ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1476/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 iulie 2006 reclamanta SC C. SA, Oradea, cheamă în judecată pe pârâta SC F.D.F.E.E.E.T.N. SA, Cluj Napoca, solicitând instanței obligarea pârâtei la eliberarea de îndată a spațiului în suprafață de 67 mp înscris în CF Oradea, proprietatea reclamantei, sub sancțiunea achitării unor daune cominatorii în valoare de 100 lei/ zi întârziere, obligarea pârâtei la achitarea beneficiului nerealizat începând din 3 iulie 2003 și până la zi, constând în folosul de tras pentru această perioadă, precum și în continuare până la data eliberării efective a spațiului, cu cheltuieli de judecată.

La data de 16 octombrie 2006 pârâta formulează cerere reconvențională prin care solicită instanței să dispună stabilirea unei servituți legale de trecere cu titlu gratuit, în sensul obligării pârâtei reconvenționale să-i permită trecerea cu piciorul și cu mijloace de transport, tot timpul anului, pe terenul proprietatea sa, pe porțiunea de teren pe care se situează Postul de transformare a energiei electrice Azbo 1, conform expertizei tehnice care urmează să facă parte integrantă din dispozitivul hotărârii, stabilirea unui drept de uz cu titlu gratuit asupra construcției Postului de transformare a energiei electrice PTL Azbo 1 amplasat pe terenul proprietatea reclamantei, conform expertizei tehnice care urmează să facă parte integrantă din dispozitivul hotărârii, înscrierea servituții și dreptului de uz în CF Oradea, cu cheltuieli de judecată.

La data de 1 octombrie 2008 reclamanta își precizează acțiunea în sensul că renunță la primul capăt de cerere față de intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 112.647,57 lei reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat începând cu data de 3 iulie 2006 și până la data de 1 octombrie 2008, constând în folosul de tras pentru această perioadă în cuantum de 16 euro/mp + TVA, obligarea la achitarea în continuare, a sumei de 1.056 euro + TVA/ lună (16 euro + TVA/ mp x 66 mp), pe toată perioada existenței Postului de transformare PT 2 Azbo 1 în spațiul proprietatea reclamantei, în conformitate cu raportul de expertiză tehnico-contabilă și dispozițiile art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.400 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit în situația dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF Oradea, prin atribuirea dreptului de uz și servitute în favoarea pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 453/ COM din 1 aprilie 2009 Tribunalul Bihor, secția comercială și contencios administrativ, respinge acțiunea principală formulată de reclamantă, admite cererea reconvențională formulată de pârâtă și stabilește în favoarea reclamantei reconvențional o servitute legală de trecere cu titlu gratuit în sensul obligării pârâtei reconvențional să-i permită reclamantei reconvențional trecerea cu piciorul și cu mijloace de transport tot timpul anului pe terenul proprietatea sa, înscris în CF Oradea, nr. cadastral pe o suprafață de 24 mp și stabilește un drept de uz cu titlu gratuit asupra construcției Postului de transformare amplasat pe terenul proprietatea reclamantei, înscris în aceeași CF, cu înscrierea în CF a drepturilor de servitute și uz în favoarea reclamantei reconvențional, cu 1.726,6 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei reconvențional.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate, reclamanta pârâtă reconvențional l-a preluat cu toate drepturile și obligațiile anterioare și că prin dispoziții speciale s-a instituit în favoarea reclamantei reconvențional dreptul de uz și de servitute cu titlu gratuit, inclusiv un drept de acces la capacitățile de electricitate în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 213/2007, drept de uz și servitute stabilit, de altfel, și prin Legea nr. 318/2003, astfel că sunt neîntemeiate susținerile sale cu privire la folosul de tras, precum și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16, 18, 19 și 20 din Legea nr. 13/2007, care stabilesc în favoarea reclamantei reconvențional un drept de uz și servitute legală de trecere și dreptul de acces la utilitățile publice pe terenurile proprietate publică sau privată a altor persoane, în vederea asigurării funcționării normale a capacităților energetice, drepturi care au un caracter legal și se exercită pe toată durata de existență a capacității energetice cu titlu gratuit.

Apelul declarat de apelanta reclamantă-pârâtă reconvențional împotriva sentinței primei instanțe este respins ca nefondat prin Decizia nr. 77/C/A din 13 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care reține, în acest sens, că în speță nu s-a dovedit a fi îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, care să justifice pretențiile reclamantei pârâtă reconvențional, lipsirea de folosință a spațiului în care este realizată capacitatea energetică, inclusiv a terenului pe care este edificată construcția respectivă, nefiind prevăzută printre criteriile de stabilire a prejudiciului, reclamanta nedovedind nici că ar fi solicitat pârâtei încheierea convenției-cadru prevăzută de art. 16 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 pentru stabilirea cuantumului prejudiciului pretins, reclamanta preluând - de altfel - imobilul cu drepturile și obligațiile anterioare, inclusiv dreptul de acces la capacitățile electrice conform art. 16 din Legea nr. 318/2003, dispoziții care, alături de cele ale Legii nr. 13/2007 - art. 16 alin. (3), (6), (9), (10) și art. 19 alin. (3) și (4), prin instituirea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice cu titlu gratuit, pe toată durata existenței acesteia, nereprezentând o expropriere,

raportat și la soluțiile din deciziile Curții Constituționale nr. 322/2008, nr. 41/2009 și nr. 878/2008 și la jurisprudența CEDO (cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei 1982). Reține, de asemenea, instanța de apel că în cazul posturilor de transformare zidite, ca în speța de față, zona de protecție vizată de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 corespunde cu zonele de siguranță, fiind materializată într-o fâșie de 0,2 m de-a lungul fundației construcției în cauză, aspect raportat la care s-a stabilit legal dreptul de servitute, care nu este limitat de prevederile art. 19 alin. (6) din Legea nr. 13/2007 ci diferit de aceste prevederi sub aspectul conținutului său, precum și că, potrivit art. 16 alin. (2) coroborat cu art. 19 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, dreptul de uz se instituie atât asupra terenurilor cât și asupra bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice, instanța neexaminând și critica vizând faptul tehnic al necesității dezmembrării terenului ce reprezintă fondul aservit întrucât această cerere nu a constituit petit al cererii reconvenționale.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în întregime a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului său împotriva sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii principale, așa cum a fost formulată și precizată, și respingerea ca nefondată și netemeinică a cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată în toate instanțele.

În fundamentarea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru a fi pronunțat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007 care vizează cuantificarea prejudiciului pe care-l suportă proprietarii terenurilor și titularii activităților afectate de exercitarea de către titularii licențelor și autorizații a lucrărilor de întreținere a capacităților energetice, respectiv de electricitate, aflate pe menționatele terenuri și nu dreptul respectivilor proprietari - afectați de exercitarea drepturilor prevăzute de art. 16 alin. (2) din aceeași lege - reglementat de art. 16 alin. (10), care prevede că dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activități, se stabilește și se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate și a minimei afectări a acestuia, prevederi care au în vedere - în opinia recurentei - și plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosință a proprietarului în cauză.

Recurenta critică instanța și pentru a fi reținut că aceasta ar fi obligată să solicite pârâtei intimate încheierea convenției-cadru, prevăzută de art. 16 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, pentru stabilirea cuantumului pretins, deși o astfel de solicitare nu este o condiție sine qua non de admisibilitate a acțiunii reclamantei-recurente, ci reprezintă - în opinia recurentei - una din modalitățile de soluționare pe cale amiabilă a litigiului cu pârâta, încercare pe care recurenta o face din 2003, aspect susținut de actele din dosar.

Apreciază recurenta că hotărârea recurată este nelegală și pentru faptul că în mod eronat instanța de apel, luând în considerare decizii ale Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea art. 16 alin. (3), (6), (9) și (10) și art. 19 alin. (3) și (4) din Legea nr. 13/2007 prin raportare la art. 14 din Constituție, ajunge la concluzia că dreptul de uz și servitute din litigiu pot fi exercitate „cu titlu gratuit”, deși textul actului normativ menționat impune obligativitatea despăgubirii proprietarilor prejudiciați de realizarea capacității energetice.

Recurenta critică instanța de apel și pentru greșita admitere a cererii reconvenționale și stabilirea unei servituți de trecere cu piciorul și cu mijloace auto pe o suprafață de 24 mp în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică, accesul la postul trafo din litigiu se face direct din stradă, astfel încât se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea dreptului de servitute de trecere cu piciorul și mijloace de transport, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere tehnic, acordarea menționatului drept nu este posibilă în absența unei prealabile dezmembrări a terenului în cauză, dezmembrare nesolicitată, cum, de altfel, și instanța a constatat, aspect care - însă - putea fi pus în discuția părților de către instanța criticată, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.

Hotărârea de admitere a cererii reconvenționale este nelegală - în opinia recurentei - și pentru că a menținut soluția instanței de fond care a stabilit în favoarea pârâtei reclamante reconvențional un drept de servitute legală de trecere cu titlu gratuit și un drept de uz cu titlu gratuit asupra construcției aflate în proprietatea recurentei-pârâtă reconvențional, persoană juridică de drept privat, încălcând, astfel, prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, care menționează ca singură situație în care aceste drepturi pot fi exercitate cu titlu gratuit aceea în care ele vizează bunuri aflate în proprietatea statului și a unităților administrativ teritoriale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat față de faptul că acea capacitate energetică din litigiu a fost construită în 1964 și că prevederile art. 16 alin. (9) și (10) din Legea nr. 13/2007 au în vedere despăgubirile pentru prejudicii cauzate cu ocazia lucrărilor de intervenție pentru retehnologizări, reparații sau avarii, împrejurări neprobate a fi intervenit în cauză. Examinând recursul recurentei prin prisma criticilor formulate împotriva deciziei instanței de apel se constată că acestea sunt întemeiate cel puțin sub unele aspecte.

Se constată, în aceste sens, că, deși potrivit prevederilor art. 16 alin. (10) din Legea nr. 13/2007 dreptul de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate și a minimei afectări a acestuia, și deși, prin expertiza topo administrată în cauză, s-a stabilit că acea capacitate energetică din litigiu are acces direct din stradă, instanța de fond a stabilit în favoarea pârâtei intimate, reclamanta reconvențional, un drept de servitute de trecere cu piciorul și cu mijloace auto pe o suprafață de 24 mp, încălcându-se astfel și dispozițiile art. 618 C. civ. Confirmând soluția primei instanțe, instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu greșita aplicare a dispozițiilor de lege menționate, criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. urmând a fi admise deci ca fondate. Decizia recurată fiind dată cu greșita aplicare a legii, față de dispozițiile art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantă împotriva acesteia urmează a fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare instanța va administra probele necesare stabilirii servituții legale de trecere cu titlu gratuit care să afecteze cel mai puțin posibil dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în cauză, acordând, după caz, drept de acces eventual direct din stradă la postul de transformare din litigiu, respectându-se însă atât zona de protecție, cât și zona de siguranță, în sensul prevăzut de art. 3 pct. 68 din lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 77/C/2009 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.