ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2104/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 21 august 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale în cuantum total de 6.400 RON, restante pe lunile iulie respectiv august, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial și eventualele deplasări.

Prin sentința civilă nr. 3/PI din 15 ianuarie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. Timișoara, având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului Mureș.

Analizând excepția de necompetență teritorială, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Întrucât domiciliul reclamantei se află în județul Mureș, instanța a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la data de 26 mai 2019, sub același dosar nr. x/2019.

Tribunalul Mureș, secția Civilă, prin sentința nr. 551/2020 din 21 iulie 2020 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, care se completează cu prevederile Legii nr. 62/2011, în cauză fiind vorba despre un conflict de muncă privind executarea contractului individual de muncă al reclamantei.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Tribunalul Mureș și Tribunalul Timiș s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 21 septembrie 2020, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are ca obiect un conflict de muncă privind executarea contractului individual de muncă al reclamantei A..

În acest context, se reține că dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, evocate de Tribunalul Timiș, se completează cu prevederile Legii nr. 62/2011.

Astfel, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar potrivit art. 210 din aceeași lege "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar legiuitorul a stabilit că pentru conflictele individuale de muncă, în situația în care reclamantul este angajatul, competența teritorială este alternativă, instanța (tribunalul) la care angajatul reclamant poate să introducă cererea de chemare în judecată putând fi, fie cea în a cărei circumscripție își are acesta domiciliul, fie cea în a cărei circumscripție își are locul de muncă.

Din datele înscrise în contractul individual de muncă și în cererea de chemare în judecată reiese că reclamanta are domiciliul în Municipiul Târnăveni, județul Mureș, iar locul de muncă la sediul angajatorului, în Municipiul Timișoara, județul Timiș.

Față de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 Înalta Curte reține că legiuitorul, în reglementarea competenței alternative puse la dispoziția reclamantului-angajat, nu a făcut o distincție în ce privește executarea efectivă a raportului de muncă.

În consecință, pentru reținerea competenței alternative în raport de care reclamantul are opțiunea alegerii este suficientă indicarea locului de muncă, chiar dacă serviciul nu mai este efectiv prestat.

Prin urmare, față de prevederile art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora, "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente", trebuie observat că reclamanta a uzat de dreptul său de a alege instanța unde dorește să îi fie judecată pricina, aceasta alegând dintre cele două instanțe deopotrivă competente instanța în a cărei circumscripție se afla locul său de muncă, anume Tribunalul Timiș, astfel că, urmare a alegerii făcute de către reclamantă, competența teritorială a devenit exclusivă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.