ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1343/2017

HOTĂRÂRE

28.09.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1343/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Dorohoi și înregistrată sub nr. x/2013 la data de 11 februarie 2013 reclamanta S.C. A. Moinești a formulat acțiune în pretenții împotriva pârâților B. și C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumei de 13.395 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 18 martie 2010 în valoare de 2.704,31 RON și nr. x din 13 aprilie 2010 în valoare de 10.690,97 RON, la care se adaugă dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost motivată, potrivit precizărilor înregistrate la data de 10 iunie 2013 pe dispozițiile art. 270 pct. 1 din Codul muncii, pârâta C. fiind chemată în judecată în calitate de garantă a creanței fiului său, pârâtul D., conform declarației olografe.

Prin încheierea din 7 octombrie 2013 instanța a dispus introducerea în cauză a asigurătorului de răspundere civilă S.C. E. S.A. București.

Pronunțând sentința civilă nr. 1770 din 28 octombrie 2013 Judecătoria Dorohoi a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească în solidar reclamantei suma de 13.395 RON pretenții civile reprezentând c/val reparații autoturism cu nr. de înmatriculare x și dobânda legală calculată la suma datorată și, osebit, suma de 1.740 RON cheltuieli de judecată.

Sentința civilă nr. 1770 din 28 octombrie 2013 a fost casată de Tribunalul Botoșani care, pronunțând decizia civilă nr. 828 din 20 octombrie 2014, a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bacău reținând în motivarea deciziei că față de temeiul legal al cererii reclamantei, conform art. 2 lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 269 pct. 2 din Legea nr. 53/2003, instanța competentă să soluționeze litigiul este tribunalul în a cărui circumscripție reclamantul își are sediul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 4 martie 2015 și ulterior, ca urmare a încheierii din 23 aprilie 2015 pronunțată de această secție, pe rolul secției I Civile a Tribunalului Bacău sub nr. x/2013* la data de 4 mai 2015.

La dosar au fost înregistrate memoriile formulate de pârâții C. și B., prin care aceștia arată că Tribunalul Bacău nu este competent teritorial în soluționarea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1240/2015 din 6 noiembrie 2015, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bacău, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus suspendarea judecății. Totodată, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență ivit. Cu opinia separată formulată de doamna asistent judiciar F. în sensul respingerii excepției necompetenței teritoriale.

În fundamentarea soluției de admitere a excepției necompetenței teritoriale, Tribunalul Bacău, secția I civilă, în aplicarea art. 159

alin. (4) C. proc. civ. de la 1865, a reținut, în esență, următoarele:

Din punct de vedere material, față de temeiul de drept al acțiunii, instanța a constatat că litigiile de muncă sunt de competența tribunalului potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, precum și că acest text de lege stabilește că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă trebuie să fie adresate tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competența de soluționare a conflictelor de muncă este reglementată de dispoziții imperative de ordine publică, astfel că invocarea și soluționarea acestei excepții urmează regulile stabilite prin art. 159

alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

Instanța a reținut că, potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., cererile urmând a fi adresate instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Adoptând Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, legiuitorul a stabilit, însă, ca cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă să fie adresate tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul (art. 210), dispozițiile acestui act normativ referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă completându-se cu prevederile C. proc. civ. (art. 216).

Prin urmare, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, dispozițiile Codului muncii referitoare la competență au fost înlocuite de cele cuprinse în Legea dialogului social (abrogare implicită) însă dispozițiile art. 210 din acest ultim act normativ acoperă doar situația în care reclamant este angajatul (doar acesta poate avea domiciliu și loc de muncă) astfel încât în situația în care acțiunea este formulată de angajator, ca în cazul de față, devin aplicabile, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, dispozițiile de drept comun referitoare la competență cuprinse în C. proc. civ. și nu cele ale Codului muncii.

Instanța a reținut că aceasta este interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente, față de succesiunea în timp a actelor normative referitoare la soluționarea conflictelor de muncă (Codul muncii, legea dialogului social) și în considerarea intenției legiuitorului național la edictarea normelor privind competența teritorială în materia acestor conflicte, ca dispoziții de favoare pentru salariat, în acord cu concepția legiuitorului european care consideră că în cazul contractelor de muncă partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale (pct. 13 din preambulul Regulamentului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială), într-un litigiu transfrontalier acțiunea angajatorului neputând fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul (art. 20 din același regulament). Aceleași dispoziții sunt preluate de Regulamentul UE nr. 1215/2012, purtând același titlu, în vigoare începând cu data de 10 ianuarie 2015 (pct. 18 din preambul și art. 22).

Plecând de la aceste elemente, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile procedurale potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, pentru următoarele considerente:

În speță, Înalta Curte constată că pricina de față este un conflict de muncă ce are ca obiect plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societății reclamante S.C. A. se află în Moinești, județul Bacău, iar domiciliile pârâților B. și C. se află în comuna Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoșani.

Întrucât, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale derivând din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar articolul 216 din același act normativ stipulează că, dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.

Se reține că, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social acoperă doar situația în care reclamant este angajatul, întrucât doar acesta poate avea domiciliu și loc de muncă.

Ca atare, atunci când acțiunea este formulată de angajator, cum este cazul în speță, devin aplicabile, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, dispozițiile de drept comun referitoare la competență cuprinse în C. proc. civ. și nu cele ale Codului muncii.

De altfel, se reține că intenția legiuitorului național la edictarea normelor privind competența teritorială în materia conflictelor de muncă a fost aceea de a asigură o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor angajaților în acord cu concepția legiuitorului european, care apreciază că, în cazul contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale.

Practic, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011, a intervenit o abrogare implicită a prevederilor Codului muncii, prin care se instituiau norme de competență teritorială, în măsura în care paralelismele sunt interzise în aceeași materie. Așadar, se poate prezuma că a intervenit un eveniment legislativ implicit, în sensul dispozițiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 5 din C. proc. civ., competența teritorială pentru judecarea cererilor de chemare în judecată aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că în materia conflictelor de muncă atunci când acțiunea este formulată de angajator, determinant este domiciliul pârâtului.

Astfel, cum din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu soluționarea unui conflict de muncă și cum, acțiunea este formulată de angajator și nu de angajat, în cauză devin incidente dispozițiile de drept comun în privința competenței teritoriale, potrivit cărora judecarea cererii aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

În cauza de față, se constată că domiciliile pârâților B. și C. la momentul sesizării instanței erau în comuna Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoșani, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, astfel că, Tribunalul Botoșani, este instanță competentă în soluționarea cauzei.

Înalta Curte apreciază că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează un litigiu de muncă, se impune soluționarea cauzei de către un complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă al Tribunalului Botoșani.

Înalta Curte, reținând că pricina de față este un litigiu ce privește un conflict de muncă și că domiciliile pârâților B. și C. se află în com. Corlateni, sat Corlateni, jud. Botoșani, în raport de prevederile legale menționate, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.