ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2289/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2289/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra recursului de
față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Brăila, secția comercială și de contencios administrativ și
fiscal, la data de 21 aprilie 2009, reclamanții B.S.F. și B.S. au chemat în
judecată pe pârâta SC E.F.D.E.E., sucursala Brăila, solicitând instanței ca,
prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să le elibereze terenul,
proprietatea reclamanților, de cablurile electrice proprietatea pârâtei sau să
oblige pârâta la încheierea unei convenții cu reclamanții, prin care să se
stabilească plata unei despăgubiri lunare calculată la valoarea pieții pentru
zona respectivă, ca urmare a afectării proprietății reclamanților de aceste
cabluri; sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantumul fixat de
instanța de judecată, și cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Ulterior, reclamanții au solicitat introducerea în
cauză a P.M. Brăila prin P.C.M. Brăila, pentru ca, prin hotărârea ce o va
pronunța, instanța de judecată să oblige pe pârâta P. Brăila, la suportarea
cheltuielilor ocazionate de ridicarea cablurilor electrice de pe terenul
proprietatea reclamanților și să oblige pârâtul C.M. Brăila, să le acorde
reclamanților un alt teren în suprafață de 270 m.p., în locul terenului afectat
de cablurile electrice.
Pârâta SC F.D.E.E – E.D.M.N. SA
Ploiești a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamanților
la suportarea cheltuielilor necesare mutării instalațiilor electrice pe alt
amplasament.
Prin sentința nr. 117/ F/com din 2 iunie 2010,
Tribunalul Brăila a respins acțiunea, ca nefondată, și cererea reconvențională
ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a
reținut că la data cumpărării terenului de către reclamanți, prin contractul de
vânzare – cumpărare nr. 2709 din 26 noiembrie 2004, aceștia cunoșteau că pe
terenul cumpărat se află un post trafoenergetic, post edificat, conform
raportului de expertiză, în anul 1982. Ca atare, conform art. 16 alin. (2) și (4)
din Legea nr. 13/2007, pârâta beneficiază de un drept de uz și servitute
gratuit, fiind vorba despre un serviciu de utilitate publică ce depășește un
interes general, aspect reținut și prin decizia nr. 163 din 27 februarie 2007 a
Curții Constituționale.
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere prin
care se solicită obligarea pârâtei la încheierea unui contract prin care să se
stabilească plata unei despăgubiri lunare, tribunalul a apreciat că acesta este
nefondat, întrucât, conform art. 16 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, pârâta
beneficiază de un drept de uz și servitute gratuit, pe toată durata existenței
capacității energetice, în speță, nefiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin.
(5) din aceeași lege, care se referă la capacități energetice înființate după
intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel reclamanții, criticând soluția atacată pentru nelegalitate și
netemeinicie, întrucât nu au fost legal citați la ultimele termene de judecată,
față de cererea depusă la dosarul cauzei prin care au învederat instanței
alegerea de domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură. Apelanții
reclamanți au arătat că în mod netemeinic prima instanță a reținut că în anul
2004 reclamanții au cumpărat terenul cunoscând limitarea dreptului de
proprietate datorită existenței capacității energetice, atâta timp cât pârâta
nu a înscris în cartea funciară această sarcină din anul 1952 și până în
prezent. Apelanții au mai arătat că în mod greșit tribunalul a reținut, în
motivare, decizia 163/2007 a Curții Constituționale, aceasta nefiind incidentă
în cauza de față. Totodată, s-a criticat nemotivarea soluției de admitere a
excepției lipsei calității procesuale pasive a P. Brăila și a C.M. Brăila, nici
prin încheierea prin care a fost admisă excepția, nici prin sentința pronunțată
pe fond.
Prin decizia nr. 107/ A din 16 decembrie 2010, Curtea
de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, a respins, ca nefundat,
apelul declarat de apelanții – reclamanți.
În fundamentarea acestei soluții,
curtea de apel a apreciat că motivul privind nelegala citare a apelanților
reclamanți este nefondat, având în vedere că în speță erau incidente
dispozițiile art. 153 C. proc. civ., reclamanții nemaifiind citați. Instanța de
apel a analizat pe larg actele de procedură îndeplinite de instanța de fond,
apreciind că, în speță, reclamanții, care au avut și avocat ales, cunoșteau
despre existența procesului, având termen în cunoștință, astfel încât nu s-a
mai dispus citarea acestora.
Instanța de apel a apreciat ca
nefondat și motivul relativ la necunoașterea existenței capacității energetice
pe terenul cumpărat, de către reclamanți, față de conținutul contractului de
vânzare – cumpărare, în care se specifică că apelanții – reclamanți, au
renunțat la verificarea registrelor de publicitate imobiliară, vânzătorii
asumându-și obligația de garanție pentru exercițiu.
Curtea de apel a apreciat că
instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (4)
din Legea nr. 13/2007, fiind vorba despre o capacitate energetică din anul
1982, pentru care statul beneficiază de un drept de uz și servitute gratuite,
în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (5) relative la
despăgubiri, precum și alte dispoziții din menționata lege privind acordarea de
despăgubiri, având în vedere că legiuitorul a prevăzut posibilitatea acordării
de despăgubiri în situații strict prevăzute de lege.
În ceea ce privește motivul de apel
relativ la nemotivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității
procesuale pasive, instanța de apel a respins și această critică, față de
conținutul încheierii din 4 noiembrie 2009.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs, reclamanții, criticând decizia atacată pentru motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de
nelegalitate formulate, recurenții – reclamanți au arătat că în mod greșit
instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a P.M.
Constanța și a C.M. Brăila, întrucât P. Brăila nu avea dreptul să pună în
circuitul civil un teren afectat de sarcini, iar C.L. Brăila are calitate
procesuală întrucât nu a aprobat proiectul de hotărâre pentru realizarea
schimbului.
Recurenții – reclamanți au arătat
că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,
devenind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deși
la dosarul de fond reclamanții au învederat instanței noua adresă, procedura de
citare și de comunicare a actelor de procedură a continuat să se facă la
aceeași adresă din acțiunea introductivă.
Instanța de apel a apreciat în mod
nelegal că procedura de citare a fost legal îndeplinită la vechea adresă,
întrucât reclamanții nu au comunicat schimbarea de domiciliu părții adverse, cu
scrisoare recomandată.
Ca urmare a neluării în considerare a noii adrese
indicate de recurenții – reclamanți, instanța de fond nu le-a comunicat
acestora acte procedurale importante, între care și raportul de expertiză depus
în cauză.
Instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate
de reclamanți prin motivele de apel, mulțumindu-se să preia apărările pârâtei
din întâmpinările depuse la dosarul cauzei, astfel încât decizia este
neîntemeiată, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În mod greșit, au arătat recurenții, au reținut
instanțele de fond că reclamanții cunoșteau existența capacității energetice pe
terenul lor, la data cumpărării, întrucât postul trafoenergetic este în
vecinătatea terenului reclamanților, doar cablurile electrice, care nu se văd,
trecând pe terenul acestora. În plus, art. 9 din Legea nr. 10/2001 instituie
prezumția absolută că terenurile se restituie libere de orice sarcini, astfel
încât este culpa pârâtei că nu a notat sarcina în cartea funciară.
Instanțele de fond au făcut interpretarea greșită
a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele instanțe reținând că, în
speță, se aplică art. 16 alin. (2) și (4) din Legea nr. 13/2007, deși în speță
este vorba despre un teren retrocedat, conform Legii nr. 10/2001, astfel încât
fiind vorba despre bunuri private, dispozițiile legale arătate nu se aplică.
La termenul din data de 3 mai 2010, recurenții –
reclamanți au depus o precizare a motivelor de recurs formulate, făcând
încadrarea în drept a acestora, conform art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,
și apreciind că, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., instanțele de fond s-au pronunțat pe art. 16 alin. (4)
din Legea nr. 13/2007, deși acțiunea de fond a fost întemeiată pe art. 16 alin.
(5) din această lege, în motivele inițiale făcându-se referirea greșită la art.
16 alin. (6) din aceeași lege.
Prin încheierea din data de 3 mai 2001, Înalta Curte
a invocat din oficiu excepția tardivității completării motivelor de recurs față
de precizarea verbală făcută de apărătorul ales al recurenților, prorogând
discutarea acesteia.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea
recursului ca nefondat.
La termenul de astăzi, Înalta Curte nu a mai reiterat
excepția tardivității completării motivelor de recurs de recurs, față de
conținutul acestora, reținând că este o simplă precizare în fapt și în drept a
acestora.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta
Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele
considerente.
Prima critică de nelegalitate privind greșita
soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima
instanță de fond, nu poate fi analizată în această fază procesuală, având în
vedere că este invocată omisso medio.
Înalta Curte reține că recurenții nu au supus
analizei instanței de apel greșita soluționare a excepției lipsei calității
procesuale pasive, criticând soluția primei instanțe de fond doar pentru
absența considerentelor ce fundamentează această soluție, fără nicio referire
la temeinicia acestei soluții.
Cât privește absența motivelor avute în vedere de
prima instanță de fond în pronunțarea soluției de admitere a excepției lipsei
calității procesuale pasive, Înalta Curte reține că o atare critică este
infirmată de conținutul încheierii de ședință din 4 noiembrie 2009, prin care a
fost soluționată această excepție, astfel cum în mod legal a reținut instanța
de apel, încheiere în care sunt prezentate considerentele primei instanțe de
fond.
Înalta Curte va respinge și critica de
nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând
că, în aplicarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., prima instanță de fond a
dispus citarea recurenților – reclamanți la adresa indicată pe parcursul
judecății în primă instanță, după care reclamanta a fost prezentă în instanță,
luând termen în cunoștință, conform art. 153 C. proc. civ. Faptul că recurenta
– reclamantă a înțeles greșit termenul de judecată acordat în ședință publică,
nu-i poate fi imputat instanței de judecată.
Nu pot fi reținute nici criticile privind greșita
comunicare a raportului de expertiză și a suplimentului la acesta la vechea
adresă, indicată în cererea introductivă de instanță, întrucât, conform art. 96
C. proc. civ., instanța de judecată dispune comunicarea actelor depuse în
instanță la cerere, reclamanții având termen în cunoștință, conform art. 153 C.
proc. civ., Totodată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel,
recurenții – reclamanți nu au formulat nici personal, nici prin apărător, vreo
cerere pentru comunicarea înscrisurilor arătate.
Înalta Curte reține că motivul de recurs întemeiat
pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat,
având în vedere motivele de apel cu care a fost investită instanța de apel și
considerentele ample ale instanței în analiza acestora, care a analizat
distinct fiecare critică de nelegalitate și netemeinicie formulată.
Critica de nelegalitate formulată la punctul patru
al motivelor de recurs vizează interpretarea greșită a contractului de vânzare
– cumpărare de către instanțele de fond, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
întrucât ambele instanțe de judecată au reținut că față de clauzele
contractului de vânzare – cumpărare, recurenții – reclamanți cunoșteau situația
juridică a terenului, cumpărând terenul în cunoștință de cauză.
Înalta Curte reține că aprecierea instanțelor de fond
este corectă, recurenții – reclamanți neputându-se prevala de neînscrierea
sarcinii în cartea funciară de către pârâți, întrucât, pe de o parte, aveau
obligația de a verifica situația juridică a terenului anterior cumpărării
acestuia, făcând vorba despre o răspundere contractuală a vânzătorului față de
cumpărător, iar pe de altă parte, întrucât terenul reclamanților este afectat
de exercitarea unui serviciu de interes public, nu se aplică dispozițiile
legale privind notarea sarcinii în cartea funciară.
Înalta Curte va respinge și susținerea recurenților –
reclamanți privind aplicarea normei prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001,
întrucât ipoteza legală din acest text de lege nu se regăsește în speță,
recurenții – reclamanți nefiind cei cărora li s-a recunoscut dreptul de
proprietate, ci terți cumpărători.
Înalta Curte va respinge și ultima critică de
nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținând
că, dată fiind situația de fapt din speță, capacitate energetică edificată
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, în mod corect instanțele de
fond au aplicat dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4) din aceeași lege, care
instituie dreptul de uz și folosință gratuită în favoarea pârâtei, neputând fi
aplicată dispoziția din art. 16 alin. (5) a acestei legi, invocată de
recurenții – reclamanți. Ca atare, deși critica vizând pronunțarea instanțelor
de fond prin trimitere la dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4), deși
recurenții au invocat art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 este nefondată,
instanțele de fond apreciind în mod legal că în speță nu se regăsește ipoteza
legală din art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007.
Cât privește critica privind greșita reținere a
deciziei 160/2007 pronunțată de Curtea Constituțională de către instanțele de
fond, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată, întrucât soluția
instanței de contencios constituțional a fost avută în vedere de instanțele de
fond ca un argument în reținerea caracterului de serviciu de utilitate publică
a activității desfășurată de intimata – pârâtă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ce nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanții B.S. și B.S.F. împotriva deciziei nr. 107/ A din 16 decembrie 2010
a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 iunie 2011.