ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 09.07.2020 pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., obligarea acestora la plata următoarelor sume: 3.000.000 RON, cu titlu de daune morale; 15.000 RON, cu titlu de daune materiale; penalități de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu dată rămânerii definitive a hotărâri și până la plata efectivă și integrală a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349, 1.357 și 1.391 C. civ. Prin întâmpinările formulate, pârâtele au invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău Prin sentința nr. 536/2021 din 08.07.2021, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis excepția prescripției, invocată de pârâte, și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 111/2023 din 09.02.2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul reclamantului și a anulat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe pârâta S.C. B. S.R.L. și a trimis cauza, spre rejudecare, în aceste limite, la Tribunalul Bacău; a menținut dispoziția privind admiterea excepției prescripției și respingerea, ca prescrisă, a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L..

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat față de aceasta. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a precizat faptul că, deși instanța de apel a reținut în mod corect că accidentul rutier a avut loc în data de 07.08.2011 (anterior intrării în vigoare a noului C. civ.), motiv pentru care a stabilit că legea aplicabilă este reprezentată de C. civ. de la 1864 și de Decretul-lege nr. 167/1958, ulterior a aplicat texte de lege din actualul C. civ., contrar principiului conform căruia legea civilă nu poate retroactiva. În acest sens, a precizat și că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, "obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor." De asemenea, a menționat și că în reglementarea anterioară nu există dispoziții similare celor cuprinse în art. 1.394 și art. 2.537 pct. 3 din noul C. civ. Cauzele de prorogare, întrerupere și de suspendare fiind de strict interpretare și aplicare, Curtea nu putea aplica prin analogie dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează expres și limitativ cazurile de întrerupere a prescripției extinctive. Din moment ce în Decretul nr. 167/1958 este reglementată, la art. 19, repunerea în termenul de prescripție care are ca fundament același principiu de drept care justifică suspendarea și întreruperea cursului prescripției și care, spre deosebire de cele două instituții menționate, nu cuprinde o enumerare expresă și limitativă a cazurilor de repunere în termen, ci o formulare generică, motivul invocat de reclamant pentru respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune putea fi analizat de instanța de apel exclusiv din perspectiva repunerii în termenul de prescripție. Motivul invocat de reclamant pentru respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune (plângerea penală formulată împotriva recurentei-pârâte nu a fost soluționată până în 15.01.2020, când s-a dat ordonanța de clasare) putea fi analizat de Curtea de Apel Bacău doar din perspectiva repunerii în termenul de prescripție. Dacă se apreciază că reclamantul a formulat în mod implicit cerere de repunere în termenul de prescripție odată cu cererea de chemare în judecată (09.07.2020), urmează a se constata că a fost depășit termenul imperativ de o lună, prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cererea de repunere în termen a fost formulată după aproape șase luni de la data soluționării plângerii penale (15.01.2020, prin ordonanța de clasare), motiv pentru care nu se poate concluziona decât ca termenul de prescripție era împlinit. Chiar dacă s-ar aprecia că susținerile reclamantului s-ar putea încadra de principiu în motivul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, tot nu s-ar putea concluziona că termenul de prescripție nu era împlinit în data de 09.07.2020, deoarece, în dosarul penal soluționat de instanța de judecată (decizia penală nr. 916/04.07.2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău), reclamantul nu a avut calitatea de parte civilă în raport cu recurenta-pârâtă. A mai învederat și că intimatul-reclamant a cunoscut că recurenta-pârâtă este autorul faptei ilicite la momentul când Consiliul Județean Bacău i-a comunicat adresa nr. x/08.04.2013. Este irelevant faptul că abia în anul 2018 instanța penală a constatat, în considerentele deciziei penale nr. 916/04.07.2018, care privea o altă societate comercială, că recurenta-pârâtă ar fi autorul faptei ilicite, deoarece art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează curgerea termenului de prescripție de stabilirea, în prealabil, de către o instanță de judecată a autorului faptei ilicite. Este necesar și suficient