ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2900/2013

Asupra conflictului negativ de competență. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brașov sub nr. 12830/ din 04 decembrie 2012, reclamantul H.R.M. a chemat în judecată pe pârâta SC F.W.I. SRL Tulcea, solicitând a se dispune obligarea acesteia Ia plata sumei de 235.000 euro, reprezentând venituri salariate restante, din care 135.000 euro sunt drepturi salariate restante aferente perioadei iulie 2010 - septembrie 2012 inclusiv, câte 5.000 euro lunar, iar 100.000 euro reprezentând spor primă de performanță / succes de natură salarială, global, funcție de data vânzării totale sau parțiale a parcului eolian la a cărui dezvoltare a contribuit prin consultanță managerială și financiar-bancară.

Totodată, reclamantul a solicitat a se dispune obligarea pârâtei la calculul și virarea către stat a impozitului pe salariu și a cotelor de asigurări sociale aflate în sarcina angajatorului, pe întreaga perioadă de muncă. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că, în anul 2010 a încheiat cu pârâta, pe perioadă nedeterminată, un contract de muncă deghizat în „convenție civilă de prestări servicii" pentru „consultanța managerială și financiar-bancară pentru dezvoltare parc eolian", contra unei remunerații lunare – 5.000 euro sumă netă și o sumă de succes/performanță de 100.000 euro, plătibilă în 15 zile de la data vânzării parcului eolian.

A mai arătat reclamantul că, după parcurgerea unor etape importante în dezvoltarea proiectului eolian, pârâta a refuzat să-și îndeplinească obligația de plată, fără însă a modifica în vreun fel convenția, neîndeplinindu-și nici obligația de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând cotele de asigurări sociale și impozit pe salarii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 281, 284, 155 din C. muncii. Prin încheierea din 15 ianuarie 2013, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a admis excepția de necompetență funcțională a completului specializat în soluționarea litigiilor de muncă, invocată de pârâtă și a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului către Președintele secției I c ivile a Tribunalului Brașov, în vederea repartizării acestuia pe rolul unui complet specializat în soluționarea cauzelor civile directe.

S-a reținut în motivare, în esență că, actul juridic, temei al pretențiilor reclamantului nu se încadrează în noțiunea dată de C. muncii contractului individual de muncă, astfel încât nu este supus jurisdicției muncii. Tribunalul Brașov secția I c ivilă prin sentința civilă nr. 46/S/ din 18 februarie 2013 a admis excepției necompetenței sale teritoriale, invocata de pârâtă și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, reținându-se că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței în raport de prevederile art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ. , care deși este o necompetență teritorială alternativă, aceasta a fost invocată cu respectarea dispozițiilor art. 159 1 alin. (3) din aceiași act normativ.

Prin sentința civilă nr. 2394/2013 din 10 aprilie 2013 Tribunalul Tulcea, secția civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă și a declinat competența soluționării cauzei in favoarea Tribunalului Brașov, secția I c ivilă litigii de muncă și asigurări sociale. A constatat existența unui conflict negativ de competenta și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vedetea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că, convenția civilă de prestări servicii încheiată de părți, este un veritabil contract de muncă, voința internă reală a părților fiind în sensul nașterii unor raporturi specifice dreptului muncii potrivit art. 10, art. 20 alin. (2) lit. d), art. 159 alin. (1) și art. 231 C. muncii, astfel că prima instanță, respectiv Tribunalul Brașov, a fost legal sesizată cu judecarea unui conflict de muncă, în sensul ari 231 C. muncii și că, nici în situația aprecierii naturii cauzei drept civile, competența teritorială nu poate fi declinată în favoarea Tribunalului Tulcea, întrucât aceasta are un caracter alternativ, iar Tribunalul Brașov este una dintre instanțele competente potrivit art. 10 pct. 1 C. proc.

civ., întrucât la data încheierii convenției, pârâta avea sediul în Tulcea, iar reclamantul domiciliul în localitatea Brașov. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență ivit între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a soluționa pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, ca instanță de drept civil, pentru următoarele considerente: Obiectul litigiului îl constituie, obligarea pârâtei SC F.W.I.

SRL Tulcea la piața sumei de 235.000 euro, reprezentând venituri salariate restante, din care 135.000 euro sunt drepturi salariate restante aferente perioadei iulie 2010 - septembrie 2012 inclusiv, câte 5.000 euro lunar, iar 100.000 euro reprezentând spor primă de performanță / succes de natură salarială, global, funcție de data vânzării totale sau parțiale a parcului eolian Ia a cărui dezvoltare a contribuit prin consultanță managerială și financiar - bancară, obligarea pârâtei la calculul și virarea către stat a impozitului pe salariu și a cotelor de asigurări sociale aflate în sarcina angajatorului, pe întreaga perioadă de muncă. Potrivit art. 10 C. muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică în schimbul unei remunerații denumită salariu.

Angajatorul poate fi persoană fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă. Persoana juridică poate încheia contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalității juridice. Elementele minime cu privire Ia care trebuie informat angajatul la momentul încheierii contractului de muncă sunt cele prevăzute de art. 17 alin. (3) C. muncii. De esența contractului de muncă este ca munca prestată de angajat să fie prestată pentru și sub autoritatea angajatorului și care are obligația de a plăti salariu. Orice altă convenție care nu are acest obiect și care nu cuprinde obligații directe de prestare de muncă și de plată salariu nu are caracterul unui contract de muncă.

Înalta Curte, față de dispozițiile legale menționate, constatând că actul juridic încheiat de părți, intitulat convenție civilă de prestări servicii, temei al pretențiilor reclamantului, nu se încadrează în noțiunea dată de C. muncii contractului individual de muncă și nu este supus jurisdicției muncii, că reclamantul nu este salariat, că în cauză nu se regăsesc condițiile prevăzute de art. 281 C. muncii, text de lege care reglementează conflictul de muncă și reținându-se că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale în raport de prevederile art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care a fost invocată cu respectarea dispozițiilor art. 159 1 alin. (3) din același act normativ, reține că Tribunalul Tulcea, ca instanță de drept civil, este competent teritorial în soluționarea cauzei.

În consecință, Înalta Curte față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., urmează a stabili că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Tribunalul Tulcea, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2013.