ÎCCJ, decizie (scj.ro #211966)

Asigurări. Acțiune în despăgubiri. Incidența termenului de prescripție a răspunderii penale. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Judecata

Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri

Asigurări

Aprecierea probelor

Cuantum daune morale

Motivarea hotărârii judecătorești

Termen de prescripție a răspunderii penale

C. proc. civ., art. 264, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (3)

C. civ., art. 1371, art. 1394 alin. (1), art. 2517

C. pen., art. 154 alin. (1) lit. d), art. 158 alin. (2), art. 196

Norma C.S.A. nr. 23/2014, art. 50 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor 1.394 C. civ., „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”.

Conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani, iar potrivit art. 196 C. pen., pedeapsa pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Prin urmare, aplicând prevederile art. 1394 C. civ., art. 196 și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. la situația de fapt, în mod judicios, instanța de apel a constatat că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 5 ani, iar nu cel de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783 din 26 septembrie 2023

Prin

cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secția civilă, la 14.08.2018, sub nr. x/93/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 4.747,5 lei și echivalentul în lei a 669,4 euro, reprezentând cheltuielile medicale ocazionate de tratamentul urmat pentru refacerea sa; a sumei de 21.567 euro, echivalent lei, reprezentând despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat pentru perioada decembrie-iunie 2014 și iunie 2018, calculată la un venit mediu anual de 6.162 euro; a sumei de 457.345,34 euro, din care 419.041,25 euro reprezentând daune morale, iar 38.304,09 euro reprezentând daune materiale, echivalent în lei la data efectuării plății, precum și la penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, până la achitarea integrală a sumelor.

S-a mai solicitat obligarea la plata dobânzii legale aferentă sumelor menționate în primele trei capete de cerere, începând cu data la care acestea sunt exigibile și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349-1350, art. 1381-1395 C. civ., respectiv dispozițiile Legii nr. 136/1995

.

Prin

sentința civilă nr. 1725 din 16 iulie 2020,

Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. S.A.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta la plata sumei de 174.195 lei către reclamantă, din care 111.695 lei cu titlu de daune materiale și 62.500 lei cu titlu de daune morale, respingând ca neîntemeiate capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor de 4.747, 5 lei și 669,4 euro, de 21.567 euro și de 457.343,34 euro, respectiv ca nedovedite capetele de cerere privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel

ambele părți.

Prin

decizia civilă nr. 955/2022 din 15 iunie 2022,

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă, respectiv de apelanta-pârâtă și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 550.000 lei reprezentând daune morale;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4865,81 euro, în echivalent lei la cursul BNR din data plății efective, reprezentând daune materiale;

- a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs

pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu este motivată din perspectiva apelului promovat de aceasta sub aspectul daunelor morale, nepurtarea centurii de siguranță de către reclamantă, respectiv prescripția dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 și art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, întrucât nu a analizat jurisprudența națională privind despăgubirile în caz de prejudiciu personal nepatrimonial cuvenit victimelor accidentelor de circulație, respectiv dispozițiile art. 1371 C. civ., art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, art. 2528 alin. (1), art. 2517, art. 1394 alin. (1) C. civ.

Detaliind, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia din apel din perspectiva nemotivării în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. 1 C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Printr-un prim set de critici, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel nu a stabilit situația de fapt la care să aplice legea, respectiv că decizia recurată este nemotivată în privința apelului promovat de aceasta sub aspectul daunelor morale.

A menționat că, în condițiile în care specificitatea cauzei dedusă judecății impunea raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective [art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma C.S.A. nr. 23/2014 stabilind că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudenta din România], instanța de apel nu s-a raportat la jurisprudența arătată de aceasta în cuprinsul motivelor de apel, motivarea fiind, astfel, lacunară.

