/8.12.2010.

Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil raporturilor juridice stabilite între părți, termenul prescripției este de 3 ani, iar potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

S-a reținut că din examinarea acestui text de lege rezultă faptul că în raporturile juridice de natură delictuală s-a instituit un termen de 3 ani pentru acoperirea prejudiciului, legiuitorul considerând că un asemenea termen este suficient pentru a proteja interesele persoanei vătămate în raport cu cerințele principiilor securității juridice; nu au fost identificate cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție.

Prima instanță a arătat că, astfel cum rezultă din conținutul declarațiilor prezentate de părțile civile în cursul urmării penale la data de 1.03.2011, aceștia cunoșteau situația de fapt invocată în susținerea pretențiilor, respectiv alunecările de teren, acumularea de gaze, amplasarea sondelor și cuantumul prejudiciului, data constituirii de parte civilă reprezentând momentul la care reclamanții au cunoscut întinderea pagubei și persoana care răspunde de ea. Susținerile reclamanților în sensul că data cunoașterii celor două elemente este reprezentată de data rămânerii definitive a sentinței penale nu au fost primite de tribunal care a apreciat că dispozițiile art. 8 din Decretul nr.167/1958 nu condiționează nașterea dreptului la acțiunea în răspunderea civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Or, atât timp cât în cursul urmăririi penale reclamanții au determinat în mod exact paguba suferită și împrejurările în care s-a produs explozia, luând la cunoștință de raportul de expertiză efectuat, prin intermediul căruia au fost informați asupra cauzei evenimentului, prescripția dreptului la acțiune formulată în contradictoriu cu autoritățile publice locale a început să curgă de la data constituirii de parte civilă.

Prin raportare la data începerii cursului prescripției, la data introducerii cererii de chemare în judecată (14.05.2015), la data producerii exploziei (7/8.12.2010) și data declarațiilor de parte civilă (1.03.2011), prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, în consecință, acțiunea.

Prin decizia nr. 666 din 30.05.2016, Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă a admis apelul principal formulat de reclamanți și apelul incident formulat de pârâții Președintele Consiliului Județean Bacău și Județul Bacău împotriva sentinței civile nr. 514/2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC A. SA, Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeș - prin primar și Unitatea Administrativă Teritorială Județeană Bacău; a fost anulată, în parte, sentința civilă nr. 514/2015, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost trimisă cauza Tribunalului Bacău, spre rejudecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții UAT Zemeș și Președintele Consiliului Județean Bacău. A fost menținută dispoziția cu privire la admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea, ca efect al admiterii  acestei excepții, a cererii formulate  în contradictoriu cu pârâta SC A. SA.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat curtea de apel a constatat că, în ceea ce o privește pe pârâta A. SA, cauza s-a mai judecat, o instanță de judecată apreciind asupra pretențiilor apelanților-reclamanți din prezenta cauză în dosarul penal nr. x/260/2012 al Judecătoriei Moinești, în care a fost pronunțată sentința penală nr.268/2013.

Reținând că, potrivit art.431 C.proc.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect și verificând acțiunea civilă în dosarul penal menționat, instanța de apel a constatat că există identitate de părți, de obiect și de cauză cu cele din prezenta cauză, în speță solicitându-se repararea prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a exploziei produse în locuința acestora în noaptea de 7/8.12.2010, în contradictoriu cu pârâta A. SA.

Criticile privitoare la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune au fost găsite fondate de instanța de apel care a reținut că, potrivit art. 8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, s-a considerat că este adevărat că explozia s-a produs la 7/8.12.2010 și că părțile civile au dat declarații la data de 1.03.2011 când au cunoscut situația de fapt, însă la acea dată au apreciat că persoana care răspunde de pagubă este A. SA, aspect care nu s-a confirmat în raport de cele reținute prin sentința penală. Prin urmare,

s-a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă în raport de alte persoane de la data soluționării deciziei definitive a cauzei penale

întrucât la acel moment apelanții-reclamanți au cunoscut că A. SA nu este autorul faptei.

Apelul incident a fost admis cu motivarea că apelanții-pârâți au invocat la judecata în fond, prin întâmpinare, excepția reiterată prin motivul de apel, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Președintelui Consiliului Județean Bacău și a Județului Bacău, asupra căreia tribunalul nu s-a pronunțat.

Cercetând recursul din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform încadrării criticilor expuse în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 și 8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958.

Astfel, recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Zemeș, prin primar, împotriva deciziei nr. 666/2016, pronunțată de  Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă, pune în discuție interpretarea dispozițiilor art. 8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, potrivit cărora: “Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.”

