ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3273/2016

Decizia nr. 3273/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună suspendarea Deciziei nr. 81 din 11 iunie 2014 până la pronunțarea unei hotărâri definitive, anularea deciziei anterior menționate, cât și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 100.000 lei și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1338 din 1 martie 2016, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială, cauza fiind declinată spre soluționare în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/3/2015.

La termenul de judecată din data de 30 mai 2016, față de regulatorul de competență pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 19.05.2016, în referire la dosarele în care sunt aceleași părți și care au același obiect, declinate de Tribunalul București, secția contencios, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 735 din 30 mai 2016, Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, a declinat competența de soluționare a acțiunii promovate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competență teritorială, a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere având ca obiect suspendarea deciziei nr. 81 din 11 iunie 2014 până la pronunțarea unei hotărâri definitive, anularea deciziei anterior menționate, cât și obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 100.000 lei și a cheltuielilor de judecată.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că: „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori printr-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în temeiul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim”.

Prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, prevăd că: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale a instanței de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 dau posibilitatea reclamantului să opteze, menționând că: „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ.: „Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.”

Astfel, reclamantul este cel îndreptățit să facă alegerea între instanțele deopotrivă competente, alegere asupra căreia nu mai poate reveni.

Din analizarea textelor legale anterior menționate se constată că, în raport de obiectul acțiunii, sub aspectul competenței de soluționare, aceasta aparține fie instanței de la domiciliul reclamantuluii, fie instanței de la domiciliul pârâtului, stabilirea acestei competențe, ce are un caracter alternativ, aparținând în mod exclusiv reclamantului, fiind circumscrisă principiului disponibilității ce guvernează un litigiu civil lato sensu.

Cu referire la competența teritorială alternativă, în doctrină și jurisprudență s-a reținut, în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, că, odată ce, prin introducerea cererii, partea și-a exercitat dreptul de a opta pentru una dintre instanțele competente teritorial potrivit legii, nici reclamantul nu mai poate reveni asupra opțiunii sale și nici instanța nu poate, din oficiu, să își decline competența.

În ceea ce privește domiciliul persoanei fizice, dispozițiile art. 87 C. civ. statuează în mod expres că: „domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, iar potrivit art. 91 alin. (1) C. civ.: „dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la data promovării acțiunii (02.03.2015) reclamanta avea domiciliul în București, sector 3, domiciliul deținut fiind de natură a atrage competența instanței în a cărei rază teritorială este circumscris, legiuitorul făcând în mod expres referire doar la domiciliul părților, respectiv cel real și nu cel convențional.

În cauza dedusă judecății, reclamanta a optat pentru Tribunalul București, instanță în a cărei rază teritorială se află domiciliul său, iar prin alegerea instanței, competența teritorială a dobândit caracter exclusiv, astfel că această instanță nu se mai putea desesiza în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin urmare, prima instanță învestită cu soluționarea pricinii este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea reclamantei, aceasta declinându-și competența în mod greșit în favoarea Tribunalului Constanța.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.