În același context, a susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la motivele de apel invocate de aceasta, fapt ce denotă și o încălcare a principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., art. 24 din Constituție și art. 6 par. 1 și 3 C.E.D.O., a principiului egalității armelor și al garanțiilor sale, precum și a principiului dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 C.E.D.O.; în acest sens, a evocat statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Delcourt, respectiv Albina vs. România.

Recurenta a precizat că, deși manifestă compasiune față de victimă, reclamanta din prezenta cauză, trebuie avută în vedere situația reală, concretă, particulară a acesteia și motivul/scopul pentru care legea îi acordă dreptul la daune morale în cuantum de 550.000 lei.

În raport de motivarea instanței de apel, potrivit căreia aceasta nu ar fi produs probe din care să rezulte că reclamanta și-a agravat sănătatea acceptând să circule fără a avea centura de siguranță cuplată, respectiv cu privire la consecințele pe plan psihic al evenimentului rutier, autoarea recursului a arătat că, deși legiuitorul a reglementat obligativitatea purtării centurii de siguranță, acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanța de apel.

În continuare, recurenta a prezentat argumente privind obligația instanței de a se raporta la jurisprudența națională, evocând dispozițiile art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, privind criteriile de apreciere a limitelor de despăgubire în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel nu a explicat în mod clar care a fost rațiunea pentru care nu a avut în vedere toate apărările formulate de aceasta cu privire la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este rezultatul unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală și norma specială.

În concret, a arătat că instanța de apel a nesocotit criteriile legale care stau la baza stabilirii despăgubirilor, încălcând astfel dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011 și art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

De asemenea, a susținut că s-a nesocotit jurisprudența C.E.D.O. întrucât nu s-a observat că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, fiind nerezonabilă și artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect de natură a încălca și principiul nediscriminării (în materie de reparație, axată pe calitatea persoanei care face plata).

În acest context, a învederat că, deși în jurisprudență s-a arătat, în mod constant, că determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate trebuie să vizeze doar efectul compensatoriu, și nu să încerce prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la sănătate și integritate corporală neputând fi evaluat în bani, instanța de apel nu s-a raportat la jurisprudența relevantă în materie, nici chiar la cea indicată de aceasta prin memoriul de apel, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri subiective ale instanței, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudențiale invocate în apărare. În susținere, a evocat dispozițiile art. 53 din Legea nr. 136/1995.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta a susținut că instanța de apel ar fi ignorat o probă care, odată formulată și administrată, a condus la o concluzie care trebuia avută în vedere la momentul stabilirii despăgubirilor, anume aceea că reclamanta a contribuit la amplificarea consecințelor accidentului rutier, neasigurându-se cu centura de siguranță, astfel cum prevede art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. A apreciat că erau aplicabile dispozițiile art. 1371 C. civ., prevederi pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere.

Nu în ultimul rând, a învederat că instanța de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripție.

Astfel, după evocarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., recurenta a susținut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 alin. (1) C. civ., întrucât cauza penală nu s-a finalizat printr-o sentință de condamnare a intervenientului forțat pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă („faptul penal”), astfel că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 2517 C. civ., potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani.

În fine, a înțeles să redea, parțial, considerentele deciziei nr. 554 din 10 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu de practică judiciară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și toate celelalte texte de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata-reclamantă, respectiv intimatul-intervenient nu au uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, rapoarte de expertiză) în stabilirea situației de fapt și a daunelor morale.

Toate aceste constatări factuale ale instanței de apel și evaluarea probelor administrate sub acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs, tot așa cum aprecierea posibilității reclamantei de a evita producerea prejudiciului moral sau de a-l diminua sunt în competența judecătorului învestit cu soluționarea fondului cauzei.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

Aceleași argumente sunt valabile și în ceea ce privește criticile pe care recurenta-pârâtă le formulează în legătură cu cuantumul daunelor stabilite în sarcina sa, căci, deși se raportează la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate nu relevă o încălcare a dispozițiilor legale, de natură să impună casarea soluției adoptate din această perspectivă.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii cuantumului daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Însă, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, necenzurabilă în recurs, iar nu de nelegalitate.

