ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorțiu de 438 de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie și a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la piața către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea chematului în garanție Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2017, a reținut că pentru o parte dintre reclamanți nu se cunoaște situația juridică și ținând cont de precizările avocatului acestora referitoare la erorile materiale din cuprinsul cererii din data 29 iunie 2017, a dispus disjungerea cauzei și constituirea de noi dosare cu termen de judecată la data de 9 ianuarie 2018. Cu privire la reclamantul A. a fost format dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2018, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale teritoriale, invocată în raport de domiciliul reclamantului.

Prin sentința nr. 403 din data de 22 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, a reținut că în prezenta pricină cererea principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă s-a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

A arătat că, potrivit art. 59 C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi Tribunalul București a reținut că prorogarea de competentă teritoriala intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din același cod în care legiuitorul folosește aceeași formulare (art. 99 referitor la acțiunea cu mai multe capete principale de cerere și art. 139 referitor la excepția conexității etc.), tribunalul a constatat că legătură dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie sa aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, iar în doctrină o astfel de legătură a fost definită ca rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte. Rezultă astfel o interdependență între cereri care în cauză nu există.

A arătat ca în cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept dedusă judecății care este aceeași pentru toți reclamanții, precum și că aceeași interpretare a legii o poate avea în funcție de claritatea legii oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

De asemenea, a apreciat că rațiunile de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale și a precizat că și în jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului se acceptă că posibilitatea existenței unei jurisprudențe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție națională, fapt care nu determină încălcarea garanțiilor de independență și echitate a procedurii, conform prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a constat ca în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Pentru a stabili instanța competentă teritorial în cauza de față, tribunalul a reținut că litigiul pendinte, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

A arătat că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social și a constatat că din interpretarea literală a celor două texte de lege rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 C. muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare, în schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Tribunalul a reținut că, dat fiind faptul că reclamantul este salariat al pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, a constatat că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al reclamantului.

A constatat că la acel moment procesual la dosar nu au fost precizate funcția și locul de muncă ale reclamantului, fund cunoscut doar domiciliul acestuia și, întrucât după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamantul în cauză are vreo legătură cu municipiul București, tribunalul a apreciat că acesta a introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial.

Prin sentința nr. 424 din data de 28 iunie 2018, Tribunalul Olt, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Tribunalul Olt, secția I civilă, a reținut, în esență, că prin adresa nr. x din data de 14 iunie 2018 s-a precizat de către pârâta Curtea de Conturi a României că reclamantul A. este angajatul său cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată pe funcția de auditor public extern.

A făcut aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 și a constatat că acestea permit reclamantului să aleagă instanța la care introduce cererea de chemare în judecată, respectiv cea în a cărei circumscripție își are domiciliul sau cea în a cărei rază de circumscripție își are locul de muncă, iar acesta a optat pentru instanța în a cărei rază de circumscripție își are locul de muncă, respectiv Tribunalul București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, în atare situație devin incidente dispozițiile art. 116 C. proc. civ., potrivit căruia alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de 438 de reclamanți (printre care și cel din prezenta pricina) și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță în circumscripția căreia își au domiciliul mulți dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreuna reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecații fiind similare, există o strânsă legătură între pretențiile acestora, astfel că dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) C. muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost în mod corect și legai sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost legal sesizat, în virtutea dispozițiilor art. 269 din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, și, întrucât în caz de disjungere instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestui tribunal.