ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1454/2014

Asupra conflictului de

competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului

Sibiu

la data de 7 martie 2013, sub nr. 2367/85/2013,

reclamantul G.E. a chemat în judecată pe pârâta SC B.T.S. SA, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumelor de

45.489 RON reprezentând drepturi salariale pe perioada 1 noiembrie 2011 până în

prezent, 18.000 RON reprezentând chirie, conform actului adițional la contractul

de muncă pentru perioada 1 februarie 2012 până în prezent, 149.500 RON cu titlu

de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin executarea silită inițiată de SC

E. SA Sibiu pentru datoriile pârâtei, precum și 50.000 RON cu titlu de despăgubiri

corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor decurgând

din contractul individual de muncă.

Prin sentința

civilă nr. 502 din 8 mai 2013,

Tribunalul Sibiu

a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Mureș.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că în raport de dispozițiile art. 269 C. muncii, potrivit

cărora instanța competentă cu soluționarea conflictelor de muncă este cea în a cărei

circumscripție reclamantul își are domiciliul, competent cu soluționarea acestui

litigiu este Tribunalul Mureș, în a cărui rază reclamantul domiciliază.

Învestit prin declinare,

Tribunalul Mureș a pronunțat sentința civilă nr. 353 din 13 martie

2014, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale

și a declinat, la rândul său, competența în favoarea

Tribunalului Sibiu

;

constatând ivit conflictul

de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii au fost

modificate implicit, parțial, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011,

potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de

muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau

locul de muncă reclamantul; cum reclamantul este cel care are opțiunea alegerii

instanței, odată făcută această opțiune, reclamantul nu mai poate reveni asupra

ei, pârâtul nu poate cere declinarea competenței, iar instanța, dacă a fost corect

sesizată, nu mai poate să-și decline competența.

Cu privire la conflictul

negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133

pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Ambele instanțe au calificat,

în mod corect, obiectul cererii deduse judecății ca fiind un conflict de muncă.

Fiind vorba despre un

conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de legislația

muncii.

Art. 269

alin. (1) și alin. (2) C. muncii dispune:

„(1)

Judecarea

conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit

legii. (2) Cererile referitoare la cauzele

prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.”

Art. 210 din Legea

nr. 62/2011 prevede: „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale

de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție

își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”

În stabilirea normei aplicabile,

Înalta Curte constată că Legea dialogului social nr. 62/2011, în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (7 martie 2013), reprezintă

lege specială în raport cu C. muncii și derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează

desfășurarea litigiului pendinte.

Dispozițiile art. 210

din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență alternativă, la alegerea reclamantului,

care poate opta între instanța competentă de la domiciliul său și cea de la locul

de muncă.

În speță, reclamantul,

angajat al SC B.T.S. SA, cu sediul în orașul Sibiu, a ales să introducă cererea

de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Sibiu, ca instanță în a cărei circumscripție

își are locul de muncă.

Or, pentru toate situațiile

în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide

care din instanțele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului.

Odată alegerea făcută, instanța nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la

cererea pârâtului, declinarea competenței.

Față de aceste argumente,

Înalta Curte constată că instanța competentă să judece prezenta acțiune este instanța

inițial învestită cu soluționarea cauzei, respectiv Tribunalul Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2014.