ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2476/2014

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 29 marți 2013, reclamantul L.M. a chemat-o în judecată pe pârâta SC E.M. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența raporturilor de muncă cu pârâta, să fie obligată aceasta la plata drepturilor bănești, astfel cum s-a obligat prin contractele întocmite (valoare netă, surplus de muncă, lucrări efectuate cu depășirea programului de 8 ore și lucrări întocmite în cursul zilelor de sâmbătă), la plata sumelor: de 9980 RON cu dobânzi legale aferente; 1276 euro (5.500 RON), precum și la sumele pe care reclamantul trebuie să le achite prin deciziile de impunere menționate în petitul acțiunii, ca urmare a faptului că intimata nu a plătit complet contribuțiile către bugetul de stat.

Reclamantul a precizat cererea sa, în sensul că solicită să se constate existența raporturilor de muncă cu pârâta, astfel cum se prevede în art. 7 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, precum și în dispozițiile art. 278 alin. (2) C. muncii -Legea nr. 53/2003 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la îndeplinirea obligațiilor potrivit normelor dreptului muncii. Prin notele scrise depuse de pârâtă la data de 22 mai 2013, s-a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Tulcea și s-a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluționare, Judecătoriei sectorului 4 București, având în vedere că suma pretinsă este de 18.896 RON.

S-a susținut de către pârâtă că, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., competența de soluționare a pricinii aparține instanței de la domiciliul pârâtei și, întrucât societatea are sediul pe raza sectorului 4 al municipiului București, competența revine acestei judecătorii. Prin răspunsul la notele scrise depuse de pârâtă, reclamantul a solicitat respingerea acestor excepții, cu motivarea că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul și, prin urmare, competența în cauză revine Tribunalului Tulcea.

Prin sentința civilă nr. 3924 din 15 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1168/88/2013 al Tribunalului Tulcea s-a dispus respingerea excepțiilor de necompetență a tribunalului în soluționarea capătului de cerere vizând constatarea existenței raporturilor de muncă și a solicitărilor accesorii acestuia, cereri care au fost respinse, ca neîntemeiate. Totodată, s-a dispus disjungerea petitului referitor la obligarea pârâtei Ia executarea obligațiilor ce derivă din contractele de prestări de servicii nr. 932/2009 și 5/2010. Cu privire la capătul de cerere disjuns, instanța a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 94 pct. 1 lit. j) rap. la art. 98 și urm. C. proc. civ., precum și art. 107 alin. (1) și, dezînvestindu-se a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

Prin sentința civilă nr. 6053 din 25 iunie 2014, Judecătoria sectorului 4 București, la rându-i, s-a declarat necompetentă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului. Pentru a se dezînvesti, Judecătoria sectorului 4 a reținut, în esență, că în raport de obiectul litigiului - obligarea pârâtei SC E.M. SRL la executarea obligațiilor ce derivă din contractele de prestări de servicii nr. 932/2009 și 5/2010 - acestea fiind, potrivit precizărilor din 29 mai 2013 drepturi bănești - în conformitate cu prevederile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., competența revine Tribunalului Tulcea. Astfel, capelele de cerere formulate de reclamant privind executarea obligaților decurgând din contractele de prestări de servicii se întemeiază pe un titlu comun și se află în strânsă legătură cu petitul principal privind constatarea existenței raporturilor de muncă încheiate cu pârâta, care revine, în temeiul art. 269 alin. (2) C. muncii, Tribunalului Tulcea. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 266-275 C. muncii, astfel că, în cauză, natura și obiectul acțiunii, respectiv interesul reclamantului sunt circumscrise, supuse și subrogate dreptului material principal și, ținând seama inclusiv de cerința de simetrie jurisdicțională, competența materială nu poate aparține decât tribunalului. Din perspectiva normelor juridice incidente, precum și față de obiectul acțiunii, la stabilirea instanței competente să soluționeze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) C. muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite potrivit C. proc.

civ. În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 și 4, a acordat competență tribunalelor să judece, în primă instanță, toate cererile care nu sunt date în competența altor jurisdicții, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor. Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziție legală expresă s-a stabilit competența materială de soluționare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competența de soluționare revine Tribunalului Tulcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu intimata SC E.M. SRL cu sediul în București, B-dul M., sector 4 în favoarea Tribunalului Tulcea. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2014.