ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2020/2016

Decizia nr. 2020/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sesizarea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. x/301/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la comunicarea documentului denumit „nota internă” înregistrată la ITM Constanța sub nr. 22152 din 11 octombrie 2013, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că la data de 28 octombrie 2013 i-a fost comunicată nota internă nr. 23202 din 24 octombrie 2013 emisă de ITM Constanța prin care i s-a solicitat să facă precizări în scris despre evenimentul descris în nota internă nr. 22152 din 11 octombrie 2013 în care se semnalau o serie de fapte legate de comportamentul acesteia din data de 11 octombrie 2013.

Întrucât aceasta nu cunoștea documentul respectiv întrucât nu i-a fost comunicat, reclamanta, prin notificarea înregistrată la ITM Constanța sub nr. 24493 din 11 noiembrie 2013 a solicitat ca în termen legal să îi fie comunicată o copie a documentului.

Reclamanta a arătat că deși au trecut 30 de zile de la data înregistrării petiției, ITM Constanța nu i-a comunicat nici un răspuns, încălcând prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 233/2012.

Prin Sentința civilă nr. 8382 din 12 iunie 2015 Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3 București, invocată din oficiu de către instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut că, reclamanta a formulat prezenta acțiune pentru că, deși a solicitat pârâtei în data de 11 noiembrie 2013 comunicarea documentului intitulat „notă internă înregistrată cu nr. 22152 din 11 octombrie 2013”, acest document nu i-ar fi fost comunicat în termenul legal.

Reclamanta a depus la dosar notificarea cu nr. 24493 din 11 noiembrie 2013 prin care a solicitat pârâtei comunicarea notei interne nr. 22152 din 11 octombrie 2013.

Din mențiunile reținute în cuprinsul Deciziei nr. 113 din 11 august 2014 rezultă că, s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantei din funcția publică de inspector de muncă clasa I grad profesional superior din cadrul ITM Constanța, iar la pagina 5, se va face vorbire de Nota internă nr. 22152 din 11 octombrie 2013 ca fiind întocmită de Compartimentul de Resurse Umane către conducerea ITM Constanța.

Față de cele de mai sus, s-a constatat că prin formularea cererii dedusă judecății, reclamanta a susținut că prin nesoluționarea în termenul legal a notificării adresate pârâtei în 11 noiembrie 2013 i-a fost vătămat dreptul său de a lua la cunoștință de un act ce a stat la baza luării măsurii destituirii sale din funcție.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 se prevede că prin nesoluționare în termenul legal a unei cereri se are vedere faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Față de cele de mai sus, s-a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „ Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.”

Având în vedere faptul că dreptul valorificat de reclamantă decurge dintr-un raport de drept administrativ, judecătoria a reținut că soluționarea prezentei cauze este competența instanței de contencios administrativ.

În ce privește domiciliul reclamantei s-a reținut că potrivit copiei de cartea de identitate, aceasta domiciliază în municipiul București.

Potrivit art. 87 C. civ.: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, iar potrivit art. 91 alin. (1) C. civ.: ”Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.”

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 8 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și 3 din Legea nr. 554/2004, Judecătoria Sector 3 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Contencios Administrativ și Fiscal, ca fiind instanța competentă.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 9 iulie 2015, sub nr. 26005/3/2015.

Prin Sentința civilă nr. 6269 din 01 octombrie 2015 Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, în favoarea Tribunalului Constanța, secția Contencios Administrativ.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în actuala reglementare, tribunalele judecă în primă instanță, ca instanțe de apel și ca instanțe de recurs, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor. Tribunalul este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, în sensul că, ori de câte ori legiuitorul nu prevede instanța competentă a soluționa o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanță de către tribunal.

Această competență rezultă din atribuirea către tribunal, spre soluționare în primă instanță, a tuturor cererilor care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, atribuire prevăzută expres în art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția de necompetență teritorială”.

Din acest text legal rezultă o competență teritorială alternativă. În ipoteza în care sunt competente teritorial mai multe instanțe, reclamantul este cel care are posibilitatea de a alege oricare dintre aceste instanțe. Principiul disponibilității impune, în acest caz, respectarea voinței reclamantului în alegerea instanței.

Norma de competență teritorială din materia contenciosului administrativ a fost reglementată în favoarea reclamantului, iar raportarea la alte elemente decât cele stipulate de normele de competență nu este permisă, deoarece ar însemna o adăugare la lege. Stabilirea competenței este reglementată în cuprinsul normei de competență exclusiv după domiciliile/sediile părților.

În speță, însă, față de sediul/domiciliul pârâților, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul din actul de identitate, respectiv cel indicat în act pe raza municipiului București.

Este adevărat că în cererea de chemare în judecată reclamanta a menționat că domiciliază în București, în fapt însă, tribunalul a constatat că aceasta domiciliază în municipiul Constanța, astfel cum rezultă, fără echivoc, din înscrisurile depuse de inspectoratul-pârât, arătate în întâmpinare.

Astfel, funcția deținută de reclamantă de inspector de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Constanța cu sediul în Constanța, condica de prezență la locul de muncă semnat de parte, dovada frecventării de către copil a clasei pregătitoare din cadrul Școlii Primare „Sfinții Martiri Brâncoveni”, cu sediul în Constanta (adeverința nr. 400 din 26 noiembrie 2013 eliberată de unitatea de învățământ în care este menționată adresa de domiciliu a părintelui reclamant ca fiind în Constanța, înscrisuri bancare emise de unități de pe raza aceluiași municipiu, fac dovada locuirii efective a reclamantei pe raza municipiului Constanța.

Invocarea doar a normei de competență teritorială din legea contenciosului administrativ (art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004), singular, fără corelare cu celelalte dispoziții procesual civile ce definesc noțiunea de domiciliu, nu se poate reține, fiind relevante în determinarea competentei teritoriale.

Aceasta întrucât noțiunea de „domiciliu” corespunde funcției de „loc” în care partea locuiește statornic, loc efectiv de desfășurare a activității proprii, ținând seama de spiritul prevederilor legale privind competența în materie de contencios administrativ.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 87 din Noul C. proc. civ. prin care se definește noțiunea de domiciliu, potrivit căruia „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală” și art. 155 C. proc. civ. privind locul citării, potrivit cărora se vor cita „persoanele fizice, la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele”, tribunalul reține importanța indicării domiciliului faptic de parte, caracterul imperativ al normei, față de rațiunea instituirii sale urmărită de legiuitor.

Este adevărat ca dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, astfel cum dispune art. 91 alin. (1) C. proc. civ. Însă, în măsura în care reclamantul/pârâtul nu locuiește la acel domiciliu, citarea acestuia sau comunicarea actelor de procedură se face la reședința/domiciliu unde locuiește în fapt, dacă aceasta este cunoscută sau la domiciliul său ales.

A interpreta altfel, dând relevanță procesuală domiciliului din actul de identitate (la care partea nu locuiește efectiv, statornic, dar de care se prevalează în atragerea competentei instanței de contencios administrativ) și a nu ține seama de împrejurările de fapt relevante pentru locuința efectivă a părții, înseamnă că reclamantul poate utiliza un alt criteriu de alegere ori de stabilire a competentei în afara dispozițiilor legale, ceea ce nu este permis.

Instanța de contencios administrativ este competentă să gestioneze situații ivite doar pe raza unităților administrativ-teritoriale după domiciliile/sediile efective ale părților, de la momentul la care se introduce acțiunea și acesta se reține ca și criteriu decisiv în stabilirea competentei sub aspect teritorial.

Față de considerentele expuse, Tribunalul București a constatat că nu îi revine competența teritorială de soluționare a cererii și, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 Noul C. proc. civ., potrivit cu care necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, dispozițiile art. 176 pct. 3 C. proc. civ., conform căruia actele de procedură săvârșite de judecătorul necompetent sunt nule, în acest caz nulitatea nefiind condiționată de producerea vreunei vătămări, fiind suficient ca actul de procedură să aparțină unei instanțe necompetente, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, tribunalul a apreciat întemeiată excepția invocată de necompetență teritorială a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului Constanța.

După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal la data de 24 decembrie 2015, sub nr. 26005/3/2015.

Prin Sentința civilă nr. 290/CA din 29 februarie 2016 Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, a declinat competența de soluționare a cererii promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Constanța a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „ Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim.”

Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată, prevede că: Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.

Din analiza normei legale reținute, s-a constatat că în raport de obiectul acțiunii, sub aspectul competenței de soluționare, aceasta aparține fie instanței de la domiciliul reclamantei fie instanței de la domiciliul pârâtului, stabilirea acestei competențe ce are un caracter alternativ, aparținând în mod exclusiv reclamantei, fiind circumscrisă principiului disponibilității ce guvernează un litigiu civil lato sensu.

În cauză nu au fost primite trimiterile generice invocate de ITM Constanța, relative la adeverințele școlare și medicale, corespondența bancară, pontajul locului de muncă, de natură a stabili un alt domiciliu decât cel conform cu mențiunile oficiale. În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 91 C. civ. potrivit cărora: ”Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.” Acceptarea unei situații contrare ar conduce la lipsirea de efecte juridice a normei legale de stabilire a competenței teritoriale.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la comunicarea documentului denumit „nota internă” înregistrată la ITM Constanța sub nr. 22152 din 11 octombrie 2013.

Un prim aspect relevant în cauza de față este faptul că, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere având ca obiect refuzul pârâtului de a-i comunica „nota internă”, în care se semnalează o serie de fapte legate de comportamentul său și care au condus la emiterea Deciziei nr. 113 din 11 august 2014 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantei din funcția publică de inspector de muncă clasa I, grad profesional superior din cadrul ITM Constanța.

Cu privire la această ipoteză, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că: „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim".

Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale a instanței de contencios administrativ dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 dau posibilitatea reclamantului să opteze menționând că: „Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale".

Din analizarea normei legale reținute, se constată că, în raport de obiectul acțiunii, sub aspectul competenței de soluționare, aceasta aparține fie instanței de la domiciliul reclamantei, fie instanței de la domiciliul pârâtului, stabilirea acestei competente, ce are un caracter alternativ, aparținând în mod exclusiv reclamantei, fiind circumscrisă principiului disponibilității ce guvernează un litigiu civil lato sensu.

În ceea ce privește domiciliul persoanei fizice, dispozițiile art. 87 C. civ. statuează în mod expres că: „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, iar potrivit art. 91 alin. (1) C. civ.: „dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la data promovării acțiunii (17 octombrie 2014) reclamanta avea domiciliul în București, domiciliul deținut fiind de natura a atrage competenta instanței în cărei raza teritorială este circumscris, legiuitorul făcând în mod expres referire doar la domiciliul părților, respectiv cel real și nu cel convențional.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM