ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1429/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1429/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1429/2017

Deliberând,

asupra conflictului de competență, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, la data de 18 iulie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanta

A., domiciliată în Serbia, și cu domiciliul procesual ales la avocat

B., în municipiul Oradea, județul Bihor, a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul C. Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, județul

Timiș: obligarea pârâtului la plata sumei de 6.700 euro reprezentând

contravaloarea ultimelor 4 salarii neachitate; obligarea pârâtului la plata penalităților

de 15 euro/zi de întârziere pentru neplata la timp a salariilor prevăzute

în contract, penalități calculate începând cu data scadenței

celor 4 salarii, până la data plății efective a tuturor debitelor

restante; obligarea pârâtului la plata sumei de 763,6 euro, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor pentru hrană aferente ultimelor 4 luni

contractuale; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.600 ron, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor curente aferente ultimelor 4 luni contractuale,

precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În

drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiata pe

dispozițiile C. muncii.

Pârâtul

C. Timișoara nu a formulat întâmpinare.

Prin

Sentința civilă nr. 9426 din 24 octombrie 2016, Tribunalul

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, excepția

necompetenței generale a instanțelor române, a respins, ca

neîntemeiată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului

București, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei

instanțe și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului

Timiș.

Pentru

a se hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că

raportul juridic dedus judecății îmbracă forma unui contract

individual de muncă, astfel cum este definit de art. 266 C. muncii - Legea

nr. 53/2003, raportat la art. 10 din același act normativ.

Cu

privire la competența generală, materială și

teritorială a Tribunalului București, această instanță

a reținut că reclamanta are domiciliul în Republica Serbia și

că aceasta a activat ca jucătoare profesionistă la clubul pârât,

care are sediul în județul Timiș, municipiul Timișoara.

De

asemenea, a reținut că, din motivarea cererii și din actele

depuse la dosar, nu rezultă faptul că reclamanta a încetat

colaborarea cu pârâtul, cu atât mai mult cu cât termenul contractului este

nedefinit/nedeterminat, fiind încheiat pe o durată determinată de

minim 8 luni, cu posibilitatea de prelungire până la finalizarea ultimului

meci oficial din sezonul regulat, play-off sau competiții

internaționale în care pârâtul este angrenat.

Totodată,

această instanță a constatat că la dosar nu se află

nicio dovadă a reședinței reclamantei în București, că

potrivit pct. VI din contract părțile au convenit ca judecarea

litigiilor determinate de acest contract să fie judecate de

instanțele competente din Oradea, iar potrivit alin. (3) din același

contract, părțile au încheiat o clauză compromisorie, indicând

ca instanță arbitrală Tribunalul Arbitral de Baschet (BAT) din

Geneva, Elveția.

Tribunalul

București a reținut că litigiul de față, având ca

obiect cererea formulată de reclamantă, în calitate de salariat, în

contradictoriu cu angajatorul - club sportiv, are caracterul unui conflict

individual de muncă în sensul art. 1 lit. n) și p) din Legea nr.

62/2011 privind dialogul social.

În

materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru

stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art.

269 alin. (1) C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind

dialogul social, în raport de care cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează instanței

judecătorești competente în a cărei circumscripție își

are domiciliul sau locul de muncă reclamantul,

În

ceea ce privește clauza atributivă de competență

stabilită de părți, Tribunalul București a apreciat că

este caducă, în raport de dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că nu se aplică în prezenta cauză.

Referitor

la clauza compromisorie, Tribunalul București a reținut că nu

este aplicabilă întrucât nu a fost invocată conform art. 1069 lit. a)

C. proc. civ.

Tribunalul

București a subliniat că, în speță, dat fiind faptul

că reclamanta este salariata pârâtului, se aplică norma cu caracter

special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul

social, normă față de care competența teritorială a

instanței de judecată este alternativă, în funcție de

domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantei.

În

aplicarea acestor dispoziții legale, Tribunalul București a statuat

că, deși în cauză intervine un element de extraneitate

determinat de naționalitatea și domiciliul reclamantei, în stabilirea

instanței competente trebuie luat ca punct de reper locul de muncă al

reclamantei, care este în județul Timiș.

Pentru

ipoteza în care la momentul înregistrării prezentei acțiuni

contractul încetase, deci nu mai exista un loc de muncă, Tribunalul

București a reținut că și dacă nu ar fi existat

prevederea imperativă cuprinsă în art. 210 din Legea 62/2011, potrivit

dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, competența de

soluționare a cauzei ar fi aparținut tot Tribunalului Timiș, ca

instanță de drept comun (aceasta fiind instanța de la sediul

pârâtului, conform dispozițiilor art. 107 C. proc. civ.).

Tribunalul

București a mai reținut că în raport de data la care a fost

introdusă cererea de chemare în judecată, respectiv 18 iulie 2016,

erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă care, în Cartea a VII-a reglementează procedura

procesului civil internațional, și care au înlocuit dispozițiile

Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat.

Astfel,

a reținut incidența în cauză și a dispozițiilor art.

1066 alin (1) C. proc. civ., care dispun că: "sub rezerva

situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt

competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului,

reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa

sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul

României la data introducerii cererii".

Coroborând

aceste dispoziții legale cu cele de competență teritorială

exclusivă, Tribunalul București a conchis că, în materia

litigiilor de muncă cu elemente de extraneitate, în care pârâtul are

sediul pe teritoriul României, competența de soluționare

aparține tribunalului de la sediul acestuia.

În

consecința, față de împrejurarea că prin cererea de chemare

în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la plata unor drepturi

bănești derivate dintr-un raport de muncă, iar normele de

procedură care reglementează competența materială a

instanțelor în ceea ce privește conflictele de muncă și

asigurări sociale atribuie tribunalelor plenitudine de

competență în această materie, această instanță a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Timiș,

Urmare

declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș, secția I civilă, la data de 23 noiembrie 2016, sub

același număr de dosar.

Prin

Sentința civilă nr. 199/PI din 1 martie 2017, Tribunalul Timiș,

secția I civilă, a admis excepția necompetenței

teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, și, constatând ivit conflictul

negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru

a se pronunța astfel, Tribunalul Timiș a reținut că

prevederile art. 210 teza a II-a din Legea 62/2011 privind dialogul social

trebuie interpretate în sensul că acțiunea este de competența

tribunalului în a cărui circumscripție se află locul de

muncă al reclamantului, însă numai în ipoteza în care raporturile de

muncă nu au încetat.

Sub

acest aspect, Tribunalul Timiș a constatat că, din notele scrise

depuse de reclamantă la dosar pentru termenele de judecată din 18

ianuarie 2017 și 1 martie 2017, rezultă ca raporturile de munca

dintre părți au încetat la 29 martie 2015, astfel că la data

introducerii acțiunii (18 iulie 2016) reclamanta nu mai avea locul de

muncă în cadrul clubului sportiv pârât. Prin urmare, această

instanță a statuat că, în speță, nu este

îndeplinită condiția impusă de art. 210 teza a II-a din Legea 62/2011

privind dialogul social.

De

asemenea, Tribunalul Timiș a reținut că nu se poate face

aplicarea dispozițiilor art. 210 teza I din Legea 62/2011 privind dialogul

social, potrivit cărora "cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a

cărui circumscripție își are domiciliul (...) reclamantul,"

deoarece reclamanta este cetățean sârb, având domiciliul în Republica

Serbia.

Prin

urmare, Tribunalul Timiș a constatat, pe de o parte, că prezenta

cauză prezintă elemente de extraneitate, iar, pe de altă parte,

că nu poate fi stabilită competența teritorială potrivit

dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011.

În

aceste condiții, Tribunalul Timiș a făcut aplicarea prevederilor

art. 1081 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 1072 alin. (2) din

același act normativ.

Pentru

considerentele expuse, Tribunalul Timiș a apreciat că este competent

să soluționeze cauza în primă instanță Tribunalul

București, întrucât domiciliul reclamantei nu se află în România, iar

aceasta nu mai are locul de muncă la clubul sportiv pârât; în

consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea acestei din urmă instanțe.

Examinând

conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că,

în cauză, competența soluționării pricinii revine

Tribunalului Timiș, în considerarea dispozițiilor legale și a

argumentelor ce succed:

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul C. Timișoara, obligarea pârâtului la plata unor

drepturi salariale derivate dintr-un raport de muncă.

Potrivit

mențiunilor din cererea de chemare în judecată și înscrisurilor

atașate în susținerea cererii, reclamanta A. are domiciliul în

Serbia; aceasta și-a desfășurat activitatea (a activat ca

jucătoare profesionistă de baschet) în cadrul pârâtului C.

Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, județul

Timiș,

Această

cerere se circumscrie, din perspectiva naturii cererii, unui conflict

individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de

muncă a încetat.

În

acest sens Înalta Curte reține că, întrucât prin cererea dedusă

judecății reclamanta tinde la dobândirea unor drepturi

bănești rezultate dintr-un contract de muncă, devin incidente

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, care permit reclamantei

să-și exercite un drept de opțiune, însă numai în ceea ce

privește tribunalele în a căror circumscripție se află

domiciliul ori, după caz, locul de muncă.

Conform

art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 53/2003, Codul muncii

reglementează domeniul raporturilor de muncă și se aplică

cetățenilor străini încadrați cu contract individual de

muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe

teritoriul României.

Potrivit

art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, judecarea conflictelor de muncă

este de competența instanțelor stabilite potrivit legii, iar potrivit

art. 208 din Legea nr. 63/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 C. proc.

civ., conflictele individuale de muncă se soluționează în

primă instanță de tribunal.

Prin

urmare, litigiului referitor la soluționarea conflictului de muncă

dedus prezentei judecăți i se aplică legea materială

și procesuală română.

În

principiu, competența teritorială internă (art. 107 C. proc.

civ.) se stabilește în raport cu domiciliul, respectiv sediul pârâtului. Regula

generală este că "cererea de chemare în judecată se

introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază

sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar

dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul

sau sediu)." Pentru cazul în care domiciliul/sediul este necunoscut, se

recurge la instanța reședinței/reprezentanței pârâtului,

iar dacă nu are reședință/reprezentanță

cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul, sediul, reprezentanța, după caz.

Art.

210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care reglementează o

excepție de la această regulă, are următorul conținut:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă

se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are

domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aceste

dispoziții sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art.

269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevăd

că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție

reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz,

sediul, având în vedere succesiunea în timp a normelor cu același obiect

și faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în

sensul că devin incidente numai în conflictele de muncă în care

reclamantul este persoană fizică.

Așadar,

în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de data

formulării acțiunii, respectiv 18 iulie 2016, în cauză sunt

incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Deși

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de

opțiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece

cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv uneia din

cele două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată

sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale

consacră o competență teritorială exclusivă,

fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi

este recunoscut un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate

aprecia care așezare în teritoriu a instanței servește cel mai

bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime.

Rezultă

că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o

persoană fizica sesizează instanța (cum este și cauza

dedusă judecății), reclamantul are un drept de opțiune

numai între tribunalul în a cărui circumscripție își are

domiciliul și cel în a cărui circumscripție se află locul

său de muncă.

În

speță, în aplicarea art. 1072 alin. (1) C. proc. civ.,

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 rămân aplicabile în

sensul că în lipsa domiciliului situat pe teritoriul României (al

reclamantei) este competentă exclusiv să soluționeze conflictul

de muncă instanța în a cărei circumscripție s-a aflat locul

de muncă al acesteia, respectiv Tribunalul Timiș.

Regula

instituită de art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabilă în

speță, întrucât are ca situație premisă ipoteza în care nu

poate fi identificata instanța competentă să soluționeze

cauza în conformitate cu prevederile cuprinse în Codul de procedură

civilă sau în legile speciale.

Or,

așa cum s-a arătat în precedent, în conformitate cu dispozițiile

art. 210 din Legea nr. 62/2011, există o instanță care are

competența de a soluționa cererea dedusă judecății,

respectiv Tribunalul Timiș.

Întrucât

competența Tribunalului București poate fi stabilită în

condițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. numai în subsidiar,

adică numai în situația în care nu pot fi utilizate regulile generale

cuprinse în Codul de procedură civilă ori cele cu caracter

derogatoriu cuprinse în legile cu caracter special, Înalta Curte reține

că reclamanta nu are un drept de opțiune între instanța în a

cărei circumscripție s-a aflat locul său de muncă și

Tribunalul București, astfel că introducerea cererii de chemare în

judecată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a

conflicte de muncă și asigurări sociale, nu are semnificația

alegerii instanței competente.

În

consecință, cum reclamanta, la data introducerii cererii de chemare

în judecată, nu avea domiciliul sau reședința pe teritoriul

României, competența de soluționare a cererii sale, având ca obiect

un conflict individual de muncă, revine Tribunalul Timiș, în a

cărui circumscripție a avut locul de muncă în perioada

indicată în cererea de chemare în judecată.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Timiș.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.

Procesat

de GGC - GV