ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub numărul x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., asociat și administrator al societății, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 63.500 RON - prejudiciu cauzat prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, 960.795,26 RON - prejudiciu generat de obținerea unor recolte mai mici decât media locală; 215.712 RON - prejudiciu produs prin ținerea în mod defectuos a evidențelor contabile ale societății; 32.159,10 RON - prejudiciu generat prin vânzarea autovehiculului marca x fără emiterea facturii fiscale, x.000 de RON - contravaloare a combustibilului utilizat pentru autovehiculul x, fără ca acesta să fi fost folosit de reprezentanții societății și 258.146 RON - sume retrase fără drept din contul societății, sub formă de restituire aport.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2013 pe rolul Judecătoriei Botoșani, secția civilă, sub numărul de dosar x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 7.500 euro, reprezentând daune produse până la data de 30 octombrie 2010, prin activitatea desfășurată de pârât în calitate de administrator al societății.

Prin încheierea din data de 31 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria Botoșani, secția civilă în dosarul nr. x/2013, cererea formulată de reclamantă a fost trimisă, în vederea conexării, dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, prin încheierea din data de 3 februarie 2015,Tribunalul Botoșani a conexat dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Botoșani, secția Civilă la dosarul nr. x/2013.

Prin sentința nr. 255 din 23 februarie 2015, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtului B., referitoare la capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 7.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune produse de pârât la data 30 aprilie 2010, prin activitatea de administrator al reclamantei.

A admis în parte acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei, cu titlu de daune, următoarele sume: 63.500 RON - prejudiciul cauzat prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate în perioada 2010-2011, 4.000 RON - contravaloarea combustibilului utilizat pentru autovehiculul x în perioada iulie - septembrie 2010 și 7.718,18 RON - prejudiciul cauzat prin vânzarea autovehiculului x.

A respins, ca nefondate, restul pretențiilor și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâtul B., ambii criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 414 din 20 octombrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelurile, a anulat în tot sentința nr. 255 din 23 februarie 2015 a Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a reținut cauza spre rejudecare, stabilind termen de judecată la 20 noiembrie 2015.

Prin decizia nr. 459 din 26 noiembrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., referitoare la capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia la plata sumei de 7.500 euro.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și l-a obligat pe pârâtul B. la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 63.500 RON, cu titlu de daune produse prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, a sumei de 4.500 RON, reprezentând contravaloarea combustibilului utilizat pentru autoturismul x și a sumei de 7.718 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin vânzarea autoturismului x.

A respins restul pretențiilor reclamantei, ca nefondate, și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5.800 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A compensat cheltuielile de judecată din apel.

Prin decizia nr. 2031 din 6 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 459 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, reținând, în esență că, instanța de prim control judiciar, soluționând fondul cauzei în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, a reținut dosarul în pronunțare la primul termen de judecată fixat, ignorând cu desăvârșire cererea apelantului-pârât, formulată prin memoriul de apel, de încuviințare a unei contraexpertize tehnice contabile care să cuantifice în mod real prejudiciul pretins produs reclamantei.

A mai reținut că instanța de apel, în soluționarea fondului, a pronunțat o soluție identică cu cea pronunțată la fond, fără a pune în discuția părților cererea apelantului-pârât privind administrarea unei contraexpertize contabile și fără să argumenteze înlăturarea criticilor acestuia privind concluziile raportului de expertiză contestat, întocmit cu ocazia judecății în primă instanță.

A constatat instanța de recurs și faptul că, evocând fondul, instanța de apel s-a pronunțat în baza aceluiași probatoriu ca cel administrat de tribunal și a antrenat răspunderea civilă a recurentului-pârât în baza raportului de expertiză efectuat în cursul judecății fondului la prima instanță, deși în considerentele deciziei prin care a admis apelurile și a anulat sentința de fond apreciase ca vătămătoare luarea în considerare doar a concluziilor acestui raport.

Totodată, Înalta Curte a stabilit că instanța de apel nu a analizat și nu a motivat înlăturarea susținerilor apelantului-pârât privind temeiurile de drept în considerarea cărora acestuia i-a fost reținută răspunderea patrimonială în cauză și nu a arătat dacă a cumulat cele două tipuri de răspundere civilă - contractuală și delictuală - ori dacă a aplicat, pentru fiecare faptă imputată dedusă judecății, una sau alta din cele două forme de răspundere.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. x/2013*, instanța de apel ordonând efectuarea unei expertize contabile de către doamna expert C. .

Prin decizia nr. 200 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 31.998,68 RON, cu titlu de daune și, totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 888 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, rezultate în urma compensării.

Împotriva deciziei mai sus menționate au formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât și pârâtul B..

În cadrul recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., s-a arătat că decizia nr. 459 din data de 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a fost atacată doar de pârâtul B., motiv pentru care, în pagina 3 alin. (4) din considerentele deciziei recurate, se rețin ca aplicabile în speță prevederile art. 481 și art. 502 din C. proc. civ.

Astfel, s-a precizat că, ulterior casării primei decizii pronunțate în apel, Curtea de Apel Suceava, învestită cu reanalizarea fondului cauzei, a dispus efectuarea unei noi expertize, prin care părțile, prin obiectivele solicitate, au urmărit clarificarea prejudiciului existent și stabilirea valorii reale a acestuia.

A susținut recurenta-reclamantă că rezultatul expertizei contabile efectuate de expertul C. nu a contrazis, contrar așteptărilor pârâtului-recurent B., concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual de către expertul D..

Astfel, atât timp cât concluziile celor doi experți sunt identice, hotărârea instanței de apel casată a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la natura prejudiciului și valoarea lui.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel rejudecând după casare, nu și-a întemeiat reaprecierea sa asupra prejudiciului pe vreo probă, astfel fiind încălcate limitele stabilite de instanța de recurs în ceea ce privește rejudecarea fondului.

A susținut recurenta-reclamantă, în raport cu cele mai sus-menționate, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură privind limitele rejudecării cauzei după casare, fapt care conduce la incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A precizat că o apreciere diferită asupra prejudiciului, fără modificarea situației de fapt rezultată din probe, conduce la concluzia ca orice hotărâre poate fi modificată arbitrar, chiar dacă, cum este cazul în speță, în urma completării probatoriului nu s-a ajuns la o constatare diferită a prejudiciului, față de situația inițial stabilită.

A menționat că, aspectele reproșate instanței de apel în primul ciclu procesual - și corectate de instanța de apel în rejudecarea fondului, prin dispunerea contraexpertizei - nu puteau să conducă la soluții diferite, aspect ce se deduce din interpretarea per a contrario a principiului invocat de instanță, al neagravării situației în propria cale de atac, principiu prevăzut de art. 502 și art. 481 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că, din interpretarea per a contrario a principiului mai sus menționat, prin raportare la prezenta speță, se înțelege că nu se poate realiza nici îmbunătățirea situației apelantului în propria cale de atac, câtă vreme, ca urmare a completării probatoriului, nu s-au răsturnat concluziile raportului de expertiză contabilă cu privire la prejudiciul real produs (probă pe care pârâtul-recurent și-a întemeiat cererea de modificare a hotărârii instanței de apel din primul ciclu procesual).

Față de aceste argumente, recurenta-reclamantă a considerat că instanța de apel după casare a pronunțat o soluție nelegală, deoarece a constatat existența prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre faptele pârâtului și existența acestuia, iar argumentele interpretative care au condus la o altă soluție vizează raportul de expertiză inițial, ale căror concluzii au fost întărite de noul raport de expertiză, astfel nejustificându-se o nouă interpretare a prejudiciului bazată pe aceleași probe.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de apel a încălcat limitele rejudecării prevăzute de art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., prin aceea că a înlăturat, în mod nelegal, constatările din hotărârea casată care au dobândit autoritate de lucru judecat, deși prejudiciul confirmat prin contraexpertiză a fost același.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și admiterea celor trei capete ale cererii de chemare în judecată ce au făcut obiectul rejudecării după casare, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

La rândul său, recurentul-pârât B. a susținut, în recursul formulat, că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut un temei faptic al angajării răspunderii sale contractuale diferit de cel invocat de reclamantă în cererea introductivă, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. și ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

A precizat recurentul că, în privința prejudiciului în sumă de 63.500 RON, rezultat din supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, respectiv a serviciilor de recoltare, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină aferent acestora (atât în prețul facturat pentru prestarea serviciilor de recoltare de către societatea E. S.R.L., cât și prin întocmirea de bonuri de consum de motorină din stocul propriu al reclamante), instanța de apel a reținut că se justifică angajarea răspunderii contractuale a recurentului-pârât în limita unei sume de 28.048 RON, reprezentând contravaloarea consumului de combustibil din stocurile proprii ale reclamantei.

