ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3758/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, a solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea chematului în garanție Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

La termenul din data de 11 octombrie 2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrată, sub nr. x/2017, cauza de față, având ca reclamantă pe A.

Prin Sentința civilă nr. 8757 din data de 4 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în vederea stabilirii competenței teritoriale, se pornește de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna un salariat al unității (sau fost salariat), deci, întotdeauna, o persoană fizică.

A arătat că prin noțiunea de domiciliu, avută în vedere la stabilirea competenței, se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispozițiilor art. 87 - 91 din noul C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.

Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar locul de muncă reiese, în cauză, din susținerile părților.

Urmare celor de mai sus, considerând că, după criteriul de stabilire a competenței teritoriale, nu reiese că reclamanta are vreo legătură cu municipiul București, tribunalul a apreciat că aceasta a introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a declinat cauza în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

Prin Sentința civilă nr. 1971 din data de 26 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, Complet specializat - conflicte de muncă și de asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunal, invocată de către reclamantă, și, în consecință, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Tribunalul a reținut că, în speță, cererea din cauza principală, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, a fost formulată de un număr de 438 de salariați, care pretind drepturi individuale similare de la intimata Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu derulate în baza contractelor individuale de muncă sau a dispozițiilor de numire în funcție.

A constatat că Tribunalul București a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, iar, prin Sentința civilă nr. 8757 din data de 4 decembrie 2017, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, ca fiind instanță competentă în raport de domiciliul și locul de muncă al reclamantei.

Totodată, a apreciat întemeiate susținerile reclamantei referitoare la îndeplinirea condiției de existență a coparticipării procesuale, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 59 C. proc. civ., prin coparticipare procesuală, "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", iar, în prezenta cauză, reclamanții au calitate de salariați sau foști salariați ai intimatei Curtea de Conturi a României, pretențiile acestora sunt identice (aceleași sporuri în aceleași procente), motivele de fapt și de drept expuse în cuprinsul cererii sunt identice.

De asemenea, a reținut că diferența este dată de împrejurarea că reclamanții își desfășoară activitatea în baza unor contracte individuale de muncă diferite, însă această cerință specifică a fost impusă de legislația muncii, fără a impieta asupra pretențiilor individuale identice ale reclamanților din prezenta cauză.

Tribunalul Caraș-Severin a dat eficiență dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din C. muncii, constatând și că, în cauză, este îndeplinită condiția de existență a coparticipării procesuale.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect conflicte de muncă aparține instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de 438 de reclamanți (printre care și reclamanta din prezenta pricină) și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță în circumscripția căreia își au domiciliul unii dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, există o strânsă legătură între pretențiile acestora, astfel că dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) C. muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, Înalta Curte apreciază că Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța reținut a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost legal sesizat, în virtutea dispozițiilor art. 269 din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, și, întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestui tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de Conturi a României, având ca obiect "drepturi bănești", în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN