ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2353/2015

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin Sentința nr. 1521 din 23 decembrie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.F., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin primarul general, a anulat în parte Decizia nr. 3212 din 27 august 2004, emisă de pârâtă, a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul situat în București, I.P. nr. 44, sector 3, compus din teren în suprafață de 524,83 mp și construcție în suprafață de 91,22 mp la 4.898.655.960 lei din care să fie scăzută valoarea despăgubirilor acordate de 3.933 lei actualizată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate și a obligat pe pârâtă la 4.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Prin cerere formulată la data de 5 august 2010, reclamantul a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința sus-menționată în sensul de a se trece că valoarea despăgubirilor stabilite este de 1.253.944 lei conform pct. 8 din raportul de expertiză judiciară în locul valorii înscrise, preluate din raportul de expertiză tehnică nr. 5221 din 06 septembrie 2005. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că solicitarea reclamantului nu se încadrează în categoria erorilor materiale care pot fi rectificate pe calea art. 281 C. proc. civ., ci valoarea stabilită prin sentință este un aspect care vizează judecata pe fond a cauzei și putea face doar obiectul îndreptării pe calea de atac a apelului, conform art. 282 C. proc.

civ. Apelul declarat de reclamant împotriva încheierii sus-menționate a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 439 A din 29 noiembrie 2012. Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin încheierea din 23 septembrie 2013, a dispus suspendarea judecății în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a decesului reclamantului I.F. Cauza a rămas în nelucrare până la 29 septembrie 2015, când, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării judecății. Înalta Curte urmează să constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, în materie civilă. Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și aceasta să se datoreze atitudinii procesuale culpabile a părții. Sancțiunea perimării operează, deopotrivă, și în situația în care suspendarea s-a dispus în temeiul art. 243 C. proc. civ.

având în vedere că, potrivit art. 245 alin. (1) pct. 2 din același cod, trebuie solicitată reînceperea judecății, "prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor". Altfel spus, perimarea este incidentă cu condiția ca, timp de un an, să nu se fi săvârșit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării cauzei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă. Singura derogare pe care legiuitorul o face, pentru ipotezele reglementate de art. 243 C. proc. civ., vizează suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub condiția însă ca respectivele situații, având ca efect prorogarea termenului, să fi intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare (atunci când suspendarea judecății s-a dispus deci, pe un alt temei decât cel reprezentat de art. 243 C. proc.

civ.). În speță, nu se regăsește vreo astfel de situație, care să fi condus la prelungirea termenului de perimare, astfel că termenul de un an prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. a început să curgă de la data de 23 septembrie 2013, când s-a oprit cursul judecății, ca urmare a decesului reclamantului. Așadar, constatând că nu a avut loc o repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății, în condițiile art. 245 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și că lăsarea pricinii în nelucrare este imputabilă părților, Înalta Curte reține întrunirea în cauză a cerințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmând să constate perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul I.F. împotriva Deciziei nr. 439 A din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2015. Procesat de GGC - GV