În vreme ce recurenta-pârâtă a susținut că în speță termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data de 1.03.2011, dată la care intimații-reclamanți s-au constituit părți civile în dosarul penal care a fost deschis ca urmare a producerii exploziei care reprezintă sursa prejudiciului invocat de aceștia, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data soluționării, prin decizie definitivă, a cauzei penale în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva A. SA, deoarece numai de la acel moment reclamanții au cunoscut că A. SA nu este autorul faptei cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 3 și 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/ 1958, termenul de prescripție extinctivă are o durată de trei ani și curge, în ceea ce privește repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba

,

cât și pe cel care răspunde de ea

.

Prin urmare, cunoașterea pagubei și cunoașterea persoanei care se face vinovată de producerea acesteia sunt două elemente

distincte

care trebuie să fie îndeplinite

cumulativ

pentru a determina curgerea termenului de prescripție.

În speță, la data la care s-au constituit părți civile în dosarul penal, intimații-reclamanți au cunoscut existența pagubei, aspect care nu este contestat.

În condițiile particulare ale cauzei rezultate din instrumentarea din oficiu de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Moinești a dosarului penal nr. x/260/2012, dosar în care a fost întocmit rechizitoriu nr. x/P/2010, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a A. SA, pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă față de părțile vătămate D. și F., distrugere din culpă și omisiunea de a raporta imediat orice accident major, dacă a fost de natură să pună în pericol viața sau sănătatea umană, animală sau vegetală,

pretențiile care au format obiectul laturii civile nu puteau fi îndreptate decât împotriva A.

Nu se poate însă considera că data de 1.03.2011 (dată la care intimații-reclamanți s-au constituit părți civile în dosarul penal) reprezintă momentul la care intimații-reclamanți au cunoscut și pe cel responsabil de producerea prejudiciului.

În acest sens se constată că prin sentința penală nr.268 din 27.05.2013, pronunțată de Judecătoria Moinești, rămasă definitivă prin decizia penală nr.156 din 31.01.2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, s-a reținut că inculpatei A. SA nu i se poate imputa vreo acțiune sau inacțiune care să fi dus la producerea exploziei, aceasta fiind achitată în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 184 alin.(1) și (3), art. 184 alin.(2) și 4 și art. 219 alin.(1) C.pen., constatându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.

Prin aceeași sentință penală s-a reținut și faptul că în legătura cu unul dintre elementele care au contribuit la producerea exploziei, respectiv alunecările de teren din anul 1992, autoritățile locale nu au luat nicio măsură, precum și faptul că evacuarea persoanelor din zonă nu putea fi dispusă de o persoană juridică de drept privat, ci de autoritățile publice locale.

Înalta Curte subliniază că este corectă susținerea recurentei-pârâte în sensul că aceasta nu a fost parte în procesul penal. Prin urmare, prin hotărârea penală menționată nu s-a stabilit vinovăția sa în producerea exploziei, acest lucru urmând a face obiectul cercetării judecătorești cu prilejul reluării judecății la Tribunalul Bacău; însă, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în circumstanțele particulare ale cauzei, în cauză nu se poate face abstracție de aspectele sus-menționate din hotărârea penală.

În consecință, intimații-reclamanți, pe de o parte, nu aveau posibilitatea de a exercita concomitent mai multe acțiuni civile pentru repararea aceluiași prejudiciu, iar, pe de altă parte, cauzele complexe ale producerii exploziei au fost stabilite pe baza unui probatoriu specific în dosarul penal.

Cum persoana vinovată de producerea prejudiciului nu se poate determina în lipsa elementelor care au reprezentat cauza producerii exploziei în discuție, iar prin hotărârea penală definitivă au fost identificate drept cauză și alunecările de teren din anul 1992, eveniment în legătură cu care instanța penală a menționat o serie de obligații care revin autorităților locale,  Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se, ca moment la care intimații-reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel care răspunde de pagubă în sensul art. 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, la data de 31.01.2014, data soluționării, prin  decizia penală nr.156 din 31.01.2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, a recursurilor declarate împotriva sentinței penale nr.268 din 27.05.2013, pronunțată de Judecătoria Moinești.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu s-a făcut dovada vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive, Înalta Curte reține că sunt lipsite de relevanță întrucât instanța de apel nu a admis apelul declarat de reclamanți pentru un asemenea considerent; în speță, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

nu a început să curgă

anterior datei de 31.01.2014, dată  la care, prin hotărâre penală definitivă,  intimații-reclamanți au luat cunoștință de împrejurarea că A. SA nu este autorul faptei ilicite; or, cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 14.05.2015 se situează înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani.

Existența unui alt dosar cu obiect similar, dar având alte părți (nr. x/110/2012), invocat de recurenta-pârâtă cu titlu de exemplu, ca și o pretinsă cerere de acordare de despăgubiri adresată de intimații-reclamanți autorității locale pe fondul unui protest, ulterior momentului exploziei, nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., în temeiul dispozițiilor art.496 alin.(1) din același act normativ, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.