ca victima să fi aflat, prin orice mijloace, cine este autorul faptei ilicite. Or, în cauză, intimatul-reclamant a aflat, cu certitudine, cine este autorul faptei ilicite în data de 08.04.2013. Mai mult, instanța de apel se referă, în considerentele hotărârii atacate, la decizia penală nr. 916/04.07.2018, pronunțată de Curtea de apel Bacău în dosarul nr. x/2015, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a fost parte în acel proces, nu s-a putut apăra și, pe cale de consecință, această decizie nu îi este opozabilă. Intimatul-reclamant nu poate invoca existența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție, din moment ce a dat dovadă de neglijență în valorificarea dreptului său material la acțiune, în condițiile în care, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 09.12.2015, pronunțată de Judecătoria Podu-Turcului în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit cadrul procesual fără participarea recurentei-pârâte, iar aceasta, în calitate de parte vătămată, a înțeles să nu o atace. Deși actuala reglementare a prescripției este mai permisivă în privința cazurilor de întrerupere a cursului prescripției extinctive comparativ cu vechea reglementare, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, această realitate juridică nu-i permite instanței de judecată să aplice retroactiv noua lege civilă, care este mai favorabilă persoanei prejudiciate. Instanța nu poate transforma într-un reformator legislativ, sub masca interpretării legii civile vechi, deoarece și-ar depăși, astfel, atribuțiile constituționale, care sunt de a aplica legea, iar nu de a adauga la lege.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A precizat că instanța de apel a arătat că indiferent de legea aplicabilă, Decretul nr. 167/1958 sau actualul C. civ., acțiunea este formulată înăuntrul termenului de prescripție, luând în considerare data producerii accidentului, respectiv data formulării plângerii penale și argumentează teoretic în ambele variante, însă motivarea este făcută în lumina prevederilor Decretului nr. 167/1958. Mai exact, instanța de apel a arătat în mod expres că "în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011 devin aplicabile dispozițiile art. 8 și 16 din Decretul nr. 167/1958", pentru ca ulterior sa facă trimitere și la art. 17 alin. (3) din același decret. Indiferent de dreptul material aplicat, data de la care curge termenul de prescripție este "minim 04.07.2018", ceea ce înseamnă, în mod indubitabil, că a promovat cererea de chemare în termenul legal, de 3 ani. Precizează că, din punctul său de vedere, termenul de prescripție curge din data de 15.01.2020, când a primit ordonanța de clasare, deoarece până la acea dată nu a avut nicio soluție cu privire la cererea formulată împotriva recurentei-pârâte, decizia Curții de Apel Bacău din dosarul nr. x/2015 indicând în dispozitiv cine nu este vinovat. A mai arătat și că a formulat cerere de constituire ca parte civilă odată cu plângerea penală, ambele fiind îndreptate împotriva recurentei-pârâte, motiv pentru care consideră ca fiind incident motivul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Instanțele au avut în vedere tocmai faptul că cel puțin până în data de 04.07.2018 nimeni nu s-a pronunțat cu privire la cererile sale. Nu poate fi primit nici argumentul referitor la faptul că adresa nr. x/08.04.2013, prin care a fost informat că recurenta-pârâtă este autorul faptei ilicite, ar reprezenta data de la care ar curge termenul de prescripție, motivat de faptul că, la acel moment, formulase deja plângere penală împotriva acestei societăți, termenul de prescripție fiind întrerupt indiferent de legea aplicabilă. Cauza de întrerupere nu are legătură cu eventuala sa neglijență, aceasta operând prin efectul legii, fără a fi influențată de aspecte subiective. Pe de altă parte, în procedura de cameră preliminară nu se pot formula cereri și excepții cu privire la cadrul procesual, instanța cercetând exclusiv fapta, din perspectiva în care a fost învestită. Cu toate acestea, precizează că nu a fost neglijent, cum susține recurenta-pârâtă, ci a făcut opoziție în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului, prin care a arătat că nu există o soluție cu privire la recurenta-pârâtă, împotriva căreia a formulat plângere penală, apărare respinsă de instanță. A concluzionat prin aceea că acțiunea a fost formulată în termenul prevăzut de lege, precum și că are dreptul la reparația efectivă a prejudiciului suferit. În data de 30 ianuarie 2024, intimatul-reclamant a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că soluția instanței de apel privind admiterea apelului reclamantului, cu consecința anulării, în parte, a sentinței și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune. Cu titlu prealabil, se reține că, în data de 26 