ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2900/2013

Asupra conflictului

negativ de competență.

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Brașov sub nr. 12830/ din 04 decembrie 2012, reclamantul H.R.M. a chemat în judecată

pe pârâta SC F.W.I. SRL Tulcea, solicitând a se dispune obligarea acesteia Ia plata

sumei de 235.000 euro, reprezentând venituri salariate restante, din care 135.000

euro sunt drepturi salariate restante aferente perioadei iulie 2010 - septembrie

2012 inclusiv, câte 5.000 euro lunar, iar 100.000 euro reprezentând spor primă de

performanță / succes de natură salarială, global, funcție de data vânzării totale

sau parțiale a parcului eolian la a cărui dezvoltare a contribuit prin consultanță

managerială și financiar-bancară.

Totodată, reclamantul

a solicitat a se dispune obligarea pârâtei la calculul și virarea către stat a impozitului

pe salariu și a cotelor de asigurări sociale aflate în sarcina angajatorului, pe

întreaga perioadă de muncă.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat că, în anul 2010 a încheiat cu pârâta, pe perioadă nedeterminată,

un contract de muncă deghizat în „convenție civilă de prestări servicii" pentru

„consultanța managerială și financiar-bancară pentru dezvoltare parc eolian",

contra unei remunerații lunare – 5.000 euro sumă netă și o sumă de succes/performanță

de 100.000 euro, plătibilă în 15 zile de la data vânzării parcului eolian.

A mai arătat reclamantul

că, după parcurgerea unor etape importante în dezvoltarea proiectului eolian, pârâta

a refuzat să-și îndeplinească obligația de plată, fără însă a modifica în vreun

fel convenția, neîndeplinindu-și nici obligația de plată către bugetul de stat a

sumelor reprezentând cotele de asigurări sociale și impozit pe salarii.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 281, 284, 155 din C. muncii.

Prin încheierea

din 15 ianuarie 2013, Tribunalul Brașov, secția

I

civilă,

a admis excepția de necompetență funcțională a completului specializat în soluționarea

litigiilor de muncă, invocată de pârâtă și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și

înaintarea dosarului către Președintele secției

I c

ivile

a Tribunalului Brașov, în vederea repartizării acestuia pe rolul unui complet specializat

în soluționarea cauzelor civile directe.

S-a reținut în

motivare, în esență că, actul juridic, temei al pretențiilor reclamantului nu se

încadrează în noțiunea dată de C. muncii contractului individual de muncă, astfel

încât nu este supus jurisdicției muncii.

Tribunalul Brașov

secția

I c

ivilă prin sentința civilă nr. 46/S/ din 18

februarie 2013 a admis excepției necompetenței sale teritoriale, invocata de pârâtă

și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, reținându-se

că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței în raport de

prevederile art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ. , care deși este o necompetență

teritorială alternativă, aceasta a fost invocată cu respectarea dispozițiilor

art. 159

1

alin. (3) din aceiași act normativ.

Prin sentința

civilă nr. 2394/2013 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă

și a declinat competența soluționării cauzei in favoarea Tribunalului Brașov, secția

I c

ivilă litigii de muncă și asigurări sociale.

A constatat existența

unui conflict negativ de competenta și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație

și Justiție, în vedetea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că, convenția civilă de prestări servicii încheiată

de părți, este un veritabil contract de muncă, voința internă reală a părților fiind

în sensul nașterii unor raporturi specifice dreptului muncii potrivit art. 10,

art. 20 alin. (2) lit. d), art. 159 alin. (1) și art. 231 C. muncii, astfel că prima

instanță, respectiv Tribunalul Brașov, a fost legal sesizată cu judecarea unui conflict

de muncă, în sensul ari 231 C. muncii și că, nici în situația aprecierii naturii

cauzei drept civile, competența teritorială nu poate fi declinată în favoarea Tribunalului

Tulcea, întrucât aceasta are un caracter alternativ, iar Tribunalul Brașov este

una dintre instanțele competente potrivit art. 10 pct. 1 C. proc. civ., întrucât

la data încheierii convenției, pârâta avea sediul în Tulcea, iar reclamantul domiciliul

în localitatea Brașov.

Înalta Curte,

constatând existența unui conflict negativ de competență ivit între cele două instanțe,

care se declară deopotrivă necompetente în a soluționa pricină, în temeiul dispozițiilor

art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind

competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea,

ca instanță de drept civil, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului

îl constituie, obligarea pârâtei SC F.W.I. SRL Tulcea la piața sumei de 235.000

euro, reprezentând venituri salariate restante, din care 135.000 euro sunt drepturi

salariate restante aferente perioadei iulie 2010 - septembrie 2012 inclusiv, câte

5.000 euro lunar, iar 100.000 euro reprezentând spor primă de performanță / succes

de natură salarială, global, funcție de data vânzării totale sau parțiale a parcului

eolian Ia a cărui dezvoltare a contribuit prin consultanță managerială și financiar

- bancară, obligarea pârâtei la calculul și virarea către stat a impozitului pe

salariu și a cotelor de asigurări sociale aflate în sarcina angajatorului, pe întreaga

perioadă de muncă.

Potrivit art.

10 C. muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o

persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea

unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerații denumită

salariu.

Angajatorul poate

fi persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă

pe bază de contract individual de muncă.

Persoana juridică

poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul

dobândirii personalității juridice.

Elementele minime

cu privire Ia care trebuie informat angajatul la momentul încheierii contractului

de muncă sunt cele prevăzute de art. 17 alin. (3) C. muncii.

De esența contractului

de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru și sub autoritatea

angajatorului și care are obligația de a plăti salariu.

Orice altă convenție

care nu are acest obiect și care nu cuprinde obligații directe de prestare de muncă

și de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă.

Înalta Curte,

față de dispozițiile legale menționate, constatând că actul juridic încheiat de

părți, intitulat convenție civilă de prestări servicii, temei al pretențiilor reclamantului,

nu se încadrează în noțiunea dată de C. muncii contractului individual de muncă

și nu este supus jurisdicției muncii, că reclamantul nu este salariat, că în cauză

nu se regăsesc condițiile prevăzute de art. 281 C. muncii, text de lege care reglementează

conflictul de muncă și reținându-se că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale

în raport de prevederile art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care a fost invocată

cu respectarea dispozițiilor art. 159

1

alin. (3) din același act normativ,

reține că Tribunalul Tulcea, ca instanță de drept civil, este competent teritorial

în soluționarea cauzei.

În consecință,

Înalta Curte față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile

art. 22 alin. (5) C. proc. civ., urmează a stabili că instanța competentă teritorial

să soluționeze cauza este Tribunalul Tulcea, căreia i se va trimite dosarul pentru

continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.