În argumentarea cererii de recurs, raportându-se la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că decizia recurată este nemotivată în privința daunelor morale acordate reclamantei în raport de jurisprudența din România și, totodată, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Norma Ordinului nr. 14/2011, art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, art. 1371 C. civ., ale 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, precum și faptul că instanța de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripție, art. 2528 alin. (1), art. 2517 și art. 1394 alin. (1) C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (l) lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind lacunară, nefiind făcută nicio referire cu privire la jurisprudență, în condițiile în care specificitatea cauzei impunea raportarea la aceasta, respectiv neanalizarea apărărilor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, întrucât instanța de apel a analizat situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut caracterul neîntemeiat al criticilor referitoare la incidența în cauză a termenului general de prescripție, arătând că în mod judicios a concluzionat instanța de fond asupra incidenței termenului de 5 ani, potrivit dispozițiilor art. 1394 C. civ., în raport de prevederile art. 196 C. pen. și art. 154 alin. (1) din același cod, subliniind, totodată, faptul că pârâta nu a înțeles să critice acest raționament al instanței de fond.

De asemenea, cu privire la criticile privind neluarea în considerare de către instanța de fond a probelor administrate în dosarul penal referitoare la împrejurările și dinamica accidentului, respectiv a culpei asiguratului în producerea acestuia, Curtea de apel a menționat că, în realitate, se critică luarea în considerare a expertizei tehnice auto, cu motivarea că onorariul expertului a fost achitat de părțile vătămate, ceea ce ar pune sub semnul întrebării independența expertului, și a argumentat motivele pentru care a înlăturat ca nefondate criticile, arătând că întocmirea expertizei tehnice auto a fost dispusă de organele de cercetare penală, iar onorariul expertului a fost suportat din fondurile de stat.

Totodată, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, instanța de control a înlăturat critica privind contribuția victimei la producerea consecințelor accidentului, întrucât împrejurarea potrivit căreia aceasta nu ar fi purtat centura de siguranță nu a fost dovedită, deși sarcina probei îi revenea pârâtei, arătând că, din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală întocmit în faza de apel, nu au fost identificate elemente medico-legale care ar fi putut permite experților să aprecieze dacă victima purta sau nu centura de siguranță la momentul producerii accidentului.

În același timp, instanța de apel a arătat atât argumentele pentru care a apreciat ca fiind fondate criticile pârâtei privind cuantumul daunelor materiale acordate de instanța de fond reclamantei, pentru veniturile realizate în perioada 24.12.2014-14.08.2018, cât și temeiurile de drept în raport de care a stabilit cuantumul acestora.

De asemenea, contrar celor susținute de către pârâtă, hotărârea este motivată și în privința daunelor morale, instanța de control arătând în considerente criteriile create pe cale jurisprudențială în vederea determinării cuantumului daunelor stabilite.

Înalta Curte reține că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire fără justă cauză a persoanei păgubite.

Or, în speță, instanța de apel, în mod legal și temeinic, a avut în vedere, la stabilirea daunelor morale, amploarea vătămărilor suferite de reclamantă și consecințele grave și permanente ale accidentului, criticile recurentei-pârâte vizând nereținerea aplicabilității dispozițiilor art. 1371 C. civ. neputând fi primite.

Înalta Curte constată că, în urma coroborării probelor din dosar cu susținerile părților, ținând cont de criteriile necesare pentru acordarea despăgubirilor și de faptul că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanței, pentru fiecare cauză în parte, în mod corect, instanța de apel a respins criticile pârâtei din această perspectivă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat, totuși, în mod constant, faptul că art. 6 parag. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă cu referire la nerespectarea art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, că ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așadar, jurisprudența din România nu este izvor de drept în raport și de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

În aceste condiții, deși recurenta-pârâtă susține că în cuprinsul motivelor de apel a invocat, cu titlu de jurisprudență, hotărâri judecătorești, din cererea de apel aflată la filele 38-43 a dosarului Curții se constată că aceasta nu a indicat nicio hotărâre judecătorească în susținerea alegațiilor sale și nici la dosarul cauzei nu au fost înaintate eventuale copii ale unor hotărâri judecătorești.

Prin urmare, cu privire la criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale, se reține că vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului fiind limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, a procedat la o analiză efectivă a tuturor motivelor de apel, motivarea instanței de control explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluției pronunțate, respectând principiile dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., art. 24 din Constituție și art. 6 par. 1 și 3 C.E.D.O., al egalității armelor și al garanțiilor sale, precum și principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 C.E.D.O.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel nu a făcut o judicioasă interpretare a normelor legale privitoare la prescripție, susținând că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1394 alin. (1) C. civ., ci cele ale art. 2517 din același cod, termenul de prescripție fiind de 3 ani.

Criticile nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile 1.394 C. civ. potrivit cărora, „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.”.

Totodată, instanța supremă reține că, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale sunt de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani, iar conform art. 196 C. pen., pedeapsa pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

În cauză, termenul a început să curgă de la data producerii accidentului, respectiv 24.12.2014 și s-a împlinit la 24.12.2019, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă (14.08.2018).

Prin urmare, aplicând prevederile art. 1394 C. civ., art. 196 și art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. la situația de fapt, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod judicios, a constatat că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 5 ani, menținând raționamentul instanței de fond, cu consecința înlăturării, ca neîntemeiate, a criticilor pârâtei referitoare la incidența în cauză a termenului de prescripție de 3 ani.

De asemenea, se observă că instanța de control a mai reținut că apelanta-pârâtă nu a formulat în concret nicio critică la adresa raționamentului instanței de fond, ci doar s-a limitat la a relua susținerile expuse în apărare în fața Tribunalului.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut incidența normei prevăzute de art. 1394 C. civ. ca dispoziție specială aplicabilă termenelor de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, recurenta-pârâtă readuce în discuție aceeași problematică a termenului de prescripție de drept comun, de 3 ani.

Susținerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți exprimate în etapele procesuale anterioare și care au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În motivele de recurs nu se regăsesc considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției de fond privind termenul de prescripție, ci aprecieri generale legate de termenul de prescripție de drept comun și de finalitatea pe care acesta trebuie să o aibă, respectiv respingerea acțiunii ca prescrise.

Referitor la invocarea deciziei nr. 554 din 10 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, cu titlu de practică judiciară și la argumentul constituit de recurenta-pârâtă în cadrul acesteia, se constată că decizia vizează o situație diferită de cea din prezenta cauză, în considerentele acesteia reținându-se că fapta săvârșită de intervenientul forțat nu întrunea toate elementele constitutive ale infracțiunii pentru care au fost efectuate cercetările, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparținând persoanei vătămate or, în cauză, prin sentința pronunțată de instanța de fond, în baza probatoriului administrat, s-a reținut că intervenientul forțat este cel care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, că este singurul vinovat atât de producerea accidentului, cât și de urmările acestuia.

De asemenea, se constată că, în cauză, soluția de clasare a fost dispusă ca urmare a retragerii plângerii penale de către reclamantă, iar potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (2) C. pen., retragerea plângerii înlătură doar răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, nu și caracterul penal al faptei.

Cum retragerea plângerii nu a fost reglementată de legiuitor drept o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, alături de cele prevăzute la art. 27-33 C. pen., se deduce că, și în condițiile retragerii plângerii, caracterul penal al faptei subzistă, efectul produs fiind doar acela că făptuitorului nu îi mai poate fi atrasă răspunderea penală.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate referitoare la prescripție nu se raportează la considerentele deciziei atacate, fiind, în realitate, o reluare a susținerilor formulate în etapa procesuală anterioară.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a Codului de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C.I.T.R. D. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 955/2022 din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.