ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1302/2021

HOTĂRÂRE

25.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1302/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub dosar nr. x/2020, la data de 20.05.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Societatea B. S.R.L. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia din urmă la plata diferenței de bonus anual aferent anului 2019, reprezentând echivalentul a 2,5 salarii, actualizate cu rata indicelui de inflație de la scadența din 01.04.2020 și până la momentul plății, precum și la plata dobânzii legale, de la scadență și până la momentul plății.

În drept, a invocat dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. c), art. 159 alin. (2), art. 166 alin. (1) și art. 146 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 972/PI/08.10.2020 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante, pentru stabilirea competenței teritoriale, dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Instanta a constatat că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În speță, domiciliul reclamantului este în București, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar acesta nu are în derulare raporturi de muncă, la data sesizării instanței de judecată, pe raza județului Timiș.

Așadar, competența teritorială privind soluționarea conflictelor de muncă este exclusiva și revine instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul ori locul de muncă, așa cum obligă dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 11.12.2020.

Prin sentința civilă nr. 1618/04.03.2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială invocată, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență ivit.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011 și a art. 87 din C. civ., că pentru stabilirea competenței teritoriale prezintă interes domiciliul pe care reclamantul îl avea în fapt la momentul sesizării instanței.

Prin urmare, având în vedere interpretarea dată noțiunii de domiciliu, în sensul art. 210 din Legea nr. 62/2011, referitor la competența teritorială, interpretare conform căreia prin domiciliu se înțelege și acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăiește și își desfășoară activitatea profesională, precum și că reclamantul locuiește efectiv în localitatea Buziaș, județul Timiș, potrivit vizei de reședință aplicate pe actul său de identitate, în baza art. 132 și următ. din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin acțiunea dedusă judecății reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata diferenței de bonus anual aferent anului 2019, reprezentând echivalentul a 2,5 salarii, actualizate cu rata indicelui de inflație, de la scadența din 01.04.2020 și până la momentul plății, precum și la plata dobânzii legale, de la scadență și până la momentul plății.

Așadar, reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă, de competența materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă "se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Prin aceste norme se instituie o competență teritorială alternativă în cazul salariaților, care pot introduce cererea de chemare în judecată fie la instanța în a cărei rază își au domiciliul, înțeles în sens larg (deci inclusiv reședința), fie la instanța în a cărei circumscripție teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează, astfel, o facilitate.

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința, prin art. 88 din același cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana își are locuința secundară.

Dovada domiciliului și a reședinței nu se pot face decât cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, cu excepția situației în care cel căruia i se opune un alt domiciliu cunoștea prin alte mijloace despre stabilirea sau schimbarea domiciliului în alt loc.

În cauză, reclamantul a probat faptul că, la data introducerii acțiunii, avea reședința în localitatea Buziaș, județul Timiș, potrivit vizei de reședință aplicate pe actul său de identitate.

Prin urmare, reținându-se faptul că reclamantul are reședința în localitatea Buziaș, județul Timiș, localitate aflată în raza de competență a Tribunalului Timiș, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza din perspectiva art. 269 alin. (2) din Codul muncii, completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.