ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4289/2018

Ședința publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la 23 mai 2017, cu nr. x/2017 așa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 și până la zi, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

La termenul din 11 octombrie 2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost înregistrată și cauza de față având ca reclamantă pe A., funcționar public.

La termenul din 22 noiembrie 2017, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepțiile necompetenței funcționale a secției a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și, în subsidiar, asupra necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 8756 din 4 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. în favoarea Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aspect în raport cu care a constatat că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant, iar reclamanta are locul de muncă în județul Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Timiș, secția I civilă la data de 12 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2017.

La termenul din 13 septembrie 2018, reclamanta a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș privind soluționarea cererii.

Prin sentința civilă nr. 1139/PI din 13 septembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de reclamantă dispunând declinarea competenței de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus suspendarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri revine, de regulă, instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și locul de muncă, așa după cum obligă dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 61/2011, această competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.

Însă, art. 269 alin. (3) din Codul muncii stabilește că "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Acest text de lege instituie excepția de la regula prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în speță, în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București cei 438 de reclamanți, printre care și reclamanta A., înțelegând să se adreseze Tribunalului București, ca fiind instanța de la locul de domiciliu al majorității reclamanților, iar pretențiile reclamanților se întemeiază pe aceeași cauză juridică întrucât raporturile juridice deduse judecății sunt similare.

În acest context, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 59 C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel că reclamanta A. are posibilitatea legală ca cererea formulată să fie soluționată de către o altă instanță decât cea de la locul de muncă sau domiciliu.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș, secția I civilă și Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 28 septembrie 2018, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, constată că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 și 126 alin. (1) C. proc. civ. reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

În raport cu dispozițiile art. 99 C. proc. civ., referitor la acțiunea cu mai multe capete principale de cerere și art. 139 din același cod referitor la excepția conexității, se reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, iar din această perspectivă, Tribunalul București, în mod corect a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Pentru a stabili instanța competentă teritorială în cauza de față, s-a reținut că în cererea precizatoare s-a menționat că reclamanta din prezenta cauză are calitatea de funcționar public, acesta fiind motivul pentru care a fost invocată excepția necompetenței funcționale a secției a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, însă, acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile speciale adoptate în materie de salarizare a personalului bugetar și pe Codul Muncii.

Astfel, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, precum și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

În acest context, se reține că dispozițiile evocate instituie, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă și nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe, alegerea instanței revenind reclamantului numai în cazurile de competență teritorială alternativă, conform art. 116 din C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, act normativ cu caracter special față de Codul muncii "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, intrat în vigoare ulterior Codului muncii, nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

În speță, față de împrejurarea că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ori moștenitori ai salariaților pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Față de aspectele evocate, Înalta Curte constată că în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant, iar în cauza de față, reclamanta are locul de muncă în județul Timiș, sens în care stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Timiș, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.