Cu referire la considerentele instanței de apel, prin care s-a reținut că pârâtul ar fi interpretat și aplicat greșit clauzele contractului de prestări servicii încheiat între reclamantă și societatea E. S.R.L., în sensul că prețul de 65 euro/ha pentru prestarea serviciilor mecanizate nu includea și valoarea motorinei necesare pentru îndeplinirea obligației asumate de prestator și că, în acest mod, recurentul-pârât ar fi efectuat un act de gestiune imprudent, neglijent, în detrimentul intereselor reclamantei, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a modificat temeiul de fapt al pretențiilor analizate, reținând că răspunderea sa contractuală este întemeiată pe împrejurări de fapt invocate din oficiu de instanță și nepuse în discuția contradictorie a părților (interpretarea greșită de către pârât a contractului de prestări servicii încheiat cu societatea E. S.R.L.), nu pe împrejurările de fapt invocate de reclamantă (dubla decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare).

Astfel, a menționat că, deși reclamanta a pretins că prejudiciul în sumă de 63.500 RON ar fi fost cauzat prin dubla înregistrare și decontare a consumului de motorină, atât prin plata facturilor emise de prestator, despre care s-a reținut că ar fi inclus și consumul de motorină aferent lucrărilor de recoltare, cât și prin folosirea, pentru aceleași lucrări, a unor cantități de combustibil din stocurile proprii ale reclamantei, instanța de apel s-a raportat la faptul că motorina consumată pentru lucrările de recoltare ar fi provenit exclusiv din stocurile proprii ale reclamantei, o astfel de împrejurare justificând angajarea răspunderii contractuale a recurentului deoarece acesta ar fi interpretat greșit contractul de prestări servicii și nu ar fi solicitat prestatorului să asigure combustibilul necesar lucrărilor de recoltare, ci a pus la dispoziție prestatorului, în acest scop, combustibilul din stocurile proprii ale reclamantei.

A făcut referire la textul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilește că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât considerând că aceste dispoziții sunt aplicabile și în ipoteza rejudecării fondului de către instanța de apel.

Menționând că motivele de fapt ale cererii, materializate în acele împrejurări, fapte și circumstanțe pe care se sprijină pretenția dedusă judecății, reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată, recurentul a afirmat că instanța nu poate soluționa cauza pe alte temeiuri de fapt decât cele invocate de reclamantă, întrucât acest lucru ar conduce la depășirea limitelor investirii sale și la nesocotirea textului art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

A arătat că judecătorul, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., are posibilitatea de a stabili calificarea juridică exactă a pretențiilor reclamantului, însă doar în privința motivelor de drept ale cererii și doar în fața primei instanțe, iar nu direct în apel sau în recurs.

Recurentul-pârât a considerat că exigențele impuse de textul art. 22 alin. (6) C. proc. civ. au fost nesocotite de instanța de apel, în contextul în care, reclamanta a invocat ca temei al pretenției privind plata sumei de 63.500 RON o pretinsă dublă decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare, iar instanța de apel, în rejudecare, a reținut că obligația de reparare a prejudiciului invocat de reclamantă îi incumbă recrentului-pârât pe considerentul că acesta ar fi interpretat greșit contractul de prestări servicii și că ar fi dispus, contrar clauzelor contractuale, folosirea combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, împrejurare de fapt care nu a fost invocată de reclamantă și nici nu a fost reținută de instanța de fond.

Recurentul pârât a evocat dispozițiile art. 174-175 din C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, este lovit de nulitate, dacă prin nerespectarea cerințelor legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia și a susținut că vătămarea ce i-a fost cauzată prin nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este materializată în aceea că, temeiurile de fapt invocate prin cererea de chemare în judecată nu erau de natură să justifice angajarea răspunderii sale contractuale, iar soluția de admitere în parte a acțiunii a fost adoptată exclusiv în considerarea unor temeiuri diferite de cele indicate de reclamantă.

Astfel, în raport cu constatările expertizei contabile efectuate în rejudecare, necontestate de reclamantă, recurentul a susținut că se impune concluzia că nu a existat o dublă înregistrare a consumului de motorină, așa cum a susținut reclamanta, întrucât consumul de motorină efectuat cu ocazia lucrărilor agricole mecanizate nu a fost evidențiat în facturile emise de societatea E. S.R.L. (facturi în care serviciile au fost cuantificate în raport cu numărul de ore efectuate sau cu suprafața pe care s-au efectuat lucrări agricole), ci acest consum a fost efectuat doar din stocurile proprii ale reclamantei și a fost evidențiat doar în bonurile de consum întocmite de aceasta și înregistrate în contabilitate ca atare (consum din stocuri proprii).

Așa fiind, în speță nu s-a confirmat ipoteza faptei ilicite invocate de reclamantă, constând în dubla decontare a consumului de motorină (prin plata serviciilor facturate de prestatorul E. S.R.L. și prin înregistrarea consumurilor din stocuri proprii), după cum nu s-a confirmat nici existența vreunui prejudiciu în contextul în care documentele contabile (bonurile de consum) justifică întreaga cantitate de combustibil utilizată din stocurile proprii ale reclamantei, pentru lucrările agricole și pentru cele efectuate în regie proprie.

În aceste condiții, recurentul-pârât a susținut că soluționarea cauzei pe temeiurile de fapt indicate de reclamantă ar fi condus, în mod neechivoc, la o soluție de respingere a acțiunii.

În cea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material atunci când a interpretat contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă și E. S.R.L. și a concluzionat că, în temeiul acestui contract, obligația de a asigura combustibilul necesar pentru efectuarea lucrări de recoltare incumba prestatorului, iar nu reclamantei.

În acest sens, recurentul-pârât a precizat că dispoziția contractuală referitoare la obligația prestatorului de a efectua lucrările descrise ca obiect al contractului a fost interpretată cu aplicarea greșită a regulilor de interpretare consacrate de prevederile art. 977 și următoarele din C. civ. din 1864, texte legale care, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, guvernează actul juridic dedus judecății.

A arătat că în cuprinsul contractului sus menționat nu există nici o clauză prin care prestatorul să se fi obligat să asigure motorina aferentă lucrărilor agricole mecanizate, obligațiile acestuia, astfel cum sunt ele descrise la art. 6.1 din convenție, vizând doar efectuarea lucrărilor contractate, întocmirea devizelor de lucrări și transmiterea lor către beneficiar. Totodată, a menționat că nici o altă clauză a contractului nu poate fi interpretată în sensul că prestatorul s-ar fi obligat să asigure motorina pentru executarea lucrărilor mecanizate/de recoltare întrucât, atunci când s-a intenționat ca prestatorul să folosească propriile resurse pentru prestarea serviciilor, acest fapt a fost menționat expres în convenție (de exemplu, la art. 2.1 s-a stipulat că lucrările agricole mecanizate vor fi efectuate de prestator cu personal propriu).

A susținut că din modul de redactare a clauzelor contractuale nu transpare o presupusă intenție comună a părților contractante, iar clauza potrivit căreia beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului terenul pe care urmau a se efectua lucrările nu poate fi interpretată în mod izolat, ca fiind o prevedere contractuală ce limitează obligațiile beneficiarului la îndeplinirea acestei obligații, deoarece, potrivit art. 982 C. civ. din 1864, toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Recurentul-pârât a arătat că, în aplicarea regulii de interpretare sus menționate, instanța de apel trebuia să observe faptul că, în capitolul referitor la obiectul contractului s-a stipulat că prestatorul va efectua lucrările mecanizate cu personal propriu, iar în capitolul referitor la obligațiile părților a fost indicată obligația prestatorului de a efectua lucrările "descrise la obiectul contractului", adică lucrările agricole mecanizate, cu personalul său propriu.

Totodată, în condițiile în care nici o clauză contractuală nu face referire la combustibilul necesar efectuării lucrărilor agricole mecanizate, respectiv la partea căreia îi incumbă obligația de a pune la dispoziție combustibilul, regula de interpretare aplicabilă era cea prevăzută de art. 983 C. civ. din 1864, care impunea interpretarea clauzelor îndoielnice în favoarea celui care se obligă, adică în favoarea prestatorului, concluzia fiind că beneficiarul trebuia să asigure combustibilul, așa cum s-a și întâmplat în fapt.

Deși instanța de apel și-a argumentat concluzia și prin prisma naturii contractului, cu referire implicită la dispozițiile art. 981 C. civ. din 1864, recurentul-pârât a susținut că acest text de lege nu justifică interpretarea clauzelor contractuale în sensul reținut de instanța de apel, deoarece, prin natura sa, contractul de prestări servicii presupune desfășurarea de către prestator a unor activități în favoarea beneficiarului, contra unui preț, fără a implica, în mod necesar, în lipsa oricărei înțelegeri între părți, asigurarea de către prestator a materiilor prime sau materialelor necesare îndeplinirii obligației sale.