octombrie 2011, intimatul-reclamant a formulat plângere penală împotriva recurentei-pârâte pentru săvârșirea, față de acesta, a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 din C. pen. de la 1968, ca urmare a accidentului rutier suferit în data de 07 august 2011, cauzat de recurenta-pârâtă, care nu ar fi asigurat îndeplinirea obligațiilor legale de semnalizare a lucrărilor efectuate pe carosabil, ocazie cu care a solicitat, în mod expres, ca recurenta-pârâtă să fie obligată la repararea prejudiciului material și moral pe care l-a suferit în urma accidentului, fiind indicat, în acest sens, cuantumul pretențiilor formulate. Prin acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte, formulată în data de 9 iulie 2020, intimatul-reclamant a solicitat obligarea recurentei-pârâte și a intimatei-pârâte la plata de daune materiale și morale, în acord cu dispozițiile art. 1.349, 1.357 și 1.391 C. civ., în vederea reparării prejudiciului suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 07 august 2011. În legătură cu termenul de formulare a acțiunii, intimatul-reclamant a precizat că, în speță, este incidentă cauza de întrerupere a prescripției extinctive prevăzută de art. 2.537 pct. 3 C. civ., astfel încât acesta a început să curgă de la 15 ianuarie 2020 - dată la care s-a dispus clasarea sesizării formulate împotriva recurentei-pârâte. În cauză, plecând de la cele arătate anterior, prima instanță a reținut că, în speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data formulării plângerii penale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ. sub acest aspect, în timp ce legea care guvernează condițiile răspunderii civile delictuale este reprezentată de cea în vigoare la data la care a avut loc accidentul rutier - C. civ. de la 1864. Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte, și a respins acțiunea în consecință, reținând că efectul întreruptiv prevăzut de lege a avut loc doar până la data de 13 decembrie 2015 (moment la care a rămas definitivă, prin necontestare, încheierea judecătorului de cameră preliminară din 9 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului). Prin decizia recurată, instanța de apel a invalidat, în parte, soluția primei instanțe, reținând că, în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă, acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, în mod corect, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", arătând că, atât potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, cât și dispozițiilor noului C. civ., acțiunea promovată de reclamant trebuie considerată ca fiind formulată în termen, chiar dacă nu toate argumentele instanței sunt unele apte să sprijine soluția adoptată. Se constată că, deși instanța de apel și-a început în mod corect raționamentul juridic, prin necesitatea de a verifica atât momentul subiectiv, reprezentat de data la care intimatul-reclamant a luat în mod efectiv cunoștință despre existența pagubei și a celui care răspunde de ea, respectiv a momentului obiectiv, constând în data la care acesta trebuia să ia cunoștință despre aceste împrejurări, atât din perspectiva art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât și al art. 2.528 alin. (1) C. civ., pentru a putea determina legea aplicabilă în această materie, totuși, în continuare, a reținut în mod incorect incidența prevederilor Decretului nr. 167/1958. În această ordine de idei, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Totodată, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede, în mod similar, că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Se reține, așadar, că cele două reglementări legale sunt identice și instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Textele de lege precitate nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii prescripției de cel al nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să formuleze acțiunea în răspundere civilă delictuală. În aplicarea prevederilor legale anterior menționate, instanța de apel a reținut însă, în mod eronat, existența, în cauză, a unui moment obiectiv - de o lună de la data accidentului, întemeindu-se exclusiv pe aprecieri proprii, în sensul că "un bonus pater familias trebuia să ia cunoștință despre cel care se face răspunzător de producerea pagubei cel mai târziu la data de 7 septembrie 2011". Or, acest considerent este lipsit de substanță, urmând a fi înlocuit cu cele expuse în continuare, în condițiile în care, în contextul normativ specific prescripției extinctive, nu există nicio dispoziție legală care să stabilească un termen-limită de la data săvârșirii faptei ilicite, care să constituie punctul de plecare al termenului de prescripție în ceea ce privește dreptul la acțiunea în repararea pagubei. Ca atare, în cauză nu se putea reține o eventuală lipsă de diligență de a acționa în sarcina intimatului-reclamant, date fiind lipsa unei obligații legale, respectiv lipsa oricăror elemente obiective care să ateste o eventuală atitudine culpabilă a părții din această perspectivă. Dimpotrivă, se constată că intimatul-reclamant a efectuat demersurile necesare într-o manieră promptă, din moment ce a înțeles să formuleze un prim demers judiciar împotriva recurentei-pârâte după doar aproximativ două luni de la data la care a avut loc accidentul. Cât privește momentul subiectiv (constând în data la care intimatul-reclamant a cunoscut atât paguba, cât și aspectul că recurenta-pârâtă s-ar face vinovată de producerea acesteia), se constată că prima instanță a reținut acordul intimatului-reclamant și al recurentei-pârâte cu privire la faptul că acesta este reprezentat, în speță, de data formulării plângerii penale, respectiv 26 octombrie 2011, precum și că "nu există elemente de probatoriu care să ateste împrejurarea că intimatul-reclamant ar fi avut cunoștință sau trebuia să aibă cunoștință despre aceste aspecte la o dată anterioară". Or, în acord cu principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de prevederile art. 477 C. proc. civ., care determină limitele efectului devolutiv la ceea ce s-a apelat, se constată și că acest considerent al primei instanțe (referitor la momentul subiectiv) a intrat sub autoritate de lucru judecat, din moment ce nu a fost contestat de către părțile litigante. În acest context, apare ca fiind lipsită de relevanță susținerea recurentei-pârâte cu privire la faptul că intimatul-reclamantul ar fi cunoscut, cu certitudine, încă din 8 aprilie 2013 (moment la care i s-ar fi adus la cunoștință acest lucru, printr-o adresă emisă de către Consiliul Județean Bacău), că recurenta-pârâtă este persoana care răspunde de pagubă, având în vedere că acest moment este ulterior celui anterior arătat. Oricum, această susținere nu avantajează în niciun fel poziția părții și nu-i justifică acesteia criticile de nelegalitate, de vreme ce plasează momentul de început al cursului prescripției extinctive la o dată mult ulterioară celei reținute de instanțele fondului. Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu poate fi reținută existența unui moment obiectiv (în sensul eronat, apreciat de instanța de apel, al incidenței unui termen de o lună de la săvârșirea faptei, înăuntrul căruia să acționeze un "bonus pater familias") de la care să fi început să curgă termenul de prescripție extinctivă, Înalta Curte va înlătura considerentele deciziei din apel în legătură cu acest aspect și va acorda valență juridică momentului subiectiv stabilit în cauză, care atestă cunoașterea, la data formulării plângerii penale, respectiv 26 octombrie 2011, de către intimatul-reclamant, atât a existenței pagubei, cât și a persoanei care răspunde de ea. Ca atare, din moment ce, în speță, termenul de prescripție a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011, și anume la data de 26 octombrie 2011, regimul său este guvernat, potrivit prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, de noul C. civ., fiind incidente dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din acest act normativ, iar nu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Este corectă și va fi menținută reținerea instanței de apel în sensul că, prin depunerea plângerii penale, s-a întrerupt termenul de prescripție. Astfel, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.537 pct. 3 C. civ., potrivit cărora prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, din moment ce, așa cum s-a arătat anterior, intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă față de recurenta-pârâtă prin chiar plângerea penală depusă în 26 octombrie 2011. Cât privește data până la care a operat efectul întreruptiv al termenului de prescripție, se observă că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că, în speță, aceasta coincide cu cea la care a fost pronunțată decizia penală nr. 916/2018 din 4 iulie 2018 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, întrucât, la acel moment, ar fi fost pronunțată, implicit, și soluția de lăsare nesoluționată a acțiunii civile pornite în procesul penal. Contrar acestor considerente, care urmează a fi înlăturate, se constată că acțiunea penală soluționată prin respectiva decizie nu a avut alăturată și acțiunea civilă a intimatului-reclamant - al cărei obiect a fost circumstanțiat, în acord cu dreptul de dispoziție al părții, la obligarea recurentei-pârâte la repararea prejudiciului suferit. Aceasta întrucât judecata din respectiva pricină a fost limitată la tragerea la răspundere penală a unui terț (numitul D.), recurenta-pârâtă nefiind parte în acea cauză, motiv pentru care, implicit, și pretențiile civile ale intimatului-reclamant au rămas în afara cadrului procesual din litigiul penal. Nefondată este și critica recurentei-pârâte, în sensul că intimatul-reclamant nu poate invoca existența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție, în condițiile în care ar fi dat dovadă de neglijență în exercitarea dreptului său la acțiune (din moment ce, prin încheierea din 9 decembrie 2015 din dosarul nr. x/2015, judecătorul de cameră preliminară a stabilit cadrul procesual fără participarea recurentei-pârâte, iar acesta, în calitate de persoana vătămată, nu ar fi înțeles să o atacate). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că situațiile de întrerupere a termenului de prescripție, reglementate de art. 2.537 C. civ., operează ope legis, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre circumstanțele prevăzute de acest text de lege. Mai mult, se constată și caracterul incorect al susținerilor recurentei, în condițiile în care intimatul-reclamant a formulat contestație împotriva încheierii de cameră preliminară a Judecătoriei Podu Turcului, care a fost soluționată prin încheierea nr. 58/CP din 10 martie 2016 a Tribunalului Bacău, secția penală, care a menținut soluția primei instanțe și, prin aceasta, limitele și obiectul judecății, astfel cum au fost stabilite prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului. Prin urmare, cât timp intimatul-reclamant și-a manifestat, în permanență, voința expresă de a-și recupera prejudiciul, prin constituirea ca parte civilă față de recurenta-pârâtă - aspect suficient pentru a atrage incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție anterior evocat - este lipsit de relevanță aspectul că, dincolo de posibilitatea intimatului-reclamant de a acționa (stabilirea cadrului procesual și a trimiterii în judecată a unuia sau a mai multor inculpați fiind atributul exclusiv al procurorului), recurenta-pârâtă nu a fost atrasă, ca parte, în litigiul penal, soluționat definitiv, pentru ca, în această manieră, să poată fi dedusă, spre examinare, și pretenția civilă formulată. Așadar, cât timp acțiunea penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 nu a avut alăturată, din motive independente de manifestarea și diligențele intimatului-reclamant, și acțiunea civilă a acestuia în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, efectul întreruptiv al termenului de prescripție nu poate fi operabil până la soluționarea definitivă a cauzei penale respective, conform deciziei penale nr. 916/2018 din 4 iulie 2018 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Dimpotrivă, acest efect întreruptiv s-a produs până la momentul clasării plângerii formulate față de această parte, prin ordonanța nr. 81/VIII/1/2019 din 15 ianuarie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, respectiv până la data comunicării acestei soluții, în acord cu dispozițiile art. 2.541 alin. (6) C. civ., potrivit cărora, în cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3 C. civ., întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare. Pentru aceste motive, urmează a fi înlăturate și susținerile recurentei-pârâte, în sensul că motivul invocat de către intimatul-reclamant pentru respingerea excepției prescripției, constând în aceea că plângerea penală împotriva acesteia a fost soluționată abia în 15 ianuarie 2020, când s-a dat soluția de clasare, ar fi putut fi analizat doar din perspectiva repunerii în termenul de prescripție. Or, din moment ce efectul întreruptiv s-a manifestat pe toată perioada cuprinsă între 26 octombrie 2011 (data constituirii de parte civilă prin plângerea penală) și data comunicării ordonanței de clasare, soluționată la 15 ianuarie 2020, instituția repunerii în termen nici nu era aplicabilă, având în vedere că aceasta presupune drept premisă împlinirea, în prealabil, a termenului de prescripție - condiție neregăsită în speță. Prin urmare, rezultă că cererea introductivă de instanță, din 9 iulie 2020, a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 2.517 C. civ., astfel încât soluția instanței de apel, de admitere a apelului reclamantului, cu consecința anulării, în parte, a sentinței tribunalului și a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă, este legală. De altfel, demersul recurentei și criticile formulate de aceasta nesocotesc însuși fundamentul și rațiunea instituirii prescripției extinctive, aceea de a sancționa atitudinea pasivă a titularului unui drept în valorificarea acestuia, ceea ce în speță este contrazis de toate diligențele efectuate de către intimatul-reclamant începând cu 26 octombrie 2011, data formulării plângerii penale și constituirii de parte civilă față de recurenta-pârâtă. În acest sens, în conturarea cadrului factual (care nu poate face obiect de reexaminare în prezenta fază procesuală), instanța de apel a reținut, în acord cu cele stabilite de tribunal, că intimatul-reclamant a formulat contestație în procedura de cameră preliminară desfășurată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Podu Turcului, prin care a solicitat trimiterea cauzei la parchet, pentru completarea urmăririi penale, indicând-o, drept persoană vinovată de producerea respectivei infracțiuni, pe recurenta-pârâtă, contestație respinsă prin încheierea din 9 decembrie 2015 a acestei instanțe. Totodată, instanța de apel a reținut și că intimatul-reclamant a atacat încheierea din 9 decembrie 2015, contestația sa fiind respinsă definitiv prin încheierea nr. 58/CP din 10 martie 2016 a Tribunalului Bacău, secția penală. Mai mult, se observă și că intimatul-reclamant a dat dovadă de stăruință în tragerea la răspundere a recurentei-pârâte inclusiv cu ocazia judecății desfășurate în primă instanță și în apel în cadrul procesului penal anterior menționat, sens în care a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, considerând că aceasta era responsabilă pentru producerea ilicitului, cerere respinsă definitiv de către Curtea de Apel Bacău cu motivarea că "actuala reglementare procedural-penală nu mai prevede posibilitatea extinderii acțiunii penale față de alte persoane și nici de a trimite dosarul la parchet, în vedere completării sau refacerii urmăririi penale". Chiar și ulterior soluționării definitive a procesului penal menționat, în data de 11 decembrie 2019, intimatul-reclamant a depus două sesizări pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, prin care a solicitat redeschiderea urmăririi penale, respectiv reluarea cercetărilor și dispunerea unei soluții cu privire la recurenta-pârâtă. Prin urmare, toate aceste manifestări procesuale conturează încă o dată lipsa pasivității intimatului-reclamant în privința reparării prejudiciului suferit, cu consecința inaplicabilității funcției sancționatorii a prescripției extinctive. Cât privește legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial, se constată că aceasta a fost corect stabilită, în cauză, ca fiind reprezentată de dispozițiile C. civ. de la 1864 în materia răspunderii civile delictuale, în raport cu data producerii accidentului, moment la care a luat naștere dreptul subiectiv civil al intimatului-reclamant, și care vizează fondul raportului juridic, distinct deci de legea aplicabilă instituției prescripției (unde interesează, în acord cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, nu data săvârșirii ilicitului, ci aceea a începerii cursului prescripției extinctive). Analizând, în continuare, criticile formulate prin memoriul de recurs, se constată, în raport cu argumentele prezentate anterior, caracterul nefondat al susținerilor recurentei cu privire la aspectul că, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că legea aplicabilă este reprezentată de C. civ. de la 1864 și de Decretul nr. 167/1958, a aplicat ulterior, în mod greșit, texte de lege din noul C. civ., încălcând principiul conform căruia legea civilă nu poate retroactiva. Astfel, contrar criticilor recurentei, se constată că, în speță, nu este incident un eventual caz de încălcare a principiului neretroactivității legii civile, respectiv un eventual viciu al nemotivării din această perspectivă, din moment ce instanța de apel a argumentat, într-o manieră clară și pertinentă, soluția de constatare a neintervenirii prescripției dreptului la acțiune în raport cu recurenta-pârâtă. În realitate, distincția necesar a fi făcută între data săvârșirii ilicitului civil și data începerii cursului prescripției este cea care explică incidența unor acte normative distincte (care guvernează pe de o parte, instituția răspunderii civile delictuale și pe de altă parte, pe cea a prescripției extinctive), fără a se pune problema nesocotirii principiului neretroactivității legii civile. Totodată, referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile art. 1.394 C. civ., potrivit cărora "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă", este lipsită de relevanță și nu se constituie într-un argument necesar justificării soluției, fiind, de altfel, o analiză subsidiară a deciziei, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, prescripția nu era împlinită datorită efectului întreruptiv atașat plângerii penale. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 111/2023 din 9 februarie 2023 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, apreciindu-se că soluția instanței de apel este legală, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui, în mod corespunzător, considerentele hotărârii recurate. Ca atare, argumentele privind incidența, în speță, a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune, respectiv data până la care a operat efectul întreruptiv urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluției pronunțate, pentru motivele expuse în precedent.