Decizia nr. 2289/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate formulate, recurenții – reclamanți au arătat că în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a P.M. Constanța și a C.M. Brăila, întrucât P. Brăila nu avea dreptul să pună în circuitul civil un teren afectat de sarcini, iar C.L. Brăila are calitate procesuală întrucât nu a aprobat proiectul de hotărâre pentru realizarea schimbului.

Recurenții – reclamanți au arătat că, în speță, au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., devenind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, deși la dosarul de fond reclamanții au învederat instanței noua adresă, procedura de citare și de comunicare a actelor de procedură a continuat să se facă la aceeași adresă din acțiunea introductivă. Instanța de apel a apreciat în mod nelegal că procedura de citare a fost legal îndeplinită la vechea adresă, întrucât reclamanții nu au comunicat schimbarea de domiciliu părții adverse, cu scrisoare recomandată. Ca urmare a neluării în considerare a noii adrese indicate de recurenții – reclamanți, instanța de fond nu le-a comunicat acestora acte procedurale importante, între care și raportul de expertiză depus în cauză.

Instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamanți prin motivele de apel, mulțumindu-se să preia apărările pârâtei din întâmpinările depuse la dosarul cauzei, astfel încât decizia este neîntemeiată, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În mod greșit, au arătat recurenții, au reținut instanțele de fond că reclamanții cunoșteau existența capacității energetice pe terenul lor, la data cumpărării, întrucât postul trafoenergetic este în vecinătatea terenului reclamanților, doar cablurile electrice, care nu se văd, trecând pe terenul acestora. În plus, art. 9 din Legea nr. 10/2001 instituie prezumția absolută că terenurile se restituie libere de orice sarcini, astfel încât este culpa pârâtei că nu a notat sarcina în cartea funciară.

Instanțele de fond au făcut interpretarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele instanțe reținând că, în speță, se aplică art. 16 alin. (2) și (4) din Legea nr. 13/2007, deși în speță este vorba despre un teren retrocedat, conform Legii nr. 10/2001, astfel încât fiind vorba despre bunuri private, dispozițiile legale arătate nu se aplică. La termenul din data de 3 mai 2010, recurenții – reclamanți au depus o precizare a motivelor de recurs formulate, făcând încadrarea în drept a acestora, conform art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., și apreciind că, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanțele de fond s-au pronunțat pe art. 16 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, deși acțiunea de fond a fost întemeiată pe art. 16 alin. (5) din această lege, în motivele inițiale făcându-se referirea greșită la art. 16 alin. (6) din aceeași lege. Prin încheierea din data de 3 mai 2001, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității completării motivelor de recurs față de precizarea verbală făcută de apărătorul ales al recurenților, prorogând discutarea acesteia. Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. La termenul de astăzi, Înalta Curte nu a mai reiterat excepția tardivității completării motivelor de recurs de recurs, față de conținutul acestora, reținând că este o simplă precizare în fapt și în drept a acestora. Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente. 1. Prima critică de nelegalitate privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive de către prima instanță de fond, nu poate fi analizată în această fază procesuală, având în vedere că este invocată omisso medio. Înalta Curte reține că recurenții nu au supus analizei instanței de apel greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, criticând soluția primei instanțe de fond doar pentru absența considerentelor ce fundamentează această soluție, fără nicio referire la temeinicia acestei soluții. Cât privește absența motivelor avute în vedere de prima instanță de fond în pronunțarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte reține că o atare critică este infirmată de conținutul încheierii de ședință din 4 noiembrie 2009, prin care a fost soluționată această excepție, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, încheiere în care sunt prezentate considerentele primei instanțe de fond. 2. Înalta Curte va respinge și critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reținând că, în aplicarea dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., prima instanță de fond a dispus citarea recurenților – reclamanți la adresa indicată pe parcursul judecății în primă instanță, după care reclamanta a fost prezentă în instanță, luând termen în cunoștință, conform art. 153 C. proc. civ. Faptul că recurenta – reclamantă a înțeles greșit termenul de judecată acordat în ședință publică, nu-i poate fi imputat instanței de judecată. Nu pot fi reținute nici criticile privind greșita comunicare a raportului de expertiză și a suplimentului la acesta la vechea adresă, indicată în cererea introductivă de instanță, întrucât, conform art. 96 C. proc. civ., instanța de judecată dispune comunicarea actelor depuse în instanță la cerere, reclamanții având termen în cunoștință, conform art. 153 C. proc. civ., Totodată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenții – reclamanți nu au formulat nici personal, nici prin apărător, vreo cerere pentru comunicarea înscrisurilor arătate. 3. Înalta Curte reține că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat, având în vedere motivele de apel cu care a fost investită instanța de apel și considerentele ample ale instanței în analiza acestora, care a analizat distinct fiecare critică de nelegalitate și netemeinicie formulată. 4. Critica de nelegalitate formulată la punctul patru al motivelor de recurs vizează interpretarea greșită a contractului de vânzare – cumpărare de către instanțele de fond, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât ambele instanțe de judecată au reținut că față de clauzele contractului de vânzare – cumpărare, recurenții – reclamanți cunoșteau situația juridică a terenului, cumpărând terenul în cunoștință de cauză. Înalta Curte reține că aprecierea instanțelor de fond este corectă, recurenții – reclamanți neputându-se prevala de neînscrierea sarcinii în cartea funciară de către pârâți, întrucât, pe de o parte, aveau obligația de a verifica situația juridică a terenului anterior cumpărării acestuia, făcând vorba despre o răspundere contractuală a vânzătorului față de cumpărător, iar pe de altă parte, întrucât terenul reclamanților este afectat de exercitarea unui serviciu de interes public, nu se aplică dispozițiile legale privind notarea sarcinii în cartea funciară. Înalta Curte va respinge și susținerea recurenților – reclamanți privind aplicarea normei prevăzută de art. 9 din Legea nr. 10/2001, întrucât ipoteza legală din acest text de lege nu se regăsește în speță, recurenții – reclamanți nefiind cei cărora li s-a recunoscut dreptul de proprietate, ci terți cumpărători. 5. Înalta Curte va respinge și ultima critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținând că, dată fiind situația de fapt din speță, capacitate energetică edificată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, în mod corect instanțele de fond au aplicat dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4) din aceeași lege, care instituie dreptul de uz și folosință gratuită în favoarea pârâtei, neputând fi aplicată dispoziția din art. 16 alin. (5) a acestei legi, invocată de recurenții – reclamanți. Ca atare, deși critica vizând pronunțarea instanțelor de fond prin trimitere la dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4), deși recurenții au invocat art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 este nefondată, instanțele de fond apreciind în mod legal că în speță nu se regăsește ipoteza legală din art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007. Cât privește critica privind greșita reținere a deciziei 160/2007 pronunțată de Curtea Constituțională de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că și aceasta este nefondată, întrucât soluția instanței de contencios constituțional a fost avută în vedere de instanțele de fond ca un argument în reținerea caracterului de serviciu de utilitate publică a activității desfășurată de intimata – pârâtă. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ce nefondat.