ÎCCJ, decizie (scj.ro #87092)

Rețea de distribuție de energie electrică de interes public. Invocarea dobândirii dreptului de proprietate prin edificare sau construire. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații

Index alfabetic:       -acțiune în anulare

-rețea de distribuție a energiei electrice

-drept de proprietate

Legea nr. 13/2007, art. 3 pct. 53

H.G. nr. 90/2008, art. 14

Modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra rețelei de distribuție a energiei electrice, prin edificare sau construire, pe un teren despre care reclamantul nu susține și nu dovedește că ar fi proprietatea sa, pentru a se putea prevala de accesiune și de prevederile art. 492 C. civ., nu se înscrie printre cele prevăzute de dispozițiile art. 644 – art. 649 C. civ. și nici de alte reglementări legale specifice domeniului de referință, pentru a dovedi calitatea de proprietar asupra respectivei rețele a unei persoane fizice care nu deține nici licență și nici capacitate energetică.

În acest caz, pentru a putea reclama prerogativa de a-și exprima acordul la racordarea terților la rețeaua electrică, reclamantul trebuia, în lipsa oricărui titlu, să învestească instanța cu o acțiune în constatarea calității sale de proprietar asupra rețelei electrice, cu atât mai mult cu cât această calitate îi este contestată de partea adversă.

Secția a II-a civilă

,

Decizia nr. 2476 din 27 iunie 2014

Notă

: * Legea energiei electrice nr. 13/2007 a fost abrogată de Legea nr. 160/2012 la data de 6 octombrie 2012.

** H.G. nr. 90/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la rețelele electrice de interes public a fost abrogată de H.G. nr. 1028/2013 la data de 18 decembrie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx01/100/2010 la 20 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamantul K.B. a chemat-o în judecată pe pârâta SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice E.D.T.N. SA – Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice Baia Mare și a solicitat ca instanța să anuleze avizul tehnic de racordare emis de pârâtă în anul 2010, prin care a aprobat fără acordul reclamantului racordarea la rețeaua de distribuție a  energiei electrice a imobilului situat în T.M. str. 3, nr. 27B. A solicitat ca pârâta să fie obligată la desființarea branșamentului efectuat din rețeaua proprietate a reclamantului în perioada iulie-august 2010, ca urmare a avizului tehnic indicat în primul petit, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul unei case de locuit situate în localitatea T.M., str. 3 nr. 8L, jud. Maramureș, pe care a construit-o în anul 2007, an în care pârâta nu avea în acea localitate o rețea de distribuție a energiei electrice de joasă tensiune.

În acest context, a arătat reclamantul, a construit o rețea de distribuție a energiei electrice formată din 10 stâlpi de susținere și cablu monofazat de distribuție, după care a racordat rețeaua la rețeaua interioară a SC S. SRL, devenind subconsumator al acestei societăți.

La sfârșitul anului 2007, respectiv la începutul anului 2008, a mai arătat reclamantul, întrucât pârâta a montat în zonă un transformator de energie electrică, reclamantul i-a solicitat pârâtei acordul în vederea racordării la rețeaua de distribuție, iar pârâta a dat curs solicitării, după ce reclamantul, la solicitarea pârâtei, a achitat o compensație bănească unei persoane fizice care a achiziționat și montat postul de transformare. A mai arătat că a montat pe stâlpii de susținere existenți încă un cablu trifazic de distribuție a energiei electrice și a mai montat un stâlp de susținere a liniei. Pârâta a emis avizul de racordare seria D-15612 din 16 iunie 2008, iar ulterior între părțile litigante s-a încheiat contractul de furnizare a energiei electrice, în temeiul căruia reclamantului i se furnizează energie electrică și în prezent.

A arătat reclamantul și că la sfârșitul lunii iulie 2010 a constatat că se efectuează lucrări de racordare a unui alt  imobil din rețeaua de distribuție pe care a construit-o, că la 30 iulie 2010 i-a adresat Sucursalei Baia Mare o sesizare în care a reclamat faptul că racordarea se realizează fără acceptul său și că prin adresa nr. 27915 din 23 august 2010 pârâta i-a comunicat faptul că, din examinarea avizului de racordare nr. D-15612 din 16 iunie 2008, nu reiese că reclamantul a realizat din surse proprii o extindere a rețelei, astfel încât nu este necesar ca acesta să primească o compensație bănească de la consumatorii care se racordează ulterior la această rețea.

A susținut reclamantul că, în acest mod, pârâta i-a nesocotit dreptul de proprietate asupra rețelei electrice, după cum a nesocotit și dispozițiile art. 6 alin. (2), ale art. 14 alin. (7) și ale art. 31 din H.G. nr. 90/2008, dispozițiile art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice, care definesc rețeaua electrică de interes public, avizul de racordare emis de pârâtă în beneficiul unei terțe persoane nerespectând cerințele legale, prin urmare branșamentul realizat în temeiul acestui aviz impunându-se a fi desființat.

Cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 13/2007 și ale H.G. nr. 90/2008.

La 8 decembrie 2010 pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

La 19 ianuarie 2011, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a chemat-o în judecată ca pârâtă și pe C.L.N., beneficiara avizului de racordare a cărui anulare a solicitat-o, pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.

Urmare a acestei precizări, pârâta C.L.N. a formulat întâmpinare la 14 martie 2011, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea de esență că avizele emise și taxele plătite au fost  perfect legale.

Prin sentința civilă nr. 5010 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Maramureș, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a dovedit că SC P. SA Baia Mare i-a aprobat cererea de racordare la rețeaua electrică, că a fost autorizat de primăria orașului T.M. să efectueze lucrări de construcție pentru o casă P+M pe str. A.S. și că între reclamant și pârâtă s-a încheiat contractul de racordare la rețeaua electrică de distribuție.

A reținut prima instanță și că avizul nr. 60301000938 din 21 iulie 2010 a fost emis de pârâta 2 – societate comercială în favoarea pârâtei C.L.N., în aviz menționându-se că pârâta C.L.N. va acorda despăgubiri lui S.H. ca prim utilizator de rețea.

Tribunalul a confirmat susținerile reclamantului despre corespondența purtată între acesta și pârâta - societate comercială referitor la avizul admis în favoarea pârâtei C.L.N., a reținut răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 5 din interogatoriul luat de prima pârâtă, precum și depoziția martorului M.I. și a conchis că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 90/2008, cum solicită reclamantul, întrucât acesta nu este o persoană care deține  o rețea electrică de interes public, în accepțiunea art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007.

În fine, față de împrejurările că reclamantul a încheiat contractul de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008, având ca obiect racordarea instalației de utilizare la rețeaua electrică a operatorului SC S.D.F.E.E. Baia Mare, prima instanță a apreciat că nu poate primi susținerea cu privire la nelegalitatea avizului dat de această pârâtă unei alte persoane fizice.

Pentru toate aceste considerente, prima instanță a apreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.

Prin decizia civilă nr. 41/2012 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința civilă nr. 5010 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Maramureș, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată. A anulat avizul tehnic de  racordare nr. 60301000938 din 21 iulie 2010. A respins petitul privind debranșarea  pârâtei, sub sancțiunea daunelor cominatorii.

Prin decizia nr. 343 din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamant și de pârâta SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice E.D.T.N. SA – Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 41/2012 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași  instanțe.

Instanța supremă a reținut, în esență, că problema juridică de rezolvat este convergența dintre soluțiile date celor două petite ale acțiunii. În acest context, instanța supremă a apreciat că hotărârea instanței de apel este practic nemotivată, întrucât, stabilind că pârâtei C.L.N. nu i se poate reține nicio culpă, nu a arătat textul de lege care ar îndrituit-o pe aceasta să rămână branșată la rețeaua electrică în condițiile în care nu există un  aviz tehnic de racordare.

A reținut instanța supremă și că motivarea unei hotărâri presupune stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, precum și încadrarea acesteia în prevederile generale și  abstracte ale unei dispoziții legale, după cum simpla afirmație a unui fapt constituie o nemotivare și, în consecință, o necercetare a fondului, fiind incidente prevederile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. xx01/100/2010* la 30 mai 2013.

Prin decizia civilă nr. 126/2013 din 23 septembrie 2013, instanța de rejudecare a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 5010 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Maramureș.

Pentru a decide astfel,  instanța de apel a reținut, în esență, că din probele dosarului reiese că reclamantul a dovedit că a extins de la punctul de transformare până la imobilul deținut o rețea electrică, rețea care, până în anul 2008 – anul avizării racordării trifazice-, a  funcționat în sistem monofazic, că ulterior a adăugat și alte elemente rețelei în condițiile existenței unui nou transformator și că la 14 iulie 2008 s-a încheiat între reclamant și pârâta–societate comercială contractul de racordare la rețeaua electrică de distribuție.

A evocat instanța de apel în rejudecare dispozițiile art. 6, art. 9, art. 10 și art. 13 din H.G. nr. 90/2008.

A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 18 din  H.G. nr. 90/2008, avizul tehnic de racordare constituie oferta operatorului de rețea la cererea de racordare a solicitantului și că acest aviz a fost emis reclamantului în baza cererii, însoțite de documentația aferentă și în baza fișei de soluție întocmite de operatorul de  distribuție.

A prezentat caracteristicile soluției de alimentare cuprinse în act și acceptate de reclamant prin semnarea contractului de racordare, a reținut încheierea între părți a contractului de  racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 și, având în vedere și faptul că executantul lucrării a fost SC T.S. SRL (firmă atestată ANRE), a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul nu este proprietar al unei rețele electrice de interes  public în sensul art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007, punctul de racordare fiind la elementele de racord ale branșamentului la linia electrică existentă în zonă.

A reținut, de asemenea, că, potrivit art. 40 din H.G. nr. 90/2008, branșamentul trifazat a intrat în patrimoniul societății furnizoare, punctul de delimitare fiind la bornele de ieșire din contor și fiind stabilit prin acordul reclamantului și al societății comerciale pârâte, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 90/2008.

În condițiile reținute, instanța de apel a apreciat că societatea pârâtă a fost îndreptățită să emită pârâtei C.L.N. avizul  tehnic de racordare, aviz pentru care nu a fost necesar acordul reclamantului, care nu deține o rețea electrică în zonă și care nu a realizat nicio extindere de rețea, pentru a beneficia de compensații bănești în condițiile art. 26 alin. (7) din H.G. nr. 90/2008.

În conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că se impune respingerea apelului și menținerea în întregime a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată la nr. xx01/100/2010* la 13 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea cererii de recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. și a fost criticată hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs

se întemeiază pe susținerea că instanța de prim control judiciar a interpretat greșit avizul tehnic de racordare B 15612/19598 din 16 iunie 2008 și contractul de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 și a schimbat înțelesul acestora.

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că emiterea avizului tehnic de racordare și încheierea de către reclamant a contractului de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 nu au transferat proprietatea decât asupra instalației de branșament în lungime de 20 de metri, nu și asupra rețelei stradale de 400 de metri, pe care a executat-o recurentul-reclamant, așa cum în mod greșit a interpretat instanța de apel, în sensul invocat de recurentul-reclamant fiind dispozițiile art. 14 din contractul de racordare și faptul că rețeaua stradală de distribuție a  energiei electrice nu a făcut obiectul contractului de racordare și nici a avizului de racordare.

Al doilea motiv de recurs

vizează pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008, recurentul-reclamant susținând că instanța de apel pornește de la o premisă greșită și că reține nelegal, contrar probelor administrate, că intimata-pârâtă este proprietar al rețelei stradale în lungime de 310 m.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 7 și ale art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 90/2008 și a arătat că, atâta timp cât în fișa de soluție pentru emiterea avizului de racordare s-a trecut în mod greșit intimata-pârâtă ca proprietar, se impune soluția de anulare a avizului, soluția de racordare stabilită prin aviz încălcând dreptul de proprietate al recurentului-reclamant.

Al treilea motiv de recurs

se întemeiază pe susținerea că este nelegală interpretarea dată de instanța de apel asupra modalității de transfer a dreptului de proprietate asupra liniei electrice stradale construită de recurentul-reclamant.

În această ordine de idei, s-a susținut în esență că interpretarea dată de instanța de apel încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și s-a invocat hotărârea C.E.D.O.

Burghelea

contra

României

din 27 ianuarie 2009.

S-a susținut, totodată, că rețeaua stradală de distribuție a energiei electrice în lungime de 400 de metri, construită de reclamant, nu poate fi folosită de către intimată în mod discreționar, fără un acord al proprietarului cu privire la transmiterea dreptului de folosință sau la transmiterea proprietății.

La 16 iunie 2014, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de recursul declarat, solicitând respingerea acestui recurs ca nefondat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor  de judecată.

În esență, raportat la dispozițiile art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007 intimata-pârâtă a susținut că nu poate fi proprietar de rețea electrică de distribuție de interes public o persoană fizică nedeținând licență și nicio capacitate energetică.

A invocat intimata-pârâtă și prevederile art. 42 din H.G. nr. 90/2008,  potrivit cu care operatorii de rețea și deținătorii de capacități energetice racordate la rețelele electrice de interes public au o serie de obligații anume determinate și a arătat că, potrivit art. 18 din același act normativ, avizul tehnic de racordare constituie oferta operatorului de rețea la cererea de racordare a solicitantului.

A conchis intimata-pârâtă în sensul că recurentul-reclamant nu a realizat nicio extindere de rețea electrică de distribuire și nu este proprietar al unei rețele electrice de interes public în sensul art. 3 pct. 3 din Legea nr. 13/2007, punctul de racordare fiind la clemele de racord ale branșamentului, iar branșamentul intrând în patrimoniul societății intimate, conform art. 40 din H.G. nr. 90/2008.

A mai arătat că rețelele de distribuție se delimitează față de instalația consumatorilor în punctele de delimitare patrimonială, conform art. 41 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 și că, prin semnarea contractului de racordare, recurentul-reclamant i-a transmis dreptul de proprietate asupra rețelei, acceptând ca punctul de delimitare patrimonială să fie la contorul electric.

A solicitat cheltuieli de judecată.

La 27 iunie 2014, recurentul-reclamant a răspuns la  întâmpinare.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța supremă a reținut cu titlu preliminar că din dezvoltarea criticilor formulate nu reiese că recurentul-reclamant ar invoca lipsa motivelor sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în considerentele hotărârii atacate, astfel încât trimiterea la acest motiv de recurs este fără substanță și s-a făcut pur formal.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat prin primul motiv de recurs greșita interpretare de către  instanța de apel a avizului tehnic de racordare și a contractului  de racordare, iar prin al treilea motiv de recurs nelegala interpretare dată de aceeași instanță „modalității de transmitere a dreptului de proprietate asupra liniei stradale construită de reclamant”, cele două critici putând fi, aparent, încadrate în  motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

A constatat, de asemenea, că prin al doilea motiv de recurs se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat, în consens cu recurentul-reclamant, că dezlegarea principalei probleme în cauza de față vizează stabilirea calității de proprietar asupra rețelei de distribuție a energiei electrice la care intimata-pârâtă a emis avizul tehnic contestat. Aceasta întrucât recurentul-reclamant se pretinde proprietarul rețelei respective și susține că avizul de  racordare trebuia să emane de la proprietar, nu de la intimata-pârâtă, fiind o prerogativă legală a proprietarului rețelei.

Constată instanța supremă că dispozițiile art. 644 - 649 C. civ., reglementează modurile de dobândire a proprietății: succesiune, legate, convenție tradițiune, accesiune, incorporațiune, prescripție și ocupațiune.

În speță, recurentul-reclamant invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra rețelei de distribuție prin edificare sau  construire, pe un teren despre care nu susține și nu dovedește  că ar fi proprietatea sa, pentru a se putea prevala de accesiune și de dispozițiile art. 492 C. civ., instanța supremă constatând că modalitatea de dobândire invocată nu se înscrie printre  cele prevăzute de normele legale invocate și nici de alte reglementări legale specifice domeniului de referință.

În acest context, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant nu exhibă un titlu constatator al dreptului său de proprietate și cere în mod nepermis instanțelor a se pronunța implicit, în lipsa unui petit cu acest obiect, asupra calității sale de proprietar, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra rețelei de distribuție îi este disputat de intimata-pârâtă, care se socotește în drept să uzeze de prerogativa de a acorda avize tehnice de racordare.

Ca urmare, câtă vreme nu este dovedită calitatea de proprietar a recurentului-reclamant în condițiile reținute în precedent, Înalta Curte,

răspunzând

prin aceste considerente comune

primului și celui de-al treilea motiv de recurs

, a reținut că este lipsită de relevanță interpretarea dată de instanța de apel diferitelor înscrisuri, respectiv „modalității de dobândire a dreptului de proprietate”, câtă vreme aprecierea asupra calității de proprietar s-a făcut dincolo de limitele învestirii, dându-se curs solicitării

implicite

a recurentului-reclamant.

În ceea ce privește

al doilea motiv de recurs,

Înalta Curte a apreciat că nu este întemeiat, având în vedere că recurentul-reclamant nu poate invoca nerespectarea dispozițiilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008 câtă vreme nu a învestit instanțele cu o cerere privind nulitatea fișei de soluție și că a susținut nelegalitatea acesteia abia în calea de atac a recursului. Din această perspectivă, examinând și motivele de apel formulate, instanța supremă a constatat că al doilea motiv de recurs se impune a fi respins întrucât a fost formulat

omisso medio.

Apreciind, pentru considerentele ce preced, că în cauză nu subzistă niciunul din motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins  recursul ca nefondat.