ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3168/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3168/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata la data de 23.05.20.17 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

- obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost înregistrată și cauza de față sub nr. x/2017, având ca reclamanți pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P.

Prin sentința nr. 8749 din 4 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a decimat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că instanța competentă în soluționarea cauzei este aceea de ia locui domiciliului/locului de muncă al părților, în temeiul art. 269 alin. (2) Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/201.

S-a arătat că după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamanții în cauză au vreo legătură cu municipiul București și s-a apreciat că aceștia au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Prin sentința nr. 430 din 6 iunie 2018, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că, urmare a disjungerii cauzei, nu se poate reveni și asupra competenței teritoriale a instanței inițial investite, întrucât în caz de coparticipare procesuală, potrivit art. 59 C. proc. civ., instanța competentă poate fi determinată după criteriile reglementate prin art. 269 alin. (2) Codul muncii în raport de oricare dintre coparticipanți, drepturile bănești solicitate angajatorului întemeindu-se pe aceeași cauză juridică.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea argumentelor ce succedă:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

De asemenea, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speță, acțiunea introductivă de instanța având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 438 de reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi rezultă că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată, există o strânsă legătură.

În speță, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a Românei ia recalcularea drepturilor salariale.

Cererea, formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, ca instanța în circumscripția căreia se regăseau domiciliile a mai multor reclamanți.

Cu toate ca fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților, în virtutea acelorași prevederile legale invocate, sens în care între cererile lor, care urmează același regim juridic și probator, există o strânsă legătură, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Față de împrejurarea că reclamanții au înțeles să învestească cu soluționarea pretențiilor lor Tribunalul București, în cauză devin incidente, alături de dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul muncii, cele ale art. 116 C. proc. civ. ce statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Chiar dacă pentru o parte dintre reclamanți instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, o astfel de împrejurare nu face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, având în vedere că disjungerea nu împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Fiind o instituție pusă de legiuitor la dispoziția instanței de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiției, cât și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, măsura disjungerii nu poate fi utilizată ca argument pentru dezinvestirea instanței de soluționarea cererii reclamanților din prezenta cauză, prin invocarea necompetenței teritoriale în dosarul nou format.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.