ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2017

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. și B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.156,56 RON, reprezentând daune materiale. În motivare, reclamanta a arătat în esență că pârâtul, în calitate de manager al proiectului nr. x, din cadrul Programului Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 (P.O.S.D.R.U.), deținută în baza unui contract individual de muncă încheiat între părți, nu a urmărit recuperarea prefinanțării, conform mecanismului stabilit de programul sus-menționat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 254, 258 și 259 din Codul Muncii. Prin sentința civilă nr. 2326/03.04.2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârât și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a notat că pârâtul este liderul unuia dintre sindicatele componente ale A. și B. și, începând cu 20.10.2014, deține și funcția de vicepreședinte al sus-menționatei federații. De asemenea, a luat act că între părți au fost încheiate succesiv trei contracte de muncă pe perioadă determinată, ultimul încetând la data de 31.08.2013; în baza respectivelor contracte de muncă, pârâtul a primit funcția de manager de proiect, în vederea implementării proiectului finanțat din cadrul anexelor prioritare 1 - 5 ale P.O.S.D.R.U.

- "formarea profesională și promovarea utilizării noilor tehnologii în scopul creșterii adaptabilității angajaților și managerilor de la toate nivelele din domeniul energetic, în vederea creșterii calității serviciilor prestate și îmbunătățirii activităților și proceselor specifice." A reținut tribunalul că, în vederea implementării proiectului sus-menționat, între reclamantă, în calitate de partener principal și beneficiar al proiectului și alte două persoane juridice, a fost încheiat la 18.08.2009 un acord de parteneriat. În continuare, notând că data limită a implementării proiectului era 01.07.2013, a subliniat că raporturile de muncă dintre reclamantă și pârât au încetat la data de 01.08.2013.

În acest context, a reținut că toate acțiunile sau inacțiunile care i se reproșează pârâtului se plasează în afara perioadei de derulare a raporturilor de muncă și au fost săvârșite de acesta, nu în calitate de salariat, ci de împuternicit al A. și B., în baza mandatului cu reprezentare dat de aceasta din urmă (împuternicirea din data de 13.10.2010), împrejurare care scoate litigiul din sfera conflictelor de muncă și îl plasează în sfera celor civile. Pornind de la această premisă, a apreciat că, față de valoarea obiectului pricinii și locul în care este situat domiciliul pârâtului, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Timiș, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 27.09.2017.

Prin sentința civilă nr. 1609/13.11.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 254, 258 și 259 din Codul Muncii, faptele deduse judecății vizând neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor obligații rezultând dintr-un contract individual de muncă. De asemenea, a reținut că, în virtutea principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ., judecătorul are dreptul de a stabili textul de lege care se circumscrie împrejurărilor de fapt deduse judecății, însă nu poate schimba natura actului juridic invocat de reclamant drept izvor al raportului juridic obligațional.

Or, în speță, actul juridic pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile îl constituie un contract individual de muncă, iar nu unul de mandat; situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată vizează obligațiile asumate de pârât prin contractul individual de muncă, astfel că reclamanta a indicat corect textele de lege aplicabile răspunderii angajatului față de angajator. De aceea, Tribunalul Timiș a subliniat că, în vederea respectării principiului disponibilității, instanța trebuie să își verifice competența în limitele învestirii. Față de aceste considerente, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, care instituie un caz de competență teritorială exclusivă, competența soluționării cauzei aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul reclamanta, respectiv Tribunalul București.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență apărut în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. și B. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 240.156,56 RON, reprezentând daune materiale; în drept, a invocat dispozițiile art. 254, 258 și 259 din Codul Muncii.

Apreciind că, întrucât toate acțiunile sau inacțiunile care i se reproșează pârâtului se plasează în afara perioadei de derulare a raporturilor de muncă și au fost săvârșite de acesta, nu în calitate de salariat, ci de împuternicit al A. și B., litigiul nu intră în sfera conflictelor de muncă, Tribunalul București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Înalta Curte subliniază că, în prezentarea argumentelor care fundamentează hotărârea de declinare, operațiunea juridică a interpretării ori cea a calificării pretențiilor - fără a fi cazul să se statueze, în această etapă, măsura în care Tribunalul București a făcut-o în mod corect, căci instanța de regulator nu se poate erija într-una de recurs - nu poate să prezinte relevanță, deoarece ea trebuie să rămână subsecventă verificării competenței, iar aceasta din urmă trebuie stabilită numai în considerarea pretențiilor părții reclamante.

În speță, reclamanta a învestit instanța cu o cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 254, 258 și 259 din Codul Muncii, vizând răspunderea patrimonială a salariatului, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca sa. Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, cererile vizând conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Așadar, în această materie, legiuitorul a stabilit o competență teritorială exclusivă, în favoarea instanței de la sediul, sau, după caz, domiciliul reclamantului. În speță, sediul reclamantei se află în București, bd.

x. Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 decembrie 2017.