ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul N.E.D., a chemat în judecată pe pârâta SC F.E.M.S. SA și a solicitat să încheie contract cadru pentru ocuparea terenurilor proprietatea sa, cu obligarea la plata daunelor cominatorii de 50 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligației. Prin sentința civilă nr. 1768 din 8 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Această instanță, prin sentința comercială nr. 10561 din 14 octombrie 2008, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtă să încheie convenție cadru având ca obiect ocuparea și utilizarea terenului proprietatea reclamantului din București str. Huedin și despăgubirea pentru lipsa de folosință în condițiile Legii nr. 13/2007 și a respins capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii.

Instanța de fond a reținut, în esență, că exercitarea dreptului de uz și servitute în temeiul art. 16 din Legea nr. 13/2007 se realizează gratuit numai pentru terenurile proprietate de stat sau proprietatea unităților administrativ teritoriale, pentru terenurile proprietate privată, legea instituind procedura inițierii și încheierii contractului civil de uz și servitute. Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 153 din 31 martie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei, considerând că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 nu pot fi apreciate ca aflate în mod legal în proprietatea statului în anul 1972 când au fost amplasate instalațiile electrice, iar prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 obligă la încheierea unui contract cadru între proprietarii de terenuri și aceia ai capacităților energetice.

Împotriva decizie astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului întrucât sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 potrivit cărora terenurile pe care se află rețelele electrice de distribuție existente la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt și rămân proprietatea statului, iar Decizia nr. 553/2002 a Primarului General emisă în baza Legii nr. 10/2001 încalcă art. 10 al acestei legi.

Mai susține recurenta că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 16 din Legea nr. 13/2007 ignorând lipsa hotărârii de Guvern care trebuia să aprobe convenția cadru, dispozițiile art. 19 din același act normativ prin care necesitatea încheierii convențiilor are în vedere efectuarea lucrărilor la rețelele de distribuție a energiei electrice ceea ce semnifică caracterul temporar al convenției, dar și dispozițiile art. 44 din Constituția României prin care se prevăd limitele și conținutul dreptului de proprietate. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 potrivit cărora terenurile pe care se află rețelele electrice de distribuție existente la momentul intrării în vigoare a legii sunt și rămân proprietatea statului, nu sunt incidente prezentului litigiu.

Prin decizia nr. 553 din 30 septembrie 2002, Primarul General al Municipiului București, a pus în posesie pe autoarea reclamantului, pe suprafața de teren afectată de rețelele electrice, astfel încât, la data intrării în vigoare ale dispozițiilor Legii nr. 13/2007 terenul nu era în proprietatea publică a statului, iar demersuri pentru transferul dreptului nu au existat. Faptul că decizia menționată ar fi încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001 reprezintă o simplă afirmație, iar în lipsa unei decizii de retractare sau a unei hotărârii judecătorești de anulare, legalitatea ei nu poate fi contestată în litigiul de față. Lipsa convenției cadru pe care executivul nu a elaborat-o astfel cum legea l-a însărcinat nu este de natură a lipsi de efecte normele aflate în vigoare.

Astfel cum instanța de apel a concluzionat, inexistența unei hotărâri de guvern prin care să fie aprobată convenția cadru nu înlătură obligația recurentei apelante să încheie o convenție cu proprietarul terenului ce are drept obiect exercitarea drepturilor de uz și servitute. Neîntemeiată este și critica relativă la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 13/2007. Instanțele de fond nu au stabilit decât dacă reclamantul este îndreptățit sau nu să încheie un contract ce are ca obiect dreptul de uz și servitute și au considerat, judicios, că în respectarea condițiilor prevăzute de lege există obligația pârâtei recurente să încheie un contract având ca obiect ocuparea și utilizarea terenului.

In privința limitelor constituționale de exercitare a dreptului de proprietate, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 44 și 136 din Constituția României, dând eficiență caracterului legal al servituții, dar în același timp acordând dreptul la o justă și echitabilă acoperire a îngrădirii aduse exercițiului dreptului de proprietate. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 153 din 31 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D.M. SA București împotriva Deciziei nr. 153 din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.