Referitor la clauza referitoare la prețul convenit de părți pentru lucrările agricole mecanizate, a considerat că nu se justifică interpretarea dată de instanța de apel, întrucât diferența dintre prețul convenit (275,15 RON fără TVA/ha) și prețul de piață la care a făcut referire experta D. (245 RON fără TVA/ha) este infimă (doar 30 RON/ha) și nu este de natură să acopere consumul de combustibil necesar pentru efectuarea lucrării, plus că valoarea indicată de expertă (245 RON fără TVA) nu a fost stabilită prin raportare la prețurile efectiv practicate pe piață la epoca faptelor deduse judecății, ci a fost stabilită, potrivit explicațiilor expertei, doar în mod teoretic, respectiv prin deflatarea prețurilor de la data efectuării expertizei cu indicii de creștere a prețurilor de consum pentru servicii, indici care nu sunt specifici tipului de servicii contractate în cauză, ci reprezintă medii ale creșterilor de prețuri în perioada 2010-2014, pentru toate tipurile de servicii.

Recurentul-pârât a arătat că, față de toate aceste aspecte, aplicarea corectă a regulilor de interpretare a contractelor, respectiv a dispozițiilor art. 981, 982 și 983 C. civ. din 1864, impuneau concluzia potrivit căreia obligația de a asigura combustibilul necesar pentru serviciile de consultanță și pentru lucrările agricole mecanizate incumba reclamantei, în calitate de beneficiar, așa încât, folosirea în acest scop a combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, potrivit documentelor justificative prezentate în raportul de expertiză întocmit de expert C., nu materializează vreo faptă ilicită săvârșită de pârât în exercitarea mandatului de administrator.

În subsidiar, a arătat că, în ipoteza în care interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractuale ar fi corectă, răspunderea pentru acoperirea prejudiciului reținut de instanța de apel derivă din nesocotirea obligațiilor presupus asumate de prestatorul de servicii E. S.R.L. și incumbă acestuia din urmă, iar nu pârâtului.

Cum, în interpretarea instanței de apel, obligația de a asigura combustibilul necesar pentru efectuarea serviciilor de consultanță (pentru care a fost folosit autoturismul x) și a lucrărilor agricole mecanizate ar fi aparținut E. S.R.L., în măsura în care prestatorul nu a furnizat el însuși acest combustibil, acesta este culpabil pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, astfel cum au fost ele delimitate de instanța de apel.

Cu alte cuvinte, pretinsul prejudiciu, constând în contravaloarea combustibilului, a fost generat de fapta ilicită și culpabilă a prestatorului de servicii de a nu fi procurat și folosit cantitățile necesare de combustibil, iar reclamanta avea posibilitatea de a formula împotriva acestuia o acțiune în răspundere contractuală pentru recuperarea prejudiciului cauzat, nejustificându-se angajarea răspunderii recurentului-pârât, în calitate de administrator, pentru acest prejudiciu.

A afirmat recurentul-pârât că, în ceea ce îl privește, împrejurarea că a dispus folosirea combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, în contextul în care prestatorul de servicii nu a asigurat combustibilul necesar nu este de natură să contureze o faptă ilicită, săvârșită cu imprudență sau lipsă de diligență întrucât, în măsura în care nu ar fi procedat în acest fel, lucrările agricole nu ar fi putut fi realizate, iar reclamanta ar fi fost grav prejudiciată, fiind pusă în imposibilitatea de a exploata suprafața deținută, peste 700 ha teren .

S-a mai arătat că răspunderea administratorului față de societate este o răspundere întemeiată pe culpă, iar în această materie, interesele societății sunt protejate prin dispozițiile legale ce reglementează răspunderea administratorului pentru neglijență și fraudă, nu și pentru riscurile inerente ale afacerilor.

Pe cale de consecință, a considerat că, în condițiile în care administratorul acționează cu bună credință și cu convingerea că hotărârile sale sunt în interesul societății, fiind în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează conform interesului social, nu se poate vorbi despre o nesocotire a obligației de prudență și diligență în afaceri pe care o implică exercitarea atribuțiilor de administrare.

Pe de altă parte, a arătat recurentul-pârât că modul în care a acționat in calitate de administrator, în perioada în discuție, nu a fost prejudiciabil pentru reclamantă, ci, dimpotrivă, i-a adus acesteia profit.

Astfel, la data la care acesta a preluat atribuțiile de administrare a societății (respectiv sfârșitul lunii martie 2010), reclamanta înregistra o pierdere în valoare de 161.664 RON, însă culturile înființate în vara anului 2010, întreținute și recoltate de prestatorul de servicii au adus societății reclamante un profit în sumă de 211.842 RON, iar în anul 2011, profitul de producție înregistrat în balanțele contabile ale reclamantei a fost în sumă de 179.134 RON, corespunzător contravalorii produselor recoltate și depozitate în silozuri în toamna anului 2011.

Prin urmare, recurentul-pârât a precizat că pe durata exercitării de către acesta a funcției de administrator, societatea reclamantă a obținut profit din activitatea agricolă, așa încât nu i se poate imputa îndeplinirea defectuoasă a mandatului încredințat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii sale contractuale pentru îndeplinirea pretins necorespunzătoare a mandatului încredințat de societate.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, solicitând și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată achitate de recurentul-pârât în toate fazele procesuale.

Prin precizările înregistrate la 18 septembrie 2019, recurentul-pârât a menționat că nu este de acord cu soluționarea cauzei de către completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă și recurentul-pârât și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanța de recurs reține, în primul rând, că prin decizia atacată, instanța de apel a stabilit, în temeiul prevederilor art. 481 și 502 din Noul C. proc. civ., că în ceea ce privește rejudecarea apelului este incident principiul neînrăutățirii situației recurentului-pârât în propria cale de atac.

A mai reținut instanța de apel că doar pârâtul a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, astfel încât, având în vedere ambele aspecte evocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat corect atunci când a stabilit că va rejudeca cauza exclusiv prin prisma elementelor contestate de recurentul-pârât, respectiv cele trei capete ale cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanța.

În aceste condiții, văzând împrejurarea că, astfel cum impun dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel a procedat la completarea probatoriului administrat în primul ciclu procesual și, potrivit celor stabilite prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, a dispus efectuarea unei contraexpertize contabile, Înalta Curte constată că nu se confirmă susținerea recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat limitele fixate de instanța de recurs în privința rejudecării fondului.

De altfel, această critică a recurentei reclamante este motivată prin prisma faptului că, rejudecând după casare, instanța de apel nu și-ar fi întemeiat reaprecierea sa asupra prejudiciului pe vreo probă administrată în cauză.

Or, împrejurarea evidențiată de recurenta-reclamantă, aceea că rezultatul contraexpertizei contabile efectuate de expertul C. în rejudecare nu a contrazis concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual de către expertul D., nu echivalează cu pronunțarea deciziei recurate fără ca aceasta să se sprijine pe probatoriu și nici cu dobândirea autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de apel casate, sub aspectul naturii prejudiciului și a valorii acestuia.

Dimpotrivă, urmare deciziei pronunțate de Înalta Curte în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanței de apel a fost casată, urmând ca reaprecierea asupra prejudiciului să se realizeze ulterior completării probatoriului.

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a devenit aplicabilă speței doar în privința aspectelor de temeinicie reținute prin decizia dată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual.

Între elementele care au intrat sub incidența autorității de lucru judecat se numără și situația de fapt reținută a fi incidentă în cauză, prin decizia recurată fiind stabilite, cu caracter definitiv, elemente factuale ce includ natura și valoarea prejudiciului.

În accepțiunea C. proc. civ., recursul este o cale de atac prin intermediul căreia se realizează controlul legalității deciziei recurate, astfel că, această cale de atac nu poate viza modul în care instanța de apel a interpretat și analizat probele administrate în cele două cicluri procesuale și nu poate supune controlului instanței supreme motive ce țin de temeinicia hotărârii atacate, așa cum este critica analizată, referitoare, în esență, la greșita stabilire a cuantumului prejudiciului.

Așadar, deși această critică este întemeiată, formal, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu o poate analiza, deoarece, din perspectiva argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă în susținerea criticii, în realitate, nu se invocă pronunțarea deciziei cu nerespectarea normelor de procedură ce conduc la nulitate, ci critici de netemeincie în raport cu probele administrate, argumente ce nu se încadrează în modalitatea de control permisă de lege instanței de recurs, restrânsă la verificarea elementelor de legalitate ale hotărârii atacate.

Prin urmare, recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi respins, ca nefondat.

În privința recursului declarat recurentul-pârât B., cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a invocat, în esență, împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat în baza unui temei faptic al angajării răspunderii sale contractuale diferit de cel invocat de reclamantă în cererea introductivă.

A precizat că temeiul de fapt nou, analizat de instanța de apel, a constat în împrejurări de fapt invocate de instanță, din oficiu, nepuse în discuția contradictorie a părților (interpretarea greșită de către pârât a contractului de prestări servicii încheiat cu societatea E. S.R.L.), cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. și ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul făcând trimitere, deopotrivă, la dispozițiile art. 174-175 din C. proc. civ., pe care le-a considerat incidente.

În materie civilă, instanțele sunt ținute a respecta principiul disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.), în baza căruia părțile stabilesc obiectul și limitele procesului, prin cererile și apărările pe care le formulează, judecătorul fiind ținut să cerceteze procesul, respectiv să judece, doar în aceste limite. Totodată, conform textului art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Textul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. stabilește limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, prin impunerea regulii conform căreia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Verificând critica formulată de recurentul-pârât, în raport cu temeiurile de fapt invocate prin cererea introductivă, instanța de recurs reține că acțiunea introductivă a avut ca obiect atragerea răspunderii contractuale a recurentului-pârât, administrator al recurentei-reclamante și, deopotrivă, al prestatorului E. S.R.L., pentru supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate contractate cu prestatorul, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină, atât în prețul facturat pentru prestarea de servicii de recoltare, cât și prin întocmirea de bonuri de consum pentru motorină din stocul recurentei-reclamante.

Din considerentele deciziei atacate rezultă, contrar argumentelor recurentului-pârât, că instanța de apel s-a raportat la aceleași împrejurări de fapt invocate de recurenta-reclamantă în cadrul acțiunii introductive:

"reclamanta pretinde că prestatorul S.C. "E." S.R.L., trebuia să efectueze lucrările de recoltare la prețul de 65 euro/hectar, ce includea motorina aparținând acestuia din urmă, preț care însă a fost majorat artificial, serviciile de recoltare fiind supraevaluate, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină aferent acestora, respectiv atât în prețul facturat pentru prestarea serviciilor de recoltare de către S.C. "E." S.R.L., cât și prin întocmirea de bonuri de consum de motorină din stocul propriu al reclamantei."

Instanța de apel a mai observat, în considerentele deciziei, că:

"pretențiile reclamantei supuse rejudecării în prezentul ciclu procesual, în valoare de 65.000 RON, sunt subsumate doar decontării duble de către aceasta a motorinei aferentă lucrărilor de recoltare efectuate în anul 2010, instanța fiind ținută în mod strict și evident de limitele învestirii."

Astfel, nu se confirmă modificarea de către instanța de apel a temeiului de fapt avut în vedere de recurenta-reclamantă, din cel referitor la dubla decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare, în acela vizând interpretarea și aplicarea greșită a clauzele contractului de prestări servicii încheiat între reclamantă și societatea E. S.R.L., câtă vreme în speță sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului.

Acest text prevede că:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. ".

Instanța de apel a procedat corect prin analizarea cererii recurentei-reclamante și a împrejurărilor de fapt invocate de aceasta, în raport cu clauzele contractului de prestări servicii, deoarece ambele părți și-au întemeiat pretențiile, respectiv apărările pe acest contract, astfel că, deslușirea situației de fapt necesita examinarea voinței părților contractante și raportarea acestei voințe la elementele stabilite prin intermediul probelor administrate în cauză.

Ca atare, nu se poate susține că soluția instanței de apel ar fi fost adoptată exclusiv în considerarea unor temeiuri diferite de cele indicate de reclamantă, nici că instanța de apel ar fi depășit limitele judecății în apel, prevăzute de dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. (prin schimbarea cauzei juridice).

În plus, motivele de fapt ale cererii, materializate în acele împrejurări, fapte și circumstanțe pe care se sprijină pretenția dedusă judecății, nu sunt echivalente noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, care, în speță, este reprezentată de raporturile juridice stabilite între părți, în temeiul calității recurentului-pârât de administrator (răspunderea fiind întemeiată pe prevederile art. 72 și 155 din Legea nr. 31/1990), nici noțiunii de cauză a prezentei acțiuni civile, ce constă în încălcarea de către recurentul-pârât a obligațiilor decurgând din calitatea sa de administrator al societății recurente-reclamante, dublată de intenția reclamantei de a obține repararea prejudiciul produs ca urmare a acestei încălcări.

Astfel cum s-a arătat mai sus, nu se confirmă critica recurentului-pârât referitoare la încălcarea regulilor stabilite de textul art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece dispozițiile art. 22 alin. (2) din același act normativ permit instanțelor:

"cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă", să ceară părților:

"să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare".

În consecință, critica va fi respinsă, ca nefiind fondată.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora recurentul a susținut că instanța de apel ar fi realizat o greșită aplicare a regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de dispozițiile art. 977- 983 C. civ. din 1864, Înalta Curte reține că, astfel cum se precizează în decizia atacată, instanța de apel a procedat la stabilirea situației de fapt incidente speței, arătând că:

"deși în cuprinsul contractului de prestări servicii disputat între părțile litigante, nu există vreo clauză expresă prin care prestatorul S.C. "E." S.R.L. să se fi obligat să asigure motorina necesară executării lucrărilor mecanizate, obligațiile acestuia constând în efectuarea lucrărilor și întocmirea devizului aferent, Curtea consideră că tocmai asumarea acestei obligații de efectuare a lucrărilor mecanizate de pregătire, cultivare, recoltare și altele necesare obținerii recoltelor, în totalitatea lor, coroborată cu cea asumată de reclamanta - beneficiară, de plată a prețului conform devizului și de a pune la dispoziția prestatorului terenul asupra căruia se vor efectua serviciile, sunt de natură a contura intenția comună a părților contractante în sensul că respectivele lucrări să fie executate de prestator cu motorina proprie, prețul acesteia din urmă fiind subînțeles în prețul contractului.".

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a procedat la aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor statuate în dispozițiile legale amintite de recurent, în concordanță cu natura contractului.

Contrar argumentelor recurentului-pârât, instanța de apel nu a realizat o interpretare izolată a clauzei potrivit căreia beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului terenul pe care urmau a se efectua lucrările, ci, astfel cum prevede textul art. 982 C. civ. din 1864, voința părților a fost determinată în raport cu restul clauzelor contractului, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

În plus, ipoteza (neconfirmată în speță) că instanța de apel ar fi interpretat eronat clauzele contractului de prestări servicii, invocată de recurent, echivalează, sub aspectul consecințelor, cu eventualitatea - analizată de instanța de apel - ca pârâtul să fi considerat, în mod justificat, că din contract reieșea faptul că prețul de 65 euro/hectar nu includea valoarea motorinei necesare pentru îndeplinirea obligației contractuale.

Pentru această ipoteză, instanța de apel a recurs la principiul de apreciere asupra culpei in abstracto, prevăzut de textul art. 1540 din C. civ. din 1864 (după modelul de referință al omului prudent și diligent), conchizând că, și într-o asemenea potențială (dar nedovedită) situație, actul de gestiune efectuat de recurrent a fost imprudent, acesta dând dovadă de neglijență, în detrimentul intereselor societății pe care o administra, deoarece în baza contractului de mandat îi revenea: "obligația de a eficientiza activitatea societății, respectiv de a maximiza profitul acesteia, cu reducerea aferentă a cheltuielilor și de a o proteja de riscurile curente desfășurării activității comerciale".

Nu pot fi verificate de către instanța de recurs alte aspecte învederate de recurentul-reclamant, referitoare, pe de o parte, la greșita stabilire a culpei sale prin prisma activității profitabile desfășurate în folosul societății recurente, iar pe de altă parte, la greșita angajarea a răspunderii sale, motivat de faptul că răspunderea incumbă prestatorului, întrucât astfel de susțineri vizează temeinicia hotărârii instanței de apel, dar și cadrul procesual fixat de recurenta-reclamantă, care nu mai poate fi schimbat în recurs.

În consecință, având în vedere atât corecta aplicare a regulilor de interpretare a contractului de către instanța de apel, prin prisma probatoriului administrat în ambele cicluri procesuale, cât și împrejurarea că recurentul-pârât nu a criticat, în recursul formulat, interpretarea dată de instanța de apel normei de drept material prevăzute de art. 1540 din C. civ. din 1864, Înalta Curte va respinge critica analizată, ca nefiind fondată.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 200 din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 200 din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.