ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 265/2016

HOTĂRÂRE

05.02.2016

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 265/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 265/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Obiectul acțiunii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/91/05 martie 2014 reclamanta A. a chemat în judecată B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i plătească daune morale în sumă de 10.000 euro și daune cominatorii în valoare de 10.000 euro precum și să-i achite despăgubirile în sumă de 170.000 lei, conform Deciziei nr. 4573 din 23 aprilie 2009 emisă de C.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență;

2.1. Prin sentința nr. 1075 din 25 iunie 2014, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile, a Tribunalului București, reținând în motivare că, față de obiectul cauzei, sunt incidente dispozițiile cu caracter imperative ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, lege specială față de dispozițiile Legii nr. 554/2004, potrivit cărora competența de soluționare a cauzei revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.

2.2. Prin sentința nr. 1154 din 08 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția civilă, pe considerentul că, atât timp cât terenul ce face obiectul Deciziei de despăgubire nr. 4573 din 23 aprilie 2009 emisă de C. este situat în municipiul Onești, județul Bacău, iar decizia a avut la bază sentința civilă nr. 186 din 30 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Bacău, acestei instanțe îi revine competența de soluționare a cauzei.

2.3. Prin sentința nr. 676 din 26 mai 2015, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reținând incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la rangul autorității emitente.

2.4. Prin sentința nr. 239 din 8 octombrie 2015, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

În argumentarea soluției de dezinvestire, curtea de apel a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, în raport de care a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma modificată prin dispozițiile art. 10 din Legea nr. 2/2013, din interpretarea cărora rezultă că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost de a stabili competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în privința cererilor legate de despăgubirile acordate în baza hotărârilor autorităților, potrivit Legii nr. 247/2005.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată poate fi asimilat unei contestații la decizia de acordare a despăgubirilor în sensul celor pretinse de reclamantă, de obligare a autorității emitente la plata dintr-o dată a întregii sume cuvenite ca moștenitoare, considerând că nu îi sunt aplicabile dispozițiile de eșalonare la plată în rate, potrivit Legii nr. 165/2013.

Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu sunt incidente cauzei, întrucât decizia C. este emisă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2001, iar contestația reclamantei nu vizează cuantumul despăgubirilor, ci modalitatea de plată a acestora. O atare ultimă situație nu este prevăzută în Legea nr. 165/2013 din punct de vedere a instanței de fond competente material pentru obligarea la plata despăgubirilor stabilite de autoritatea D.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență;

Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul litigiului dedus judecății îl constituie obligarea pârâtei B. la plata despăgubirilor aferente Deciziei de despăgubire nr. 4573/2009 emisă de C. în baza sentinței civile nr. 186 din 30 martie 2015 a Tribunalului Bacău, definitivă și irevocabilă.

În cauză, reclamanta nu contestă cuantumul despăgubirilor ci modalitatea de plată, considerând că nu îi sunt aplicabile dispozițiile de eșalonare la plată în rate, conform art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte constată că la data înregistrării acțiunii pe rolul instanței judecătorești, respectiv 5 martie 2014, procedurile administrative de acordare a despăgubirilor prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 erau abrogate, singura cale de finalizare a procedurilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România fiind cea prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Pentru situația în care decizia de despăgubire a fost emisă în temeiul prevederilor art. 13 alin. (1) și ale art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum este cazul în speță, art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabilește procedura de obținere a sumelor de bani, după cum urmează:

(1),, Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

(2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei.

(3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), D. emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice C.

(4) Titlul de plată se emite de către B. în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către E. în cel mult 180 de zile de la emitere. (…)”.

(5)

Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”

Din analiza textului de lege, se poate observa că, în cazul sumelor de bani reprezentând despăgubiri aprobate de C. sau stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, nu devine incidentă noua procedură instituită prin dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 165/2013, ci este prevăzută o cauză derogatorie, D. urmând procedura proprie C., iar B. emite titluri de plată ce se achită de E.

Or, trimiterea făcută de legiuitor vizează procedura prevăzută la Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005, în al cărui conținut se prevede la art. 20, astfel cum a fost modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, în sensul „Competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către C. sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine, secției de contencios administrativ și fiscal, a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul (...)”.

Norma stabilește astfel competența materială de judecată în primă instanță în favoarea tribunalului, secția de contencios administrativ și fiscal, derogând de la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin care se instituie ca și criteriu pentru determinarea competenței materiale rangul autorității publice pârâte (centrală sau locală).

Pe de altă parte, norma de competență prevăzută la art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, referitoare la competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, a fost interpretată în sensul că este incidentă, inclusiv, în cazul acțiunilor privind obligarea B. la emiterea titlului de plată sau a titlului de conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr. 247/2005, soluție adoptată de Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație, în ședința din 18 februarie 2013.

În aceste condiții, s

ecțiile de contencios administrativ ale tribunalelor rămân în continuare competente în cazul litigiilor referitoare la deciziile emise sub legea veche (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, rămase în vigoare și după apariția Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, referitoare la competența secției civile a tribunalului, întrucât textul de lege are ca situație premisă acțiunile îndreptate împotriva deciziilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, or, în cazul dedus judecății, Decizia nr. 4573/2009, reprezentând titlul de despăgubiri, a fost emisă anterior, în baza unei hotărâri judecătorești din 2005, irevocabilă, reclamanta urmărind în realitate emiterea titlului de plată.